- De ce nu mai scrii? Nu mai scrii povești, nu mai scrii nimic.
- Nu mai scriu. Nu am mai putut. În mintea mea nu s-au mai țesut povești, nici texte frumoase, nici despre încredere, nici despre speranță.
De ce nu mai scriu...
Nu mai scriu pentru că nu am putut scrie altceva decât despre pierderea mamei. Am încetat acum o jumătate de an să scriu despre asta, gândindu-mă la ce crede lumea despre mine. Am trăit acum 25-30 de ani cu privirile chiorâșe, vorbele pe la colțuri. Nu am uitat. Doar a trecut timpul.
- Nu e ok ce scrii! Lumea se întreabă. De ce scrii numai despre asta? Nu cumva ai luat-o razna?
M-am cercetat atent, m-am analizat cu toate instrumentele, cunoștințele acumulate în destul de mulți ani. Am întrebat și specialiști.
Nu, nu am luat-o razna. Așa este doliul meu, așa știu/pot eu să-mi plâng pierderea.
Dar nu am mai scris. Gândurile despre ceea ce ar putea crede ceilalți m-au redus la o tăcere asurzitoare și nu au făcut decât să-mi înăbușe suferința. Dar dacă știu ceva despre emoții, gânduri, trăiri reprimate este că orice e înăbușit, reprimat, acumulează presiune și la un moment dat explodează. Nu poate fi altfel.
Nu am mai scris. Am acumulat în minte, am sedimentat durerea, plânsul, care la mine se transformă, se eliberează sub forma cuvintelor scrise, rostite și am mers mai departe mimând normalitatea. Nu am mai deranjat pe nimeni, nici repovestind a mia oară aceleași lucruri despre mama, nici scriind undeva.
M-am gândit: de ce nu-mi ajunge să scriu toate lucrurile astea într-un caiet pe care să-l țin într-un sertar? De ce simt nevoia ca cineva să citească rândurile astea atât de personale? Nu e o formă de exhibiționism sufletesc?
M-am cercetat din nou.
Nu, nu este exhibiționism. Nu este nevoie de atenție. Este pur și simplu nevoia de a spune, a spune până nu mai pot, până se consumă din cantitatea aia de durere care dă pe dinafară. Simt că doar așa rana asta sângerândă va căpăta cojiță și, poate într-o zi, se va cicatriza. Voi putea trece cu degetele peste carnea strânsă nefiresc și nu va mai durea așa de tare.
Și mai vreau să spun dintr-un motiv.
În perioada imediat următoare după plecarea mamei am căutat cu disperare ceva rațional care să mă mângâie, care să-mi explice. Am cumpărat cărți despre etapele doliului, am citit mărturii. Am mers la biserică. Am primit ajutor, dar îmi lipsea mai mult. Îmi lipsea înțelegerea din partea cuiva care trecea prin pierdere.
M-am agățat în schimb de povestea unei doamne care-și pierduse mama în aceeași perioadă, în împrejurări similare. Am găsit un text scris de ea. Nu mi-a ajuns. Am căutat-o și o perioadă, străine fiind, ne-am împărtășit din durere, din gânduri. Asta m-a ajutat. Să citesc, să comunic cu cineva ca mine, care se lupta cu o dramă similară.
Așa că de asta scriu.
Și dacă în lumea asta există un singur om care găsește alinare, se simte mai puțin singur, derutat, zdrobit în fața acestei realități înfiorătoare care este moartea, atunci poate scrisul meu are o însemnătate.
Asta o să fac. O să scriu despre doliul meu, așa cum mi-l amintesc, așa cum încă îl trăiesc. E singura modalitate ca la un moment dat să mai pot scrie și altceva.
Te iubesc, mami!
Ți-am spus, dar nu ți-am mai scris. Îți scriu acum.
