joi, 30 decembrie 2021

Ajun de An Nou

E ajun de an nou, mami. Stau la tine, în sufragerie. N-am putut să plec de când te-ai dus la spital, de când te-am adus înapoi, dar nu acasă la tine mami, de când te-am lăsat lângă Gabi, pentru todeauna.
Mami, balconașul tău cu flori e plin de lumină. Am avut grijă să nu se stingă, să vezi drumul dacă mai poți să vii.
Știu, mami, e vremea să mă întorc la mine acasă, e vremea să fiu bine, așa cum ai vrut tu, mami. E vremea să trăiesc, să reîncep să trăiesc.
E lumină multă, mami. Mă vezi? Mă auzi? Mă simți în vreun fel?

Azi era ziua în care îmi spuneai:
Miți, pentru Anul Nou, să faci un tort ușor cu fructe. Diplomat. De câțiva ani devenise tradiție diplomatul de anul nou.
Tu, mami, făceai cozonacii, mezelurile, sarmalele, salata boeuf, friptura. Cohorte de mâncare: să se simtă și la noi miros de sărbătoare. 
Tu făceai tot, mami, și te întristai când îți spuneam că faci prea multă mâncare și multă se risipește.
Era bucuria ta, mami, să faci și să împarți. Iar eu nu înțelegeam întotdeauna.
Mami, ții minte diplomatul de anul trecut? Eu nu mi-l aduc aminte. Știu doar că pe al tău îl făceam mai mare, cu multe fructe și încercam să-l decorez cât mai frumos, să fie cel mai frumos.
Iubeai diplomatul meu, mami.
Iubeai să auzi cheia în ușă și să spui ”a venit Miți”. În ultima vreme spuneai râzând: „ai venit la copii?” „ce ne-ai adus?
Mami, câte lucruri mai aveam de trăit împreună.
Mami, sunt 1 lună, 24 de zile și câteva ore de când inima ta nu mai bate. Iar eu încă mai aștept să mă trezesc dintr-un somn îndelungat și să aflu că nu e adevărat. Doar a fost cel mai lung coșmar din viața mea.
Mami, în seara asta nu am mai făcut diplomat, am făcut o prăjitură cu fructe. Să fie. Sigur ți-ar fi plăcut. Bucătăria a devenit locul meu de refugiu. Nu am semnal la telefon, pot să închid ușa pe motiv de abur, pot să-ți mângâi șorțurile de bucătărie lăsate exact unde le-ai lăsat tu.
Mami, se încheie anul, un an atât de greu peuntru tine, un an în care am greșit mult, mami, și poate dacă nu greșeam, poate acum erai cu noi. Doar că așa și atât am știut, mami. Ce n-aș da să fi știut mai mult atunci.
Mami, mâine o să-i dau Ancăi, câteva din hăinuțele tale de spital. O vecină în vârstă are nevoie de ajutor. E tot la Sf. Ioan, mami, tot la etajul cinci, poate tot în salonul tău. Am pus deoparte niște lucrușoare, le-am netezit, le-am dat un pic cu parfum, să miroasă frumos.
Ce n-aș da mami să pot să mai fac pachet pentru tine. Ce n-aș da să pot să-ți mai aud vocea chiar înăbușită de mască: „Anișorica, să-mi aduci compot d-ăla bun”. Să mă reped să curăț fructele, să fiarbă la foc mic, să-l răcesc rapid, să sar în haine și să vin fugind la poarta spitalului.
A fost un an greu, mami. Și, totuși, nu aș vrea să se termine. Este ultimul an pe care l-am avut împreună.
Și încet încet tot ceea ce ne leagă în planul material se îndepărtează, îmi transmite că trebuie să-ți dau drumul, să te las să pleci.
Dar nu pot, mami.
Încă nu pot.
Te iubesc, mami! Fetița ta de pe pământ te iubește mult și are nevoie mai mult decât oricând să o ajuți să meargă mai departe.
Te iubesc. Ești sufletul meu.

