vineri, 5 octombrie 2012

Povestea unui fluture care a uitat să zboare

A fost odată ca niciodată un fluture pe nume Blu. Nu făcea parte din vreo specie rară de fluturi, nu avea vreun colorit ieşit din comun, iar împreunarea aripilor sale nu crea impresia unui lucru nemaivăzut. Era un fluture obişnuit, dacă putem să spunem aşa. Acel soi de fluture pe care-l poţi întâlni în minusculele oaze de verdeaţă, pe cale de dispariţie, din marile oraşe. 
Dacă era frumos? Sigur că era. Pentru orăşenii rupţi de natura adevărată, simpla vedere a lui Blu era în măsură să işte curiozităţi, dacă nu admiraţie. Fireşte, din acestă categorie se autoexcludeau orăşenii care încercau din răsputeri să pună mâna pe Blu şi să-i smulgă aripile, aşa, din pur amuzament. 
Probabil vă întrebaţi ce putea fi atât de interesant la un fluture. Ei bine, Blu era un fluture care se deosebea un pic de confraţii săi. Sigur, apăruse pe lume în acelaşi mod, crescuse alături de ceilalţi fluturi, uneori lua parte la zborurile comune, atunci când se dădea semnalul şi colonia de fluturi pleca în căutarea unor flori proaspete. 
Însă, în ciuda tuturor acestor asemănări, Blu era diferit. Blu era un fluture care-şi punea tot timpul întrebări: despre viaţă şi sensul ei, despre cum se pot trăi din plin cele câteva zile, atât cât dura viaţa fluturilor din specia lui, ce urmează după sau dacă mai urmează ceva. 
Din cauza temperamentului său, Blu era privit cu răceală de restul fluturilor. Fireşte, formal îl acceptau, însă hai să fim serioşi, cui îi place să-şi petreacă timpul alături de cineva care e tot timpul abătut şi măcinat de întrebări?
Într-o zi, pe când survola un cuib de maci, lui Blu îi încolţi în minte o idee teribilă: dacă brusc nu ar mai şti să zboare, dacă ar uita şi nemaiputându-şi controla aripile s-ar izbi de pământ.
Pe moment, Blu reuşi să-şi alunge din minte groaznica întrebare şi îşi făcu de lucru cu macii. Spre seară însă, întors la culcuşul său, Blu fu năpădit de o groază teribilă. Gândurile îi ocupară mintea şi cu cât încerca mai tare să se smulgă din ele, cu atât mai mult acestea îl încolăceau, îl trăgeau în jos, asemeni unei mlaştini. Ar fi fost oare posibil ca dintr-o dată să nu poată zbura, să uite să zboare, să dea din aripi şi acestea să nu-l mai asculte? Raţiunea îi spunea că e imposibil, natura îl înzestrase cu aripi tocmai pentru asta. Era, deci, în firea lucrurilor să zboare. Dar cu cât apela mai mult la raţiune, cu atât groaza i se întipărea mai adânc în trupul lui firav. Noaptea fu o adevărată încercare pentru Blu. Nu putu să doarmă deloc, iar atunci când aţipea pentru câteva secunde, se visa prăbuşindu-se din înaltul cerului cu o viteză ameţitoare.
A doua zi, istovit, Blu renunţă să mai ia parte la zborul comun, alături de colonia de fluturi. Celor care-l întrebau dacă a păţit ceva, Blu le răspundea că nu era nimic mai mult decât o simplă indispoziţie. Avea să fie bine. De fapt, Blu era îngrozit, îngrozit de faptul că ar putea să nu mai zboare niciodată şi îngrozit că cineva ar putea afla ce-l măcina. Era convins dacă s-ar fi aflat, ar fi ajuns de râsul coloniei de fluturi sau, mai rău, toţi l-ar fi considerat nebun.
Blu decise că era cazul să ia o mică pauză. Pentru câteva zile avea să facă doar zboruri foarte joase, aşa cât să sară de pe o floare pe alta. Curioşilor avea să le spună că îl deranjează o aripă şi că, pe moment, se menajează.
