luni, 17 iunie 2013

Printre nori

Se întâmplă câteodată să fii pus în situaţii care te sperie. Nu vă gândiţi la catastrofe, la lucruri groaznice. Pentru unii e de a dreptul înfricoşător să treacă pe lângă câini, pe alţii îi sperie ideea unui păianjen Alţii, sunt destabilzaţi doar la ideea de a pierde controlul... Şi aici vorbesc despre oameni mari, adulţi, de la care se aşteaptă - în mod nedrept, aş spune - să fie tot timpul neînfricaţi, puternici, lipsiţi de teamă. 
Ce mai e specific adulţilor, însă nu şi copiilor, este că oamenilor mari nu le place să spună atunci când se tem. E ruşinos, e o dovadă de slăbiciune. Pe scurt: nu se face! Strică la imagine!

Printre nori...
Foto: Ana Catanus
Şi iată-mă un adult, căruia îi este teamă "să umble printre nori" şi, în plus, căruia îi este teamă să fie singur printre nori. Şi aici intrevine paradoxul: pentru că şi atunci când pleci undeva fără a fi însoţit de o persoană apropiată, de fapt, NU eşti singur. Eşti înconjurat de alte câteva zeci de oameni, unii relaxaţi, alţii la fel de speriaţi ca tine (dar care mimează mai bine siguranţa). Şi mai e ceva atunci când zbori şi ţi-e frică (şi aici vorbesc din nou din perspectivă personală): mai e teama că cel de lângă tine o să-şi dea seama că e ceva în neregulă cu tine, cine ştie ce o să gândească sau, mai rău, nu o să te ajute nici măcar cu un cuvânt. 
De unde vine teama? Poate din obişnuinţa de a crede că celorlalți nu le pasă. Şi de multe ori aşa şi este. Doar că nu întotdeauna. Şi tocmai de asta, excepţiile au ceva extraodinar de frumos în ele. Câteodată nici nu ne dăm seama cât valorează un gest simplu, o privire plină de simpatie îndreptată către un necunoscut.
Uneori oamenii oferă daruri. Nu, nu e vorba doar despre lucruri. Uneori oferă în dar amintiri, entuziasm, bună dispoziţie şi, uneori, da, uneori, ÎNCREDERE.
Unii oferă daruri în mod conştient, voit, alţii o fac fără să-şi dea seama, dintr-un soi de reflex. Este pur şi simplu modul lor de a fi. Şi de multe ori, probabil, nici nu-şi dau seama cât de mult valorează darul lor pentru ceilalţi.
Iar pentru mine, o conversaţie de două ore într-un zbor spre Berlin valorează mult. 
În primul rând, dintr-un motiv egoist: pentru că nu am mai avut timp să-mi derulez prin minte toate scenariile catastrofice pe care le-am gândit înainte de plecare (şi credeţi-mă, când e vorba de scenarii catastrofice, aş putea să iau Oscarul!).
În al doilea rând, dar nu mai puţin important, pentru că am descoperit un tânăr frumos la suflet, drăguţ şi foarte atent faţă de un străin.
Iar pentru două ore, acest tânăr, să-i spunem pe nume, Bogdan, mi-a oferit în dar puţină încredere. Că o să fie ok, că nu se întâmplă nimic.... că nu pică avionul...
Ştiu, pentru unii din voi poate să pară ridicol... Pentru mine însă a fost important şi sunt recunoscătoare pentru asta.
Sunt recunoscătoare şi, într-un fel, bucuroasă şi mândră pentru darul primit. 

Şi sunt convinsă că aceeaşi încredere Bogdan le-o oferă şi colegilor de echipă, pentru că, ah! nu v-am spus!, Bogdan este handbalist, joacă la campiona României, HCM Constanţa, şi la NAŢIONALA ROMÂNIEI!

Aşa că: Bogdan, mulţumesc!

Şi, HAI ROMÂNIA! Măcar la handbal!

Update:
Azi, la întoarcere, am stat lângă o doamnă drăguţă, dar care, în mod evident, traversa o stare dificilă. Nu se simţea bine, părea să resimtă o anxietate destul de puternică (ştiu ce vorbesc). M-am gândit să o întreb dacă pot să o ajut cu ceva. Să-i spun că înţeleg şi că e în regulă. Nu am făcut-o. Îmi pare rău.

Update la update:

Bogdan joacă acum în Germania la TSG Ludwigshafen-Friesenheim.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.