luni, 27 decembrie 2021

O lună, 22 de zile și câteva ore


M
ami, au trecut o lună, 22 de zile și câteva ore de când inima ta s-a oprit și nu a mai pornit. De atunci, inima mea se chinuie să bată și pentru a ta, căci i se pare de neimaginat să dea drumul inimii tale.
De când ai plecat, mami, totul s-a schimbat. Culorile nu mai sunt culori. Totul este gri spre negru. Hainele nu mai au culori, nici forme, sunt doar obiecte care să acopere, să încălzească. Uneori, mă gândesc ce crede lumea care știe că ai plecat, iar fata ta nu poartă doliu. Resimt vinovăție, pentru că tu ai fi respectat cu strictețe anul doliului. Dar eu nu sunt așa. Sufletul meu, inima mea, gândurile mele sunt deja negre. Și nu simt să port haine cernite pentru a genera o falsă simpatie uneori.
O lună, 22 de zile și câteva ore de când caut vinovați.
De ce căutăm vinovați? Pentru că atunci când pierderea este definitivă, iremediabilă, irecuperabilă, mintea noastră nu poate admite că se poată să nu existe vinovați.
Nu o conjunctură nefavorbilă, nu un cumul de factori, ci oameni, căutăm oameni care au greșit...
De când ai plecat am luat cadru cu cadru filmul vieții noastre din iunie când s-a confirmat diagnosticul de neoplasm. 
Investigații, operație, spitalizare, postspitalizare cu schimbarea pansamentului de pe rana aceea oribilă, mutilantă, care-mi îngheța sufletul (ce a fost, mami, în sufletul tău?), chimio, covid, moarte. 
Nepăsare, incompetență, lăcomie, aroganță, respingere, lipsă de empatie, inuman, foame de bani, bani, mulți bani, cât mai mulți bani...
Ce puteam face diferit, pentru ca tu să fii în continuare aici?
Știu ce mi-ai spune: „Dumnezeu este deasupra tuturor, și a ta, și a noastră. Cum și cât o vrea Dumnezeu”. Așa spuneai...
Și eu am crezut asta, dar doar pe jumătate. În mintea mea, eu, da, egoistul, trufașul „eu” trebuia să te salveze.
Știu, mami, știu că nu sunt Dumnezeu să pot face asta, dar nu mă doare mai puțin și nu m-a făcut să caut mai puțin vinovați.
Iar eu sunt prima, mami. Mai sunt și alții, dar eu cred că ar fi trebuit să știu, să aflu ce nu știam, mai repede, astfel încât să conteze. Și tu ai o parte de vină pentru că nu m-ai învățat să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la restul.
Îmi aduc aminte cât de mult voiai să începi chimioterapia, să o termini și să te faci bine.
”Anișorica, mergem la Cocor să-mi iau proteză și perucă.
Mergem, Miți, sigur că mergem. Am vorbit cu doamna. Mergem să-ți iei ce trebuie”.
Ai notat pe calendar ședințele de chimio. Știai când se vor termina. Totul s-a risipit ca un fum, în mai puțin de o lună.
Pe 11 octombrie ai făcut analizele la Oncofort pentru a începe chimioterapia. Seara ți-am făcut test rapid, să fiu sigură că totul este în regulă: negativ.
Marți, nu am mai făcut. Dacă făceam, poate ieșea pozitiv și amânam chimio. 
Clinica oricum nu făcea niciun test dacă erai vaccinat. Rațiuni de costuri, poate. Cred că în conjunctura pandemică ar fi trebuit să fie obligați să facă teste rapide înainte de ședința de chimio, chiar dacă ne puneau pe noi să le plătim... Unde mergea mia, mergea și suta...
Iarta-mă, mami!
Două zile mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Febră 39-40, rău, rău. Simptomele de covid se confundă cu cele post chimioterapie. Mai puțin tusea. Fac două teste rapide: pozitive.
Scriu medicului de familie, fac anameza: diabetic, neoplasm operat, iradiat recent. Primesc rețeta de paracetamol, molekine imuno, erdomed. Sugerez timid antibiotic, așa cum am avut eu în schema de covid. Nu primesc. În schimb, mi se spune să insist la DSP, ambulanță pentru testare....
Mi-e teamă.
Ce să fac?
Să ignor prescripția medicului de familie?
Sa administrez antibioticul de care am facut rost pe alte căi?
Să sun la salvare? Mi-e rușine, jenă: mama are saturația bună. Sigur sunt oameni în situații mai grave.
Mama nu vrea să accepte că are covid. E doar răcită. Febra crește si scade după antitermice și frecții. Saturația 95-96. Tusea, în schimb, e violentă.
Nu am știut. Am știut prea puțin, ca să iau o decizie la timp, chiar împotriva voinței tale. Tu, mami, intoxicată de televiziuni și vorbe auzite la colț de stradă.
Iartă-mă, mami, iartă-mă că în noaptea în care te-am păzit, nu am știut că ceea ce credeam delir era de fapt șuierul plămânilor afectați. Nu am știut, mami!
A urmat spitalul și liniștea înnebunitoare. Vești obținute pe surse, la a câta mână?, pentru că la spital nu răspunde nimeni, niciodată. Da, mamă, ar fi trebuit să vin zi de zi la spital, să fac scandal, să-mi spună despre tine. Dar nu am fost în stare să fac asta, mami.
Dacă aș fi făcut, aș fi aflat că aveai nevoie de CPAP de la început, dar că nu aveau disponibil. Dacă aș fi știut, mami, m-aș fi dat peste cap să fac rost de un dispozitiv, să-l donez spitalului. Dar n-am știut, mami.
Mami, de o săptămână citesc zi de zi documentele medicale de la spital. Îmi dau seama că pot descifra orice scris, oricât de urât, am refăcut trasaeul tău, mami, dar n-am găsit vinovați.
Oameni au greșit. Cu siguranță! 
Când ai un pacient atât de vulnerabil, singura recomandare ar fi trebuit să fie: mergeți la spital! acum!
Dar dincolo de toți acești oameni, de toate conjuncturile astea nefaste, eu simt, mami, că ar fi trebuit să știu mai mult, să fac mai mult, să mă comport într-un mod în care nu sunt, pentru a avea liniștea că am făcut tot ce aș fi putut face pentru tine.
O lună, 22 de zile și câteva ore, mami. 
Partea ta de inimă din inima mea doare, mami!


sâmbătă, 25 decembrie 2021

Unde ești?


Mami, sunt la tine în bucătărie. Stau și scriu pe scăunelul de lângă ușă, acolo unde stăteam când făceai mâncare.

- „Nu sta pe ăla, că te murdărești! Poate a căzut ceva de la mâncare.
- Lăsă, nu sunt îmbrăcată cu nu știu ce haine.”

Miroase a coajă de portocală. Pe masă sunt ingredientele pentru cozonac. Nu e cozonac din ăla de care numai tu știi să faci.  Tu nu mai ești. În fața mea e un scaun gol, un spațiu gol, pe care Tu îl umpleai cu tine. Tot ce erai tu: optimismul tău, personalitatea ta, forța ta. Mama mea radia(ză) când face mâncare. Pentru cozonac se pregătește din timp. Mama face, făcea, mâncare cu bucurie. Poate și din cauza asta mâncarea ei era bună, avea gust. Mama avea o baghetă magică în loc de mâini.

-„Cucoana Miți, anul ăsta tu faci cozonac. Eu nu mai pot să frământ ca înainte. Poate un pic cu mâna stângă. Eu stau pe scaun și tu frămânți. Trebuie să înveți să faci și tu”.

Da, Miți! Da, mami, fac eu cozonac anul ăsta. Nu știu să fac, dar am să fac. E atâta amărăciune în sufletul meu, încât dacă va fi dulce și bun, va fi doar pentru că tu îmi ții mâinile în mâinile tale, doar că eu nu le văd și nici nu le pot simți. E un cozonac plâns din belșug, un cozonac cu gust de lacrimi, un cozonac care strigă, care imploră să primească un semn. Că ești, că mai ești.

Unde ești, mami?
Nu mai pot să întreb „de ce”. Nu-mi răspunde nimeni.
Acum, „de ce” a devenit „unde ești”.

*

Simt că am risipit atâta timp. 
Atâta timp risipit cu frici, cu teamă, cu ce or să creadă ceilalți, timp risipit pentru a-i mulțumi pe ceilalți, timp folosit pentru a umple găurile negre din sufletele altora. 
Mult, foarte mult timp. Timp din care, acum, aș fi vrut să fi dat mai mult alor mei. Doar că noi credem că ai noștri sunt nemuritori și este timp...

*

Mami, am scos cozonacii. Sunt crescuți, rumeni, dar nu sunt ca ai tăi.

„Ia, uite, aici Miți: sunt buni de pus pe feisbukul ăla al tău.
Ia, pe care ți-i alegi? Ăștia cu nucă deasupra sunt ai tăi, cu inimă de nucă”.

Mami, ăsta este primul Crăciun fără tine, așa cum acum 44 de ani a fost primul Crăciun cu tine. Ți-am făcut un brăduț mic și sub el sunt pozele cu tine, cu noi, cu Gabi. Numai așa mai putem fi împreună.
Mami, nu știu unde să te caut. Știu unde îți e trupul, dar nu te simt acolo. Mi-e teamă, mami. Parcă e beznă și Dumnezeu e tot mai departe. Și dacă totuși ești cu El mami, spune-i despre mine. Spune-i despre fata ta, spune-i că te iubesc atât de mult încât nu mai pot să-L văd de durere.

Te iubesc, mami. Știu că și tu m-ai iubit mult.

sâmbătă, 4 decembrie 2021

Golul

E în pieptul meu. Exista dinainte. A început să crească pe măsură ce șansele ei au scăzut.
Golul crește, și crește. A stagnat pentru foarte puțin timp. De fapt a încremenit atunci când a sunat telefonul să-mi spună că mama nu mai e. Atunci golul a încremenit. Știa că dacă se încăpățânează să continue să crească, inima mea nu ar mai fi putut să o ia pe mama acasă, să-i mângâie chipul cu degetele acoperite cu mănuși, să țină strâns la piept sicriul ei, până în clipa în care s-a așezat lângă Gabi.

De abia după aceea golul a revenit la viață, înaintând centimetru cu centimetru. Acum e confortabil de mare. Nu-l pot vedea cu ochiul liber, dar îl simt. E o gaură adâncă, întuneric beznă și din când în când, în întunericul ăla zvâcnește ceva: inima mea.
Zvâcnește, este încovoiată de durere, crăpături adânci se zăresc în ea.
Din vreme în vreme, creierul îi vorbește.
Îi spune despre inima Ionelei care n-o mai are pe Sorina, despre inimile copiilor care-și pierd prematur părinții, despre zecile de mii de inimi care plâng ca a mea.
Inima mea știe că tot ce spune creierul e adevărat, dar inima simte, asta e treaba ei și nu se poate gândi decât la inima care i-a dat viață și care acum nu mai bate.
Închid ochii și inima mă duce într-un salon rece, întunecat, cu trei oameni întinși pe paturi, conectați la aparate.
E vineri, la prânz.
3 NOIEMBRIE 2021

Inima mea pereche e la geam.
Închid ochii și văd două siluete în combinezon alb, în genunchi. O doamnă asistentă, al cărei chip nu-l disting de atâtea măști, mă ține de mână strâns în timp ce preotul citește. Și-a pierdut soțul în urmă cu șapte luni, tot de covid. Plângem amândouă și ne strângem mâinile acoperite de mănuși. Două străine unite de aceeași durere.
Închid ochii și văd cum iau mâna mamei. E sloi. Mă chinuiesc să-i leg la încheietură un șnur cu cruciulița mea. Nu pot. Mă ajută doamna în alb.
Închid ochii. Stau pe jos lângă patul ei, lângă mâna care-i trece printre zăbrelele patului. Îi țin mâna rece în mâna mea. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Îmi ridic viziera, îmi trag măștile și în sfârșit o simt. O simt pe mama. Buzele mele calde pe mâna ei gheață. Lacrimile mele fierbinți îi curăță mâna, dar nu-i pot curăța durerea.
Închid ochii. Sunt de cealaltă parte a patului. Chipul ei e liniștit, nu mai e așa de chinuit ca zilele trecute. Îi spun cât pot de tare, prin sunet de aparate, prin măști: te iubesc! ești sufletul meu!
Închid ochii. Îi deschid.
Mama nu mai e. Golul se mărește. Orice adiere de vânt îmi biciuiește inima.
Golul crește, crește. Nu știu dacă vrea să mă înghită cu totul.
Te iubesc, mami! Ești sufletul meu!

marți, 23 noiembrie 2021

20 000. Furia

20 000 de oameni.
20 000 de vieți.
20 000 de suflete.
Alte zeci de mii de suflete zdrobite. Probabil pentru multe din sufletele astea suferința este cea pe care o port eu acum. Sufletul meu este o imensă rană sângerândă, care nu întrevede ziua când măcar o pojghiță ar putea să crească și să nu mai doară atât de tare la orice pală de vânt.
Pentru o parte din sufletele aste pierdute în valul al IV-lea, alte suflete au reușit să accepte inacceptabilul. Întrucâtva.
Iar pe alte câteva suflete s-ar putea să nu le plângă nimeni. Din nefericire.
20 000 este cifra plecaților în valul al IV-lea de Covid.
Acum câteva zile, în nesfârșita mea căutare de explicații, răspunsuri, i-am scris doctorului Octavian Jurma. Nu mă așteptam să-mi răspundă. De regulă, oamenii curtați foarte mult de televiziuni nu mai au timp să răspundă necunoscuților. Spre marea mea mirare, la câteva zile am găsit răspunsul dumnealui. Și cifra, care în realitate este mai mare.
Oficial, 20 000 de vieți au fost pierdute, risipite.
Una a fost a mamei mele.
Pe mama nu a ucis-o virusul, decât indirect. La un an de când există vaccin, de când s-au dezvoltat antivirale care funcționează, nu mai e acceptabil să spui că virusul a ucis.
Virusul a ucis doar pentru că niște oameni puși să ne conducă nu s-au pregătit, nu au cumpărat medicamente, nu au avut o altă strategie decât dezmăț de relaxare și au dat din umeri când valul a lovit, au mimat restricții rizibile, de genul certificatului verde, și au numărat: morți și infectați.
20 000 de mii de oameni au pierit pentru că suntem conduși de niște incompetenți, niște oameni care nu gândesc decât în termeni de voturi. Niște incompetenți, analfabeți inclusiv emoțional și niște fricoși.
Când s-a atins și depășit cifra de 10000 de infectări pe zi, când spitalele deja gemeau de pline, singura soluție de bun simț a celor puși să conducă era carantina. Asta era singura cale de a întrerupe lanțul de transmitere.
Carantina ar fi salvat multe din viețile pierdute. Poate și pe mama. Poate, nu știe nimeni.
În condițiile în care ai o populație evident reticentă la vaccinare și la respectarea normelor de protecție există altă soluție de a salva vieți? Alta decât să încetinești transmiterea prin carantină zonală sau națională? 
Nu. Pentru mine, pe mama mea nu a ucis-o virusul decât indirect. Au ucis-o nepăsarea, frica de a nu pierde puterea a celor de la CNSU, guvern, președinte.
Nu discut opțiunile celorlalți privitoare la vaccinare. Eu am făcut tot ce am putut să-mi protejez familia de un an și ceva.
M-am vaccinat, i-am convins și pe ei să se vaccineze.
Și da, vaccinul funcționează. Mama a transmis virusul tatei și soțului meu, care au avut o formă ușoară. Eu, expusă la toți, cu anticorpi și naturali și din vaccin nu m-am îmbolnăvit și m-am testat din două în două zile, fiind singura care putea să aibă grijă de ceilalți.
Încă simt că mi se face rău când aud oameni care se tem de reacții adverse de la vaccin, care spun că este doar o gripă, o răceală mai nasoală. 
Dar nu mai reacționez. Nu am de ce, pentru ce.
Eu am pierdut o parte din mine. Eu mi-am văzut mama cum nu-i mai ajungea oxigenul livrat prin CPAP (ventilație noninvazivă).
Eu mi-am ținut mama de mână când era intubată. Ultima dată când inima ei bătea.
Eu mi-am mângâiat mama pe chip, înainte de a-i trage sacul negru peste el, chipul meu iubit.
Eu îmi voi face și doza și a treia, și a zecea, numai să nu trec prin ce a trecut ea, numai să nu aud bipăiala continuă care mă termina când mă duceam să o văd și după care am ajuns să tânjesc când am mers să o iau pe mama acasă. Aș fi vrut ca sunetul ăla să mai fie și pentru ea. Dar n-a mai fost.
Suferința pe care a trăit-o mama în săptămânile alea, teama, conștientizarea că nu se va mai întoarce acasă au fost date doar parțial de virus și de corpul ei slăbit. Pentru ea și pentru restul de 19 999 au decis cei cocoțați la vârful țării. Au decis că nu pot, nu știu, nu sunt în stare să decidă ce trebuie. Singurul lucru pe care au putut să-l facă: NIMIC.

