Dintre noi două ea era mai bună: învăţa mai bine, era tot timpul lăudată la şcoală, avea un fel aparte de a atrage oamenii înspre ea, mai ales băieţii, fermecaţi de ochii ei negri, mari, părul bogat şi talia mică, de o puteai cuprinde cu două palme.
Tot ea era temperamentala, cea care solicita imperativ, rebela, veşnic nemulţumită.
Nu am apucat să ne împrietenim.
Când a început adolescenţa mea, a debutat boala ei. Brusc, debusolant, de neînţeles pentru noi.
Primul şoc a fost să o văd pentru prima oară într-o cameră mare, veche, ticsită cu femei, cu geamurile şi uşile dublate de gratii.
Ea, un copil de 18 ani, într-o cameră mizeră, rece, unde tinereţea, poezia, visurile, identitatea ei erau topite într-o masă mare de carne, şi ţipete, şi cuvinte fără sens, ale celor de la "sub cheie". Aveam 15 ani şi am zbughit-o la fugă pe scările spiralate ale pavilionului care văzuse mii, sute de mii de drame, de vechi ce era.
Eram la începutul anilor 1990. Atunci a început suferinţa ei, şi a noastră, calvarul şi umilinţele. Ale ei şi ale noastre.
Nu ştiu cum s-a văzut dinspre ea viaţa până în 2005, când la 31 ani avea să plece. Ştiu că a iubit, a lucrat cât a putut, s-a aventurat în locuri în care eu nu aş fi avut curaj să merg, a avut măcar o perioadă mulţi pieteni, a râs cu gura până la urechi, s-a jucat şi a visat din tot sufletul la un copil.
Ce mă doare acum la 14 ani când am mers la medicul ei psihiatru cu o pungă de medicamente scumpe, spunându-i "luaţi-le, daţi-le altcuiva, Mihaela nu mai este", este că lucrurile în îngrijirea bolnavilor cu patologii psihice grave nu par a se fi schimbat semnificativ.
Poate nu mai e nevoie ca în cazul nostru să mergem în fiecare lună la Casa de Sănătate să ni se aprobe reţeta de Olanzapină, pe 30 de zile numai (chiar dacă uneori luna avea 31). Regula stupidă fusese introdusă ca urmare a unui ordin al ministrului sănătăţii liberal, care, şi mai ruşinos, mai era şi un celebru medic. Reglajele fine urmau să se facă pe parcurs, spunea acesta.
Poate acum nu mai trebuie să ne scotocim adânc în buzunare pentru bani de medicamente scumpe, care nu erau în spital.... Dar după atâţia ani, oameni tot mai mor în secţii de psihiatrie sau îi omoară pe alţii, metodele de calmare nu s-au schimbat aşa de mult, nu există suport pentru familii, care nu au cum să gestioneze singuri manifestările unor patologii extrem de grave, incluzând episoade psihotice care ameninţă viaţa bolnavului, a familiei sau chiar a necunoscuţilor.
La fel, prea puţin s-a avansat pe linia integrării acestora în societate sau măcar a acceptării lor.
Cred sincer că dacă s-a schimbat ceva, atunci este sub nevoile acestor oameni. Iar îngrijirea lor nu ţine doar de aducerea de fonduri pentru unităţile sanitare, ci şi de atenta selectarea şi pregătire continuă a personalului care să lucreze în secţiile astea.
Una din amintirile care mă ard în carne, să fie suflet?, e o zi în care m-am dus să-i duc de mâncare la spital. În urma unui episod psihotic se automutilase destul de rău, dar fără a-i pune viaţa în pericol. Perfect lucidă, fusese închisă la "sub cheie". O uşă masivă din lemn, cu un pătrat de gratii, stătea pavăză între noi.
A scos mâna printre gratii şi culegea cartofii prăjiţi din castronelul din plastic.
Am întrebat-o dacă să vorbesc cu asistenta, să-mi deschidă. Mi-a spus: "mai bine, nu". Îi era teamă pentru mine. "Lasă că vii când mă duce la salon".
Când am plecat mi-a spus să nu mai vin cât timp mai este la "sub cheie". Nu voia să o văd aşa.
Învinsă de oameni, de boală, rămânea sora mea mai mare şi mă proteja cum putea.
În toţi anii ăştia când a fost la spital, când venea să-mi arate speriată cum s-a automutilat, când o prindeam de mâini, de mijloc sau de picioare, atunci când încerca să se arunce în gol, atunci când mă suna în miez de noapte să-mi spună că s-a decis să moară, cred că nu am plâns nici măcar o dată. O putere pe care acum nu o mai am îmi seca ochii. Nu aveam timp să plâng, trebuia să par sigură, să liniştesc, să caut soluţii să depăşim criza, să fiu stâlp pentru părinţii noştri aşa cum mă pricepeam.
În perioada aia neagră nu mă rugam. O făcea ea.
Mergea la biserică, citea enorm literatură religioasă, se ruga cu lacrimi fierbinţi să nu mai ajungă în clipele alea când se desprindea de realitate şi devenea altcineva, un cineva care făcea rău.
Multă furie am strâns atunci în suflet, mult l-am mai urât pe Cel pe care l-am considerat vinovat pentru suferinţa ei şi a noastră.
Cel pe care pe toate ar fi trebuit să le păzească.
Când a plecat, aşa cum s-a întâmplat să plece, câţiva s-au grăbit să o arate cu degetul. Dar un om al Bisericii, cu har, şi suflet, şi înţelepciune s-a miluit de noi şi nu ne-a lăsat fără să-i facă slujbă de înmormântare.
La puţină vreme, cu sufletul zdruncinat şi plin de furie am mers la o mănăstire din Bucureşti. Căutam alinare şi certitudinea (da, certitudinea!) că sufletul ei va fi bine. Un călugăr revoltat mi-a spus că boala ei nu era boală, ci posedare diavolească, iar Dumnezeu nu poate ierta ca cineva să-şi ia viaţa.
Am fugit din biserica mănăstirii Antim cu furie şi lacrimile şiroind pe obraz.
Dumnezeul meu care o supusese la atâtea încercări, şi pe noi de asemenea, şi oare pe câţi alţii, putea să fie atât de crud şi să-i refuze liniştea veşnică?
Furia din mine urla că Da!
Îndoiala pe care am purtat-o întotdeauna în mine urla şi ea că Da!
Doar o luminiţă mică mică de tot, care de abia mai pâlpâia, şoptea că Nu! Dumnezeu e îndurare, e mângâiere, e milă, e iertare. Asta nu înţeleg toţi oamenii.
Au trecut mulţi ani de atunci. Furia s-a înmuiat, a devenit toleranţă, compasiune, înţelegere.
Ani în care în final am înţeles cu greu că atunci când umbrele au copleşit-o Dumnezeu nu o abandonase, ci îndurerat şi el de atâta suferinţă, a decis să o lase să vină la el. Şi-n secundele alea cât o veşnicie, când trupul se lovea de pământ, i-a ţinut sufletul în mâinile sale şi nu l-a lăsat să se izbească de neant.
Gabi, a plecat într-o zi caldă de sfârşit de mai. Povestea ei s-a sfârşit atunci, chiar dacă eu m-am înverşunat să o duc cu mine, în mine, mulţi ani, ca refuz de a o lăsa definitiv să plece, ca vinovăţie, ca o urmă a trufiei mele de a nu accepta mersul lucrurilor.
Din păcate, povestea ei, a noastră, continuă să se multiplice. E trist că oameni trebuie să treacă prin asta. Dar şi mai trist este modul în care sunt trataţi de ceilalţi, normalii, uneori chiar cadre medicale: cu respingere, dezgust, ca şi când ar fi "suboameni". Iar asta spune ceva despre gradul de evoluţie al fiinţei umane...
Pare că generalizez, dar nu e aşa. Faptul că la spitalul X sau Y există oameni minunaţi, care se poartă omeneşte, cu empatie, nu-i ajută cu nimic pe pacienţii de la spitalul Z, umiliţi, legaţi, batjocoriţi, filmaţi dezbrăcaţi şi descrişi ca fiind nişte "draci". Angajaţilor din instituţiile psihiatrice care fac astfel de lucruri ar trebui să le fie ruşine. Dar dincolo de asta, nu ar trebui să li se permită sub nicio formă să lucreze acolo. Clar, nu au ce căuta în astfel de meserii.
Povestea ei, povestea noastră, mă răscoleşte încă. Ştiu că va fi mereu cu mine, dar asta nu mă mai sperie aşa tare. Nu mai încerc să mă ascund de ea, nu o mai acopăr cu straturile de flori pe care de puţin timp am curaj să le plantez în locul în care sufletul ei s-a desprins de pământ.
Nu m-am vindecat, nici nu ştiu dacă se va întâmpla asta vreodată. În mintea mea povestea ei de viaţă continuă să fie umbrită de ultimii ei ani. Ceva, care cel mai simplu ar putea fi explicat prin efect traumatic, îmi opacizează restul amintirilor bune, frumoase.
În realitate, viaţa ei scurtă a fost mult mai mult decât boală.
A fost speranţă, vis, poezie, farmec, ambiţie, culoare, feminitate, aventură, sete de cunoaştere, frumos.
Ea a fost Mihaela Gabriela.
Sora mea.