Rezolvate fiind problemele de imagine, Blu încercă să se concentreze pe adevărata problemă: cum să scape de spaima că ar putea să uite să zboare. Purtă sesiuni neîntrerupte de discuţii cu sine însuşi, înşiră pe toate frunzele pe care le găsi toate argumentele raţionale. Totul părea ok până în momentul în care trebuia să-şi ia zborul. Aripile îi tremurau, păreau că nu se sincronizează, iar Blu resimţea o groază imensă la gândul desprinderii de pământ.
Curând, toată colonia era la curent cu ultima ştire: lui Blu îi este frică să zboare! Ca în orice comunitate, atitudinile erau împărţite: unii fluturi râdeau de Blu, pe la spate, fireşte, alţii îl compătimeau, iar pe alţii nu-i interesa. Viaţa unui fluture este atât de scurtă, la ce bun să o iroseşti cu problemele altora.
Astfel, Blu ajunse să trăiască izolat. Se hrănea cu ce găsea în jurul culcuşului, rar schimba vreo vorbă cu cineva, iar aripile sale deveneau din ce în ce mai palide, aproape translucide. 
Într-o zi însă, când Blu îşi făcea de lucru cu câteva petale scuturate, alături de el îşi făcu apariţia Rose. Rose era un fluture coada rândunicii, probabil cel mai vioi fluture din toată colonia, în ciuda vârstei sale înaintate. Nimeni nu ştia exact de când se afla Rose pe lume, dar toţi puteau depune mărturie că de foarte mult timp.Fără să stea prea mult pe gânduri, Rose îl luă deoparte pe Blu şi îi spuse: "uite, am auzit ce se întâmplă cu tine. Nu am venit însă să-ţi dau sfaturi. Am venit să-ţi spun că nu eşti singurul care s-a confruntat cu o asemenea problemă".
La auzul acestor cuvinte, Blu făcu ochii mari: "Mai cunoşti şi pe altcineva? Pe cine? Te rog, spune-mi".
Fără nicio rezervă Rose răspunse: "Da, pe mine!"
Blu rămase înmărmurit. Nu-i venea a crede. Să fie oare o glumă, acest fluture venise doar să îşi bată joc de el?
Citind uimirea în ochii lui Blu, Rose continuă: "Cu ceva vreme în urmă, am visat că mă prăbuşeam din înaltul cerului şi mă zdrobeam de pământ. O perioadă nu am mai putut să zbor. Îmi era prea frică. În timp însă mi-am revenit".
Cu gura căscată, Blu strigă: "Şi ce ai făcut, cum ai trecut peste asta? Spune-mi, spune-mi, viaţa mea depinde de asta! Dă-mi reţeta vindecării. Te rog, fie-ţi milă."
Întorcând privirea într-o parte, Rose răspunse:
- "Blu, nu există o reţetă magică. Ţine de fiecare din noi să ne găsim propria reţetă. Ştii, atunci când nu mai puteam să zbor, am încercat aproape totul: am făcut apel la raţiune, am întrebat în stânga şi în dreapta. Cu toate acestea, nimic. Asta până într-o zi când, fără să vreau, mi-am dat seama de ce îmi era cel mai tare teamă.Nu-mi era teamă de faptul că nu am să mai pot zbura niciodată, ci îmi era teamă ca am să mă pierd pe mine. Căci, vezi tu, Blu, noi, fluturii, ne confundăm cu zborul, suntem una cu el, nu existăm fără el. Am avut astfel de ales între a zbura, cu riscul de a mă zdrobi de pământ, sau a nu mai zbura niciodată. Şi ştii de ce mi-am dat seama? Că prefer o zi de viaţă în zbor, decât mai multe zile de viaţă legat de pământ. După ce am înţeles asta, încet, încet am reînceput să zbor.
Asta este tot ce îţi pot împărtaşi". Spunând acestea, Rose se întoarse şi îşi luă zborul. 
Blu rămase singur, pe gânduri. Şi avea la ce să se gândească. Închise ochii şi revăzu toate clipele frumoase din viaţa lui: primul zbor, locurile minunate unde îl duseseră aripile sale, culorile... Îi era atât de dor de toate. Cu ochii închişi, îşi mişcă aripile. O dată, de două ori. Nu vedea nimic, auzea doar fâlfâitul propriilor aripi. Încet, încet se desprinse de pământ. Dacă am să cad? 


© Copyright Anamaria Cătănuş 2012.