Te iubesc, mama.
Iartă-mă că n-am putut, n-am știut să fac mai mult.



 

miercuri, 10 noiembrie 2021

Mamele nu mor niciodată





Nu e târziu. E zece fără ceva seara. E ultima seară dinaintea despărțirii depline. Se poate spune că despărțirea s-a produs de fapt luni, când inima lui Miți, așa o alintam, s-a deconectat electric de la inima mea, Anișorica, cum mă alinta ea.
Scriu...
Scriu pentru că pastilele care să mă pună la pământ și să uit de mine pentru 7 ore încă nu și-au făcut efectul.
Scriu pentru că nu mă pot duce la capelă să urlu acolo, așa cum fac de două zile. Am reușit să-i înspăimânt pe toți, nu pentru că aș fi exagerat în ultimul hal, ci pentru că ei nu cunosc decât o Ană cuminte, reținută. Dar Ana aia nu rămăsese fără mamă.
Mi-au spus niște oameni că ar trebui să simt mulțumire că am avut mamă atât de mult timp, ținând cont de faptul că sunt mulți oameni, copii care-și pierd părinții mult mai devreme.
Este adevărat, dar arsura din piept nu mi se diminuează.
Zilele astea am devenit un mic monstru, care și-a apărat cu strășnicie dreptul de a fi singură cu mama. De a-i vorbi, de a-i citi rugaciuni, de a se certa cu Dumnezeu, de a plânge, a urla până la epuizare, de a cere socoteală...
Am tot căutat, scotocit după vină. Trebuia să nu programez chimio, trebuia să dau antibioticul neprescris pentru ea în urma unei consultații prin telefon, de cineva care nu cunoștea pacientul, pentru că ala ca cunostea istoricul pacientului i-a dat „apă de trandafiri”, adică paracetamol și nurofen, la ceva care putea însemna ușor bronhopneumonie covid, dacă sunam la spital cu 5 zile înainte și să insist să o ia.... Mulți de ”dacă” ce mă ucid, mă usucă.
În pauzele de urlete si autoblamări mă lovește o imagine legată de mama. Totul e mama. Sunt la Mega, trebuie să o sun pe mama, să văd dacă vrea ceva. Îmi pare că-i aud vocea.

Mi-am improvizat un scaunel pe care stau în genunchi. Așa ajung să stau cu fața pe sicriu, acolo unde mi-am calculat că ar fi chipul ei care s-a stins zâmbind.
Oare în ultima secundă a văzut-o pe Gabi? A văzut lumină? Există lumină?
Vreau să știu!
Urlu cu disperare la un sicriu care nu-mi mai provoacă nicio teamă. Urlu, ca urletul să ajungă la ea, prin lemnul gros și lăcuit: Unde ești? Vreau să știu că mai ești.
Sunt egoistă! Am avut-o pe mama 16 ani după ce a plecat Gabi. Dar Gabi are la dispoziție eternitatea. Mai aveam nevoie de câțiva ani cu mama, să reînvățăm să ne iubim și spunându-ne.
Psihologic, eu și mama am avut o relație fuzională, acea relație în care te contopești unul cu altul, un tip de relație care nu este sănătoasă emoțional. O fuziune născută din frica pierderii. Moartea lui Gabi ne-a lăsat atât de vulnerabili, încât singura șansă a fost să fuzionăm. 16 ani am fost cu ochii unul pe celalalt ca pe butelie. Până s-a produs defecțiunea... Și mama a plecat.
Și în relațiile fuzionale există uneori falsa impresie că putem controla totul, ca nimic rău să nu se întâmple. Nu putem controla aproape nimic.
De aici șocul.
Acum, la adăpostul sedativelor care încep să-și facă efectul, al oboselii după atâtea runde de plâns isteric și urlat, pot spune că relația mea cu părinții mei a fost una de tipul "copil-părinte", adică, la o vârstă fragedă unul dintre copii simte că rolul său este să-i protejeze pe părinți, că numai el poate face asta, mai ales când există un frate/soră care în percepția copilul le face rău părinților.
Explicația psihologică, rațională, este asta: mi-am pierdut mama, care era stâlpul meu, dar mi-am pierdut și mama pe care EU puteam și trebuia să o protejez de orice.
Dar explicația psihologică nu-mi ajută la nimic. Tot ce simt este nevoia de a rămâne doar eu cu mama, eu în genunchi, ea în sicriul sigilat, din care să nu iasă covidul care, nu-i așa decât o răceală mai nasoală, insistă lumea.
„Răceala nasoală„ i-a mâncat efectiv plâmânii mamei mele suflet, până când nimic nu a mai putut-o ajuta.
Mama mea a plecat la Domnul de Sfintii Mihail și Gavril, ziua onomastică a surorii mele, a plecat într-o zi de luni, așa cum a plecat și Gabi. Voci îmi spun că ar trebui să mă mângâie. Nu mă mângâie nimic. Sunt ca un monstru scăpat din lanțuri, împietrit de ziua de mâine, când nu o voi mai avea nici măcat în sicriu sigilat.
Îmi e atât de frică, încât îmi vine să vomit de frică. Mi-e frică de mâine, dar ce mai rău mă înspăimântă că nu văd nimic după mâine. Doar gol, gol și atât.
Nu știu cum va fi mâine, de mâine, și asta mă împietrește.
Deși sunt departe de fi rațională și rezonabilă, mă agăț de cuvintele Elenei Tănăsie:
Mamele nu mor niciodată.

Atât mi-a mai rămas ca să nu mă frâng mâine

sâmbătă, 6 noiembrie 2021

MAMA

Mama mea nu este profesor universitar, nici doctor, nici violonist. Nici nu contează. Poate vecinii de intubare din UPU or fi, dar aceleași tuburi le ridică forțat pieptul pentru a mai pompa o fărâmă de viață.

Acum, când scriu, mama Este, încă este, sper. Scrisul despre ea este singurul care-mi potolește plânsul isteric. Aș urla în continuu, dar gâtul îmi e blocat, nu ies decât niște sunete surde. Lovesc cu pumnii în canapea, când nu mă vede nimeni, în speranța că o să mă doară mai tare decât mă doare boaba aia de muștar numită suflet și care acum a devenit cât mine de mare. Este inutil. Nu există durere fizică suficientă.

