miercuri, 31 decembrie 2008

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:
"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".
Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.
Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".
Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".
Si atat.

miercuri, 24 decembrie 2008

The sea seen through Alexandria's eyes




This is an unusual text since it is written for someone in particular. Is a way to talk about a beautiful thing that ended. More is a way to say Good bye.

Sometimes we have the luck to meet special people. Some of them stay with us for a long time, others don't. We can find explanations for their disappearance: it wasn't meant to be, it was us who pushed them away... But in the end the only thing that matters is that they are no longer with us...

So this is for a person that is very far "in time and space", but very close in "feelings".

These lines are for a person that would impress anyone with his special kind of purity, very hard to find these days, and also a unique sense of kindness....a sort of human angel.

Meeting someone like this person gives you a special perspective on all things surrounding you, gives you faith that all beauty is not lost, that kindness has a meaning in this life and so has tolerance and acceptance....

In my mind this person takes the shape of the thing that i love most: the sea. The calm, tormented, furious or sometimes frozen sea.

But as much as I love this sea I have to let her go...

Still I am happy that for a moment I could see the sea through Alexandria's eyes.

miercuri, 17 decembrie 2008

I Do Not Love You Except Because I Love You






I do not love you except because I love you;

I go from loving to not loving you,

From waiting to not waiting for you

My heart moves from cold to fire.




I love you only because it's you the one I love;

I hate you deeply, and hating you

Bend to you, and the measure of my changing love for you

Is that I do not see you but love you blindly.




Maybe January light will consume

My heart with its cruel

Ray, stealing my key to true calm.




In this part of the story I am the one who

Dies, the only one, and I will die of love because I love you,

Because I love you, Love, in fire and blood.




by Pablo Neruda

vineri, 12 decembrie 2008

Cine mai are nevoie de povesti?

Se intampla, e adevarat, cel mai des in perioada sarbatorilor de iarna, sa intram intr-o stare speciala. Suntem un pic distrati, poate un pic mai visatori, mai dispusi sa petrecem timp cu noi insine sau cu cei foarte apropiati. E asa sentimentul ala ca iti vine sa strangi langa tine, asa tare tare de tot, ce iti este mai drag si sa nu-i mai dai drumul. Si mintea incepe sa ti se umple de amintiri frumoase, de planuri legate de toate lucrurile pe care ai sa le faci pentru ceilalti, se intelege cei iubiti si speciali pentru noi, si cat de mult o sa-i bucure asta... Bineinteles ca nu o sa se intample aproape niciodata totul asa cum ne-am imaginat, bineinteles ca o sa apara intodeauna ceva care sa ne intristeze, enerveze, o sa ne scoata din pepeni, dar asta aproape ca nu mai conteaza. Conteaza doar povestea... Povestea pe care o reinventam in fiecare an de Craciun pentru noi si care ii include si pe ceilalti. Uneori fara ca ei sa stie...uneori fara ca ei sa vrea cu adevarat. Dar nu conteaza... Este povestea noastra. Da, este adevarat, povesti inventam, cream si in restul anului. Este poate legatura noastra cu ramasitele unui univers magic al copilariei sau poate este o modalitate de a evada dintr-o lume gri. Dar de Craciun...ei aici este alta poveste. Povestea unui "nou inceput". 
Intotdeauna am asteptat Craciunul ca pe ceva cu adevarat foarte special. Nu intotdeauna a fost unul vesel, de putine ori am perceput esenta semnificatiei religioase si cu toate astea....intotdeauna mi-a oferit sansa sa ma reinventez, sa-mi umplu bateriile cu putina bunatate, frumusete, bunavointa si cateva zambete care sa-mi ajunga macar pana la urmatorul Craciun. E la fel de adevarat ca anul asta rezerva mi s-a terminat mai devreme... De aceea poate astept cu atata infrigurare Craciunul: am nevoie de o noua poveste.Voi nu?

luni, 8 decembrie 2008

Despre neputinta...mea



Despre neputinta celorlalti e atat de usor sa scrii. Totul este atat de evident, atat de usor de inteles, interpretat, judecat... Uneori ne depasim micile rautati si manifestam chiar intelegere fata de neputinta celorlalti. Asta ne da un sentiment de putere, sentimentul ca in esenta suntem niste oameni buni. Dar asta, doar uneori...
Stiu, scriu la persoana a II-a plural. Dar asta nu e din cauza ca atribui celoralti, celor din jurul meu, aceste judecati de valoare. Motivul este unul mult mai banal: neputinta de a spune Eu, de a-mi asuma toate aceste lucruri care ma fac sa ma simt mai putin bine fata de mine. 
Este mult mai usor sa vezi, sa acuzi neputintele celuilalt: cum de nu poate? nici nu-si da silinta foarte tare sa le depaseasca, un pic de vointa si ar fi de ajuns... Daca as fi eu in locul lui.... 
Si inevitabil ajungem si noi in aceeasi situatie sau intr-una similara si vedem ca toate retetele pe care le ofeream celorlalti, cu atat de multa bunavointa, nu prea functioneaza... Ca e nevoie de un pic mai multa vointa, ca e dificil... pentru noi. Atat de rar suntem dispusi sa ne recunoastem neputinta, chiar si atunci cand nu e vorba despre