În a șasea zi a unei luni septembrie, pe înserat, acum niște ani,
„Am zărit lumină pe pământ,
Și m-am născut și eu,
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri
Abia dacă am timp de întrebări”....
Așa frumos nu putea scrie decât Marin Sorescu.
Și am venit, și am crescut, și am învățat multe, numai ca să-mi dau seama cât de puțin știu și cât de lung e drumul până la Cunoaștere (dacă va fi să ajung vreodată la ea).
Și am adunat tolbe de întrebări, la care am găsit doar câteva răspunsuri.
Și m-am răzvrătit, și m-am cumințit, și m-am răzvrătit din nou.
Ar fi ușor să spunem o experiență de viață comună. Dar nu a fost nici pe departe așa.
M-am luptat cu multe, și mai ales cu Mine, am renunțat, am luat-o de la capăt și apoi am renunțat din nou...
Am văzut moartea de aproape, așa cum e ea, hâdă și fără înțeles.
Și am văzut și minunea noilor vieți.
O perioadă a fost negru și ceață în jurul meu. Apoi, s-a zărit lumină, și mâni care m-au tras afară, și brațe care m-au îmbrățișat strâns, și nu mi-au mai dat drumul.
Și așa am învățat să întind și eu mâini și să îmbrățișez atunci când este nevoie mai mare.
Și iată-mă aici, la o jumătate de viață. Întunericul nu a dispărut de tot, dar ce-ar mai însemna lumina fără el?
Umerii îmi sunt câteodată lăsați, dar simt muguri de aripi cum încep să răsară din ei. Știu că atunci când va veni timpul aripile vor fi pregătite să mă ducă unde trebuie să ajung.
Dar până atunci sunt aici și-mi dau seama că eu știu cel mai bine ce-mi lipsește și de asta mă încăpățânez să ”mă urez”:
Credință, că n-am câtă aș avea nevoie, nici încredere, nici speranță.
Mi-ar trebui recunoștință mai mult.
Și încă ceva: iubire/afecțiune în toate formele, felurile.
Și îmbrățișări!
Multe, multe îmbrățișări.
