A fost odată ca niciodată o fată. În aparență, un copil ca oricare altul. Dar doar în aparență!
La naștere, medicii nici nu reușiseră bine să o scoată din pântecele mamei, că unul dintre ei observă:
”Vouă nu vi se pare că fetița asta strălucește?„
Așa era!
Speriați, medicii au întors fetița pe toate părțile, au examinat-o cu atenție, i-au ascultat inimioara plăpândă. Totul părea în ordine.
E adevărat că fetița strălucea în continuare, cu și mai multă forță pe măsură ce minutele se scurgeau, dar, după nenumărate deliberări, medicii au conchis: copilul era sănătos tun, iar strălucirea putea fi generată de contactul pielii nou-născutului cu mediul exterior. Sigur o să treacă în câteva zile.
Dar n-a trecut.
Niciodată.
Nici în zile, nici în luni, nici în ani.
E adevărat că strălucirea devenea mai puțin evidentă ochilor. Dar la fel de adevărat este că devenea suficient de puternică încât să fie „văzută” de sufletele din spatele ochilor.
Poate vă întrebați: ei, și, strălucire-nestrălucire, cu ce o făcea asta mai interesantă, mai bună, mai altfel decât restul?
Există un răspuns: când te naști așa, strălucirea te alege pe tine și nu mai este nevoie să fii în niciun alt fel învățat, exersat, practicat.
Doar ești! Și este suficient!
Strălucirea e ceva-ul ăla care te împinge să oferi celorlalți chiar și atunci când renunți la ceva pentru tine, să găsești o vorbă bună sau un zâmbet pentru ceilalți, chiar și atunci când propriul tău suflet e fărâmițat în mii de bucățele.
Strălucirea e „vinovată” și atunci când, deși mințită, înșelată, cu sufletul zgâriat și rănit, nu găsește cu chip să se transforme în ură, răutate, răzbunare sau trufie. Din contră, deși retrasă într-un colț și de abia pâlpâind, strălucirea încearcă din răsputeri să-și vindece rănile.
Și reușește!
Nu într-o clipită, căci și cea mai aprigă dintre flăcări are nevoie de timp ca să parcurgă drumul de la scânteie la vâlvătaie...
Dar reușește și pentru că strălucirea autentică este un dar cu care te naști, pe care-l ducem cu noi până la capăt și dincolo de el, dacă știm să-l sădim, să-l dăm mai departe...
Nu sunt mulți oameni care s-au născut cu strălucirea asta. Poate și din cauza asta nu i s-a dat până acum un nume.
Unii, norocoși care au întâlnit astfel de oameni, au spus că strălucirea este de fapt iubire.
Eu, tot o norocoasă, i-am găsit alt nume: Adina