Mama, mama mea, cea mai puternică mamă din lume, doarme. Ce a fost în sufletul ei săptămânile astea, ce a fost în sufletul ei înainte de intubare. Dacă sufletul ar fi un aluat pufos, așa cum face mama mea, aș rupe o jumătate din al meu și aș lipi-o sufletului ei. Să-i dea alinare. Dacă aș putea să-mi smulg un plămân și să-l lipesc plamânilor ei firavi, aș face-o. I-aș da viață, așa cum mi-a dat ea mie…

De trei săptămâni mă plimb prin casa ei, nu-mi găsesc locul. Casa nu mai e casă fără mama. De când nu mai pot vorbi cu ea, îi aud vocea, îi ating lucrurile, oalele și toate strigă ”mama”. Nu mai văd nimic, nici culorile schimbătoare ale copacilor, nici oameni, nici pisici, Nu mai simt nimic altceva. Încerc să mă conectez cu toate firele ființei mele la ea. Poate așa ajung la ea, o apuc și o smulg de unde e.

Mama mea este cea mai optimistă și puternică persoană pe care o cunosc. Nimic nu a doborât-o până acum. Ar fi putut să se rupă de nenumărate ori până acum și niciun om zdravăn la cap nu ar fi putut să o judece. Mama este un stejar aprig din neamul lui Ștefan cel Mare. Și ea este uneori iute la mânie...

Mama mea a fost în tinerețe o moldoveancă frumoasă, cu părul lung până la fund și ochi verzi. Săracă, fără prea multe studii, dar cu demnitate. Nu a stat într-o căsătorie abuzivă cum se stătea pe vremuri și încă se mai stă. Și-a luat valiza de carton și a venit la București. A stat la căminul de nefamiliști și a lucrat ca necalificată pe șantier. Acolo s-a întâlnit cu tata. Au facut casă și doi copii.

Mamei mele nu i-a fost niciodată rușine de muncă. A lucrat și la fabrica de sticle, a fost și femeie de serviciu, a spălat și vase, a vândut și cozonaci Pandoro (nu Pan d' oro) la cofetăria de la etajul cinci din Unirea, pe timpul lui Ceaușescu.

După o perioadă în care a stat mai mult acasă pentru a-și crește copiii, cei de la Unirea au refuzat să o angajeze. Vecina noastră, Maia Gardin, i-a scris lui Adrian Păunescu în numele mamei. Așa mama a putut să lucreze din nou. Mereu a spus: dacă nu era Maia să-i scrie lui Adrian Păunescu nu aș fi avut de lucru. Anii de lucru, 30, i-au adus o pensie de 899 lei. Magazinul Unirea, familia Adamescu, economia de piață...

Mama a trăit pentru noi. Imi aduc aminte încalțămintea din înlocuitor, udă, lipită cu prenandez, fustele modificate, puloverele, rochițele împletite de mâinile ei. N-am înțeles niciodată cum niște mâini care puteau croșeta orice, puteau coase macrameuri ca niște bijuterii, puteau să coasă cel mai urât tiv din lume.

Mama nu avea farduri. Poate din când în când un ruj. Nu mergea la coafor să-și facă părul sau unghiile. Nu erau bani. Și dacă ar fi fost, trebuiau pentru fete.

Era foarte mândră de Gabi, sora mea, primul ei copil. Sigur și de mine, dar eu am fost un copil poate mai năbădăios. Am crescut în umbra surorii mele care a avut nevoie de mai multa atenție, fiind un copil foarte sensibil de la naștere.

Gabi a fost copilul silitor, dar care totodată crea multe probleme. Ceea ce a fost multă vreme văzut ca răsfaț erau de fapt semnele timpurii ale unei boli psihice foarte grele care a debutat la 18 ani. Când s-a întâmplat debutul bolii, mama a fost năucită, disperată, îngenuncheată. S-a ridicat. Pentru Gabi, și pentru mine. Lupta lui Gabi de la 18 la 31 de ani a fost și lupta mamei. Când îi era lui Gabi bine, îi era și ei bine. Dar lui Gabi i-a fost mai mult rău decât bine. A umblat mama la ușile celor mai mari doctori, își cerea scuze că nu are carte și întreba: ce să mai fac domn doctor, spuneți-mi și fac...

Câtă grijă, câtă frică a dus mama cu ea zi de zi, când știa că pleca de acasă lăsând-o pe Gabi, dar nu știa dacă o va mai găsi. Câtă tristețe, câtă durere, la auzul șușotelilor despre fata aia nebună a lu aia... Am fost și suntem în continuare foarte neștiutori și intoleranți.

Dar a rezistat.

Și într-o zi toridă de mai, vocile din mintea lui Gabi au făcut-o să plece. La 31 de ani. Nu am să știu niciodată exact de câte ori a mers mama la mormânt și a strigat-o și i-a cerut lui Dumnezeu să o ia pe ea în loc Acasă plângea. Și ne mâna după ea. Înainte. Trebuie să mergem înainte. Nu exista altă cale.

S-a concentrat pe mine și pe tata, dar mai ales pe mine. Eu îi mai rămăsesem. Mama a fost stâlpul, întotdeauna. Stâlpul meu, stâlpul tatei. Mama nu știe ce-i frica. Ba, știe, dar a depășit-o de fiecare dată, s-a luptat cu ea. Se luptă și acum, în momentul ăsta. Dar îi e tare greu. Mârșavul virus a așteptat până când chiar și ea a fost mult prea slăbită ca să-i țină piept.

Mama mea, legătura mea cu lumea asta, respiră printr-un tub, iar eu nu pot să-i vorbesc decât de departe și să-L implor, pe El care pe toate le-a făcut, ca Voia Sa să fie să mi-o mai lase pe MAMA.

