M-am trezit, dar încă nu deschid ochii. Încerc să amân cu picături de secunde momentul în care mintea o va lua la goană.
Ce am de făcut, ce nu am făcut, ce trebuia neapărat să fac, de ce n-am făcut?: pentru că așa ești tu, împrăștiată!, așteptărilor cui trebuie să răspund prezentă?
Amân degeaba să deschid ochii. Gândurile sunt deja acolo. Cursa nebună a început deja și se va opri la miezul nopții, când mă voi așeza iar în pat și mă voi minți că mâine va fi altfel.
Din când în când, câte o veste groaznică mă oprește forțat: cineva cunoscut sau mai puțin cunoscut a dispărut. Boală, accident, întâmplare nefericită, nici nu mai contează. Cineva a trecut de la ”a fi” la ”a nu mai fi”.
În momentele astea, înfricoșată, zguduită, mă opresc pentru o vreme. Parțial, de teamă, gândindu-mă că dacă stau nemișcată nu se poate întâmpla nimic rău.
Doar atunci mintea nu mai galopează frenetic, s-a oprit în fața unui semn de întrebare gigant. În spatele lui scrie doar atât: încotro alergi?
 |
| Sursa foto: https://ro.pinterest.com /pin/27936460161447287/ |
Cei mai norocoși dintre noi avem un acoperiș deasupra capului, avem ce îmbrăca, ce încălța, avem resursele pentru a ne procura bucurie pentru suflet: muzică, o carte hranitoare, un spectacol, o plimbare fără griji în natură. Măcar din când în când.
Și, deși ne este suficient, nu ne oprim. Vrem mai mult, cât mai mult! Ne aglomerăm cu lucruri, proiecte, așteptări care nu sunt ale noastre. Poate doar ale ego-ului nostru. Înghițim direct, fără să mai mestecăm, fără să mai simțim gustul (știm că e bun, la ce să mai pierdem timpul).
Ne topim într-o masă mare care fuge, fuge spre mai mult și mai mult. Chiar dacă mai mult din orice nu înseamnă mai bine pentru noi.
Vrem mai mult, mai repede, vrem acum.
Și din cauză că am pierdut răbdarea, am pierdut acceptarea că toate lucrurile au un timp al lor, am pierdut și bucuria aceea profundă, am pierdut conștientizarea momentelor în timp, căci, odată trecute, ele par ancorate într-un demult foarte îndepărtat
Încet încet, pierdem freamătul așteptării, tumultul interior pe care-l presupune răbdarea.
Ne vrem ajunși direct pe vârf, dar, deși încă netrăit complet, momentul își pierde valoarea și țintim automat spre altul.
Și-n fuga asta după înălțimi, uităm drumul, care nu mai rămâne un pasaj al descoperirii, al uimirii, ci doar un obstacol, o întârziere în drumul nostru de a atinge noi și cât mai multe vârfuri.
Deci, încotro alergi?
