Mamele nu mor niciodată

Nu e târziu. E zece fără ceva seara. E ultima seară dinaintea despărțirii depline. Se poate spune că despărțirea s-a produs de fapt luni, când inima lui Miți, așa o alintam, s-a deconectat electric de la inima mea, Anișorica, cum mă alinta ea.

Scriu...

Scriu pentru că pastilele care să mă pună la pământ și să uit de mine pentru 7 ore încă nu și-au făcut efectul.

Scriu pentru că nu mă pot duce la capelă să urlu acolo, așa cum fac de două zile. Am reușit să-i înspăimânt pe toți, nu pentru că aș fi exagerat în ultimul hal, ci pentru că ei nu cunosc decât o Ană cuminte, reținută. Dar Ana aia nu rămăsese fără mamă.

Mi-au spus niște oameni că ar trebui să simt mulțumire că am avut mamă atât de mult timp, ținând cont de faptul că sunt mulți oameni, copii care-și pierd părinții mult mai devreme.

Este adevărat, dar arsura din piept nu mi se diminuează.

Zilele astea am devenit un mic monstru, care și-a apărat cu strășnicie dreptul de a fi singură cu mama. De a-i vorbi, de a-i citi rugaciuni, de a se certa cu Dumnezeu, de a plânge, a urla până la epuizare, de a cere socoteală...

Am tot căutat, scotocit după vină. Trebuia să nu programez chimio, trebuia să dau antibioticul neprescris pentru ea în urma unei consultații prin telefon, de cineva care nu cunoștea pacientul, pentru că ala ca cunostea istoricul pacientului i-a dat „apă de trandafiri”, adică paracetamol și nurofen, la ceva care putea însemna ușor bronhopneumonie covid, dacă sunam la spital cu 5 zile înainte și să insist să o ia.... Mulți de ”dacă” ce mă ucid, mă usucă.

În pauzele de urlete si autoblamări mă lovește o imagine legată de mama. Totul e mama. Sunt la Mega, trebuie să o sun pe mama, să văd dacă vrea ceva. Îmi pare că-i aud vocea.

Mi-am improvizat un scaunel pe care stau în genunchi. Așa ajung să stau cu fața pe sicriu, acolo unde mi-am calculat că ar fi chipul ei care s-a stins zâmbind.

Oare în ultima secundă a văzut-o pe Gabi? A văzut lumină? Există lumină?

Vreau să știu!

Urlu cu disperare la un sicriu care nu-mi mai provoacă nicio teamă. Urlu, ca urletul să ajungă la ea, prin lemnul gros și lăcuit: Unde ești? Vreau să știu că mai ești.

Sunt egoistă! Am avut-o pe mama 16 ani după ce a plecat Gabi. Dar Gabi are la dispoziție eternitatea. Mai aveam nevoie de câțiva ani cu mama, să reînvățăm să ne iubim și spunându-ne.

Psihologic, eu și mama am avut o relație fuzională, acea relație în care te contopești unul cu altul, un tip de relație care nu este sănătoasă emoțional. O fuziune născută din frica pierderii. Moartea lui Gabi ne-a lăsat atât de vulnerabili, încât singura șansă a fost să fuzionăm. 16 ani am fost cu ochii unul pe celalalt ca pe butelie. Până s-a produs defecțiunea... Și mama a plecat.

Și în relațiile fuzionale există uneori falsa impresie că putem controla totul, ca nimic rău să nu se întâmple. Nu putem controla aproape nimic.

De aici șocul.

Acum, la adăpostul sedativelor care încep să-și facă efectul, al oboselii după atâtea runde de plâns isteric și urlat, pot spune că relația mea cu părinții mei a fost una de tipul "copil-părinte", adică, la o vârstă fragedă unul dintre copii simte că rolul său este să-i protejeze pe părinți, că numai el poate face asta, mai ales când există un frate/soră care în percepția copilul le face rău părinților.

Explicația psihologică, rațională, este asta: mi-am pierdut mama, care era stâlpul meu, dar mi-am pierdut și mama pe care EU puteam și trebuia să o protejez de orice.

Dar explicația psihologică nu-mi ajută la nimic. Tot ce simt este nevoia de a rămâne doar eu cu mama, eu în genunchi, ea în sicriul sigilat, din care să nu iasă covidul care, nu-i așa decât o răceală mai nasoală, insistă lumea.

„Răceala nasoală„ i-a mâncat efectiv plâmânii mamei mele suflet, până când nimic nu a mai putut-o ajuta.

Mama mea a plecat la Domnul de Sfintii Mihail și Gavril, ziua onomastică a surorii mele, a plecat într-o zi de luni, așa cum a plecat și Gabi. Voci îmi spun că ar trebui să mă mângâie. Nu mă mângâie nimic. Sunt ca un monstru scăpat din lanțuri, împietrit de ziua de mâine, când nu o voi mai avea nici măcat în sicriu sigilat.

Îmi e atât de frică, încât îmi vine să vomit de frică. Mi-e frică de mâine, dar ce mai rău mă înspăimântă că nu văd nimic după mâine. Doar gol, gol și atât.

Nu știu cum va fi mâine, de mâine, și asta mă împietrește.

Deși sunt departe de fi rațională și rezonabilă, mă agăț de cuvintele Elenei Tănăsie:

Mamele nu mor niciodată.

Atât mi-a mai rămas ca să nu mă frâng mâine