duminică, 31 octombrie 2021

Neverending covid

Sunt deja câteva zile de când nu mă mai uit la televizor, nici pe facebook. Cifrele infectărilor nu mă mai ating, cele ale morților mă îngheață, antivacciniștii...
Antivacciniștii, „despuiați„ de drepturile cetățenești de a intra în mall sau unde mai vor, de a nu permite serului „ vaccinului ucigaș” să le pângărească puritatea celulară, nu-mi mai provoacă nevoia de reacție.
Se însăilează guverne... 
Nu mă interesează. Sunt fix aceiași oameni care nu vor face nimic. Suntem pe cont propriu, noi, o mână de oameni care ne mai ajută, și Dumnezeu.
Viețuim, ne străduim să supraviețuim, într-un no-man's-land.
Covidul meu nu s-a terminat. A devenit așteptare surdă, spartă de prea puține ori de suntetul telefonului, care anunță ceva. 
După așteptare a venit disperarea cea mare, durerea care sufocă la auzul vorbelor care se repetă în buclă: „îmi pare rău, dar șansele sunt foarte mici, mai este însă și Dumnezeu”
Pulsul crește, respirația se accelerează, îmi vine să urlu, nu mai văd, ochii sunt deja două lacuri care nu găsesc nicio crăpătură să se scurgă.
Nu pot să-l las pe tata să mă vadă așa. Îi strig de la distanță că ies să iau pâine și fug pe ușă. De abia afară pot dezlănțui toată furtuna care zace în mine. Nu-mi pasă cine mă vede, cine se miră, cine se întreabă în minte. Suntem străini unii pentru ceilalți. Nu ne vedem. Ne vedem de ale noastre, avem destule... Nu mai e vreme să mai fim oameni.
Disperarea pe care o simt mă usucă. Nu am simțit-o nici măcar când a murit Gabi. Disperarea m-a făcut ca imediat ce am vorbit cu doctorul să o sun pe mama, să-i spun toate lucrurile alea pe care le simt, dar nu i le-am putut spune, pentru că ea nu a știut să le spună sau să le primească. Viața ei grea, nevoia ei de a fi puternică tot timpul, de a (ne/se) apăra, nu i-a mai lăsat loc pentru „te iubesc-ul care ne face atât de vulnerabili„. 
Și pentru prima dată, am urlat la ea: Te iubesc, mama! Luptă pentru mine! Nu pot fără tine!. 
Și pentru prima dată, vocea ei înăbușită mi-a răspuns: Și eu te iubesc.Te rog să nu plângi, că mă superi.
A doua zi mi s-a aprobat cererea de vizită. 1 dată, 10 minute, cu echipare pentru zona roșie.
Drumul spre spital l-am petrecut în plânset isteric, și rugăciune, și furie: nu-mi mai aminteam tot Crezul...
Nici măcar asta nu sunt în stare....
Apoi s-a instalat liniștea. A venit o doamnă care mi-a explicat cum procedăm. Mai întâi, mă echipează: botoși lungi până la genunchi, combinezonul, o pereche de mănuși, capelina, două măsti, încă o pereche de mănuși, gluga, viziera. Sunt gata. Mă simt ca un cosmonaut. Parcă plutesc. De frică. 
Intru în zona roșie. 
Paturi lângă paturi, sunetul enervant al aparatelor. 
Și mama. Mă duc la ea. O mângâi. Îi spun că i-am adus o iconiță de la Sfântul Nectarie.
Îmi răspunde: o să vină și fata mea mai încolo.
Înlemnesc. Mama nu mă recunoaște.
Mama, sunt eu, Ana!
Se uită mai bine: „Păi cum să te recunosc cu toate astea pe tine„.
Are dreptate, sărăcuța, prin echipament nu mi se văd decât ochii, vocea e distorsionată de măști.
O mângâi. Pe cap, pe mâini, unde nu sunt fire, pe picioare, pe tălpi. Orice bucățică de mama. Vreau să o iau în brațe, dar nu am cum. Vreau să o pup, dar nu pot. O pup prin vizieră, prin măști...
Roagă-te, mama, să ne rugăm amândouă!
Mai primesc un minut. Îl consum cu lăcomie.
Mergem la dezechipare. Lângă mine, doi oameni trag un cărucior cu un sac negru, negru ca moartea. Doar o fâșie albă, cu numele celui/celei plecat (e).
Știu, pentru mulți, covidul nu există. Poate ar continua să-l nege și dacă ar vedea ce văd eu, dacă ar simți ce simt eu.
Îmi târâi picioarele și spun în continuu: „Nu ne lăsa, Doamne! Nu ne lăsa!„ Eu, nevrednica, eu care imediat pun la îndoială, eu care doar cer...
Sunt două zile de când minunea de om pe care nu-l cunosc personal, medicul de la spital, a transmis: „există speranțe„.
Cuvintele lui sunt oxigenul meu. Mă agăț de ele așa cum oamenii din spitale, din saloane, de pe UPU, de pe ATI, din sălile de așteptare, de pe scaune, din corturi, se agață de o mască de oxigen.




Există speranță.... 
Mă agăț de ea cu toate puterile mele.

vineri, 22 octombrie 2021

Covidul meu

Ar trebui să mă rog, ar trebui să fac, dar nu știu ce să mai fac, ar fi trebuit să fac mai mult...
Ar trebui să mă rog mai mult. În schimb, scriu.
Ar trebui să mă rog mai mult, dar îmi e rușine. Prea des vorbesc cu El ca să-i cer, prea rar vorbesc cu El ca să-i mulțumesc. Și aș avea atâtea pentru care să-i mulțumesc, dacă n-aș fi atât de lacomă încât să vreau ca totul să fie bine. 
Totul bine nu e pentru nimeni.
Am evitat să scriu despre lucrul ăsta care ne-a schimbat forțat viața, dar din care nu am învățat mare lucru. L-am privit ca pe o experiență care a trecut și de care, am crezut eu, că-i pot feri pe cei dragi mie. Poate aici sunt unele dintre păcatele mele cele mai mari și aducătoare de suferință: trufia de a crede că poți face tot pentru a evita ca un lucru să se producă, trufia de a crede că de tine depinde... Depinde și de noi, dar ultimul Cuvânt e la la Altcineva.
În loc să mă rog, scriu.
Scriu pentru că e singurul mod în care pot să-mi încetinesc șuvoiul ăsta de gânduri, dialogurile nesfârșite din mintea mea. Nu poți scrie atât de repede pe cât gândești. Când scrii, cuvintele se asează în ordine, cuminți și își așteaptă rândul să fie puse pe hârtie.
Covidul meu este o poveste despre mirare, lipsă de încredere, de solidaritate, uneori nepăsare. Nepăsare din partea noastră...
A apărut ca o știre de departe la finele lui 2019. Era departe. Nu ajungea la noi. Apoi, au început să moară bătrânii în Italia. Tot departe, iar noi nu eram bătrâni.
Apoi, aproape cu fanfară a fost anunțat primul caz de covid la noi. 
Eram și noi în rândul lumii. Dar tot bătrânii erau vizați și cei cu comorbidități. Priveam ca la un spectacol.
Începeam să învățăm cuvinte noi, chiar dacă nu știam ce înseamnă. Încet încet am ajuns să fim mai pricepuți decât medicii... Ce așa mare brânză: saturație, decompensare, proteina Spike, anticorpi monoclonali...
Covidul meu a venit într-o zi de toamnă, 2020. L-am luat ca la carte. De la o persoană cunoscută, care tușea, care nu voia să ia în calcul ideea că ar putea avea covid. Și pentru mine, cealaltă persoană nu putea să aibă Covid, o răceală cel mult.
Covidul meu a fost liniștit. Subfebrilitate, dureri musculare ca și când aș fi fost călcată de o companie de elefanți, dar pentru cineva care e obișnuit cu fibromialgia nu e chiar așa groaznic, niște muci și un pic de tuse. Partea psihică a fost mai grea. După ce s-a confirmat diagnosticul de Covid, gândindu-mă la ce văzusem la televizor în Italia, cu oameni care se sufocau, m-a lovit gândul: dacă am să mor sufocată! Și am început să mă sufoc, dar nu de la Covid, ci de la un atac de panică.
Covidul meu a fost unul trist pentru că am resimțit foarte mult izolarea socială. Oameni care treceau cu teamă pe lângă ușă, ca și când ar fi fost ciumă (nu roșie), tăcerea, cu excepția familiei și a unor prieteni cu adevărat apropiați.
Mi-au lipsit gesturile mici, pe care oamenii le pot face fără să se infecteze... Gesturile mici sunt cele care ne fac să ne simțim oameni.

