Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Povestea peştişorului care vedea lucrurile pe jumătate

Irinei

A fost odată ca niciodată un peştişor pe nume Freddie. Mic, colorat, cam ca aceia pe care-i cumpărăm pentru acvariu.

Freddie trăia într-o mândreţe de lac, cu apă limpede, clară, cu plante care mai de care mai frumoase, cu pietre şi pietricele numai bune de jucat de a v-aţi ascunselea. Pentru un peşte cu un simţ mai dezvoltat al aventurii, lacul Albastru, căci aşa se numea, putea să fie un loc, să spunem, limitator, constrângător.

Căci viaţa în lacul Albastru nu s-ar fi comparat niciodată cu viaţa într-un râu, pentru că unele râuri se varsă în fluvii, unde poţi să cunoşti o cu totul şi cu totul altă lume. Sigur, şi pericolele sunt mai mari, dar peştii aventurieri, sunt prea aventurieri ca să nu şi le asume. Iar dacă ai supravieţuit fluviului, atunci se schimbă treaba. Următorul pas este egal cu libertatea. Căci fluviile se varsă în MARE.

Revenind însă la Freddie...

El e Freddie.

Freddie nu era un peşte aventurier. Nici nu ar fi avut cum să fie de vreme ce de când se ştia trăise numai în lac, alături de alţi peşti, care, la fel ca el, trăiseră tot în lac. Lacul Albastru era universul lor. Iar marea, marea era o realitate cu totul necunoscută şi neimaginată de peştii din lac. Căci prin ce mijloace ar fi putut să afle despre ea?

Ce nu v-am spus despre Freddie este că era un peştişor un pic mai special. Nu era unic (sau poate că era în felul său), însă Freddie avea o problemă. Cum să vă spun? Freddie părea că vede lucrurile doar pe jumătate. Nu, nu avea o problemă cu ochii, vedea excelent, doar că - şi asta e un pic mai dificil de explicat - Freddie vedea, sau mai bine zis, mintea sa vedea numai o faţă a lucrurilor pe care le trăia. Poate dacă vă dau mai multe detalii, atunci ar fi mai uşor de înţeles. Freddie era un peştişor normal, raportat la cele mai multe dintre criteriile de normalitate ale peştişorilor - era ager, vioi, se deplasa cu o eleganţă desăvârşită printre plantele acvatice. Reuşea chiar să se ferească de peştii mai mari care, chiar dacă nu l-ar fi mâncat, tot i-ar fi rupt o aripioară, măcar aşa, să-şi demonstreze supremaţia (ştiţi, lumea lacului Albastru semănă un pic cu cea a oamenilor). Freddie avea amici şi petrecea, din când în când, alături de ei. În ciuda tuturor acestor lucruri, Freddie era o fire un pic mai retrasă, îşi făcea tot timpul probleme, era poate un pic melancolic (asta dacă nu e ciudat să spui despre un peşte că e melancolic). Şi mai era această problemă a văzutului pe jumătate. Vedea cu precădere lucrurile triste, dramele (peştişori care căzuseră pradă undiţelor unor pescari), faptul că lacul Albastru începea să fie mai puţin limpede, din cauza resturilor aruncate de oamenii veniţi la picnic. În schimb, atunci când venea vorba despre evocarea unor lucruri bune, frumoase, lui Freddie parcă i se aşeza un văl peste ochi şi-i era cu neputinţă să şi le aducă aminte.

Într-o zi însă, se produse un eveniment neaşteptat, atât de neaşteptat încât vuia lacul. Se pare că într-o zi, la asfinţit, o fetiţă se apropiase de marginea lacului şi dintr-un borcan eliberase un peştişor. Fireşte, toată populaţia piscicolă voia să ştie cine era misteriosul nou venit, aşa că s-au adunat toţi, l-au înconjurat pe noul venit şi s-au pus pe întrebări:

- Cum te cheamă? întrebă Shorty, un peştişor cam mic şi cam îndesat.

- Irene, răspunse nou venitul.

- Şi de unde vii?, continuă Shorty.

- De la mare, răspunse Irene. Tatăl fetiţei m-a prins într-un mic golfuleţ. Fetiţa lui a insistat să mă păstreze. Aşa că o perioadă am locuit într-un borcan, până într-o zi, când fetiţa s-a hotărât să mă elibereze. Şi aşa am ajuns aici.

- Mare? Ce e aia mare? se auzi pe mai multe voci.

Şi Irene începu să povestească despre acea întindere albastră, plină de minunăţii, dar şi de pericole.

Peştişorii din lacul Albastru ascultau plini de uimire, fascinaţi. Vestea că aşa ceva există dincolo de lac îi fascina şi-i speria deopotrivă.

.................

Fata cu aripi străvezii. Zece povești vindecătoare.