Dar a trecut.

M-am simțit ușurată că am reușit/am avut norocul să nu infectez pe nimeni. Măcar în toate interacțiunile de după infectare am avut inspirația să port mască. Sau poate a fost intuiția care știa că nu e răceală... 
Din nou trufia mea: eu am reușit. 
Poate că Cineva ne-a ferit, m-a ferit de suferința de a simți vinovăția de a face rău, fie și involuntar, cuiva.

A venit vaccinul. Și în loc de eliberare am simțit teamă. Doctori oftalmologi, esteticieni ne explicau cum ne omoară vaccinul experimental (deși tehnologia ARN nu e una nouă – www.pasteur.fr). Noi am căscat ochii la ei. Erau mai prezenți decât epidemiologii, ati-istii. În plus, știam noi mai bine.
M-am vaccinat. Nu mi-a fost ușor. Am căutat informații pe net despre ce conține vaccinul. Firește, nu am priceput nimic (nu am 6 ani de medicină, 5 de rezidențiat, mulți alți ani de specializare). M-am uitat și la filmulețul pentru copii făcut de o doamnă doctor din Suedia. Am priceput care e procesul, în mare. Peste tot rulau informații despre reacțiile adverse...cancer, infarct, mori peste doua săptamâni...
Cu inima în pioneze m-am vaccinat. Două motivații: una cu adevărat importantă - să nu cumva să le transmit părinților ceva, să se îmbolnăvească din cauza mea. A doua, copilărească și fără legătură cu știința: mi se pusese pata să merg și eu în insulele grecești...

M-am vaccinat cu teamă. Parcă mă duceam la tăiere. De fiecare dată după doza administrată parcă simțeam cum niște particule migrează dinspre mână înspre creier. Întotdeauna am avut o imaginație mult prea bogată... Și nu am învățat să am încredere. Nu am avut încredere deplină în cei care știau despre ce vorbesc, medicii de specialitate.
Una peste alta, nu mi-a migrat nimic nicăieri, am vizitat insulele grecești și m-am simțit mult mai liniștită când i-am convins și pe ai mei să se vaccineze. Ulterior, am aflat că te poți îmbolnăvi și dacă ești vaccinat, dar că sunt șanse mari să faci o formă ușoară. Între timp propaganda antivaccinistă s-a întețit, autoritatea statului subminată de clasă politică de 30 de ani încoace a permis neîncrederii să se instaleze confortabil. Ne-am dezmățat toată vara în festivaluri, congrese și concerte, am pus cruce măștilor, am demonizat vaccinul...

Și ne-a lovit valul al patrulea. Ca o măciucă în moalele capului....

Covidul meu continuă prin covidul mamei.

Vaccinată, dar cu o imunitate zdruncinată de o operație, apoi de chimioterapie, mama s-a infectat cu covid. Nu stim cum, unde... Nici nu mai contează.
A început caruselul febrei puternice, stărilor de rău accentuate. Zi după zi mai rău, mai rău. Testele rapide indică evident Covid. Primul, al doilea, al treilea... Mama refuză să creadă. E de la chimio, a răcit...
Medicul de familie indică doar tratament simptomatic. Situația se agravează... Solicit testare la domiciliu. 112 răspunde greu. Sunt copleșiti. Vor ajunge în câteva zile. Sunt foarte multe cereri.
Febra crește, crește.
Tusea sufocă.
Nu știu ce să mai fac. Sugerez antibiotic medicului, dar nu-mi prescrie. Fac eu rost, dar îmi e teamă să-i dau, să nu-i fac rău.
Vine testarea. Durează două zile PCR.
Febra crește. Tusea sufocă și mai mult.
Saturația începe să scadă. Mama nu vrea la spital:” dacă intri acolo, nu mai ieși”.
Stau de gardă noaptea, saturația scade. Pentru mine sunt niște cifre, nu știu că cifrele astea înseamnă deteriorarea rapidă a plămânilor și a celorlalte organe. E noapte și stau cu urechea ciulită să-i aud respirația. Nu e bine, e alertă, gâfâită, prea alertă.
Saturația de oxigen scade încet, dar scade. E prea obosită să se ridice din pat.
Obrajii devin vineții. Pun oximetrul: 71. Strig la ea, o ridic în fund, deschid geamurile larg. Respiră! Respiră adânc! Tusea o îneacă. Saturația urcă încet. Obrajii nu mai sunt vineții.
Sun la 112. De multe ori. Răspund, mă ascultă.
„Trimitem ambulanța, doamnă, dar să știți că va dura până se eliberează ceva”.
Și vin. Vin oamenii în alb, și ei obosiți, epuizați. Vin oamenii cu oxigenul.
La spital, altă dată animat, e liniște. Ambulanțe, SMURD, una după alta stau cuminți la coadă. Sirenele nu mai urlă. Oamenii în combinezoane stau pe margine. Trag o gură de aer proaspăt. Până la următoarea tură. Mă chinuiesc să zăresc ceva înăuntru. O armată de oameni în alb aleargă în UPU dintr-o parte în alta. Nu mai este loc fizic.
Mi se înmoiae picioarele, mă încordez și respir adânc din toate puterile. Respir cu poftă, cu lăcomie. Aerul n-a fost niciodată atât de „gustos„.

Nu știu ce va fi. Mă gandesc cu teamă la mâine, mă gândesc cu teamă dacă am să-i mai aud vocea. Din punctul ăsta de vedere clar nu sunt copilul ei. Fatalismul nu și-a gasit niciodată culcuș la mama.

În schimb, mie mi se par evidente niște lucruri:

Nu va fi mai bine, indiferent de câte curcubeie am desena.

Nu va fi mai bine fără vaccinare și fără respectarea măsurilor de minimă protecție.

Sunt singurele lucruri care ne pot apăra într-o țară destrămată de incompetența, prostia și reaua-credință a celor care ne conduc, incapabili să ia măsurile care se impun și să le pună în aplicare.







luni, 6 septembrie 2021

A șasea zi dintr-o lună septembrie

 În a șasea zi a unei luni septembrie, pe înserat, acum niște ani,


„Am zărit lumină pe pământ,
Și m-am născut și eu,
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri
Abia dacă am timp de întrebări”....


Așa frumos nu putea scrie decât Marin Sorescu.



Și am venit, și am crescut, și am învățat multe, numai ca să-mi dau seama cât de puțin știu și cât de lung e drumul până la Cunoaștere (dacă va fi să ajung vreodată la ea).
Și am adunat tolbe de întrebări, la care am găsit doar câteva răspunsuri.
Și m-am răzvrătit, și m-am cumințit, și m-am răzvrătit din nou.


Ar fi ușor să spunem o experiență de viață comună. Dar nu a fost nici pe departe așa.


M-am luptat cu multe, și mai ales cu Mine, am renunțat, am luat-o de la capăt și apoi am renunțat din nou...
Am văzut moartea de aproape, așa cum e ea, hâdă și fără înțeles. 
Și am văzut și minunea noilor vieți.
O perioadă a fost negru și ceață în jurul meu. Apoi, s-a zărit lumină, și mâni care m-au tras afară, și brațe care m-au îmbrățișat strâns, și nu mi-au mai dat drumul.
Și așa am învățat să întind și eu mâini și să îmbrățișez atunci când este nevoie mai mare.
Și iată-mă aici, la o jumătate de viață. Întunericul nu a dispărut de tot, dar ce-ar mai însemna lumina fără el?
Umerii îmi sunt câteodată lăsați, dar simt muguri de aripi cum încep să răsară din ei. Știu că atunci când va veni timpul aripile vor fi pregătite să mă ducă unde trebuie să ajung.
Dar până atunci sunt aici și-mi dau seama că eu știu cel mai bine ce-mi lipsește și de asta mă încăpățânez să ”mă urez”:
Credință, că n-am câtă aș avea nevoie, nici încredere, nici speranță.
Mi-ar trebui recunoștință mai mult.
Și încă ceva: iubire/afecțiune în toate formele, felurile.
Și îmbrățișări!
Multe, multe îmbrățișări.


marți, 13 aprilie 2021

Primăvară amăruie

E înalt cât doi oameni și brațele-ramuri se-ntind spre infinit.
Degetele-i sunt boboci perlați nerăbdători să se deschidă și să se arate lumii în toată minunăția lor. 
Cei mai grăbiți își flutură deja petalele translucide în vânt, fac paradă cu prospețimea staminelor, privesc direct în ochii trecătorilor înnebuniți de parfumul lor. Fără modestie, conștienți de minunea de care sunt înconjurați, pe care o răspândesc.

Și, deodată, un sunet ascuțit retează brațele înflorite. Bobocii se lovesc nemilos de pământ, zdrobiți de drujbe și cizme grele.
S-au întors cei a căror slujbă e să schilodească arbori, să-i reteze fără noimă, reducându-i la stadiul de cioturi amputate, menite uscării, „muririi”, uitării.
Zgomotul ascuțit al drujbelor, sunetul aproape imperceptibil al ramurilor îmbobocite lovind pământul, au răscolit brazda din sufletul meu și a întors-o spre partea sumbră, urâtă a existenței noastre.
Brusc, ne-am văzut drept cioturile care am devenit, ființe mecanice hrănite doar cu material, cu imediat, din care, de-a lungul timpului s-a retezat cu voia noastră binele, firescul, buna-cuviință.
E atâta lăcomie a distrugerii în jurul nostru, uneori chiar în noi. 
Suntem orbiți de nevoia de „a avea”, „a ajunge”, „a poseda”, „a consuma”, „a schimba”, „a înlocui” încât uităm că oricât de mult ar fi/am avea, ființa umană tot spre moarte se îndreaptă. Și după noi nu rămâne decât amintirea, dacă rămâne...
Am pierdut sau ne-am dezbărat de tot ce amintea de legăturile noastre cu natura, cu trecutul nostru, credințile și valorile noastre.

E sumbru aici, în inima orașului, între clădiri trecute lăsate să cadă, pe alei străjuite de trunchiuri amputate.
E sumbru aici, în lumea asta, în care ne împroșcăm cu venin unii pe alții și facem asta convinși că doar noi purtăm armura binelui și adevărului.
E sumbru aici, în noi înșine, pentru nu mai știm să dăruim, să ajutăm, să oferim, nu mai simțim empatie, nici compasiune.
E sumbru, și atâta întuneric, și atâta tristețe...

Noroc că mâna care a întors brazda știe că nu poate fi doar atât.
Și mâna ia bulgărele de pământ împietrit și-l fărâmițează.
Și-n fărâmele astea de pământ așează semințe de flori și de oameni buni, care rodesc și duc binele mai departe.
Și așa apar insulele de oameni buni și de speranță...
Și așa totul devine mai puțin sumbru....

miercuri, 3 martie 2021

Încotro alergi?

M-am trezit, dar încă nu deschid ochii. Încerc să amân cu picături de secunde momentul în care mintea o va lua la goană.

Ce am de făcut, ce nu am făcut, ce trebuia neapărat să fac, de ce n-am făcut?: pentru că așa ești tu, împrăștiată!, așteptărilor cui trebuie să răspund prezentă?

Amân degeaba să deschid ochii. Gândurile sunt deja acolo. Cursa nebună a început deja și se va opri la miezul nopții, când mă voi așeza iar în pat și mă voi minți că mâine va fi altfel.

Din când în când, câte o veste groaznică mă oprește forțat: cineva cunoscut sau mai puțin cunoscut a dispărut. Boală, accident, întâmplare nefericită, nici nu mai contează. Cineva a trecut de la ”a fi” la ”a nu mai fi”.

În momentele astea, înfricoșată, zguduită, mă opresc pentru o vreme. Parțial, de teamă, gândindu-mă că dacă stau nemișcată nu se poate întâmpla nimic rău.

Doar atunci mintea nu mai galopează frenetic, s-a oprit în fața unui semn de întrebare gigant. În spatele lui scrie doar atât: încotro alergi?

Sursa foto: https://ro.pinterest.com  
/pin/27936460161447287
/


Cei mai norocoși dintre noi avem un acoperiș deasupra capului, avem ce îmbrăca, ce încălța, avem resursele pentru a ne procura bucurie pentru suflet: muzică, o carte hranitoare, un spectacol, o plimbare fără griji în natură. Măcar din când în când.

Și, deși ne este suficient, nu ne oprim. Vrem mai mult, cât mai mult! Ne aglomerăm cu lucruri, proiecte, așteptări care nu sunt ale noastre. Poate doar ale ego-ului nostru. Înghițim direct, fără să mai mestecăm, fără să mai simțim gustul (știm că e bun, la ce să mai pierdem timpul).

  Ne topim într-o masă mare care fuge, fuge spre mai mult și mai mult. Chiar dacă mai mult din orice nu înseamnă mai bine pentru noi.

Vrem mai mult, mai repede, vrem acum

Și din cauză că am pierdut răbdarea, am pierdut acceptarea că toate lucrurile au un timp al lor, am pierdut și bucuria aceea profundă, am pierdut conștientizarea momentelor în timp, căci, odată trecute, ele par ancorate într-un demult foarte îndepărtat

Încet încet, pierdem freamătul așteptării, tumultul interior pe care-l presupune răbdarea.

Ne vrem ajunși direct pe vârf, dar, deși încă netrăit complet, momentul își pierde valoarea și țintim automat spre altul.

Și-n fuga asta după înălțimi, uităm drumul, care nu mai rămâne un pasaj al descoperirii, al uimirii, ci doar un obstacol, o întârziere în drumul nostru de a atinge noi și cât mai multe vârfuri.

Deci, încotro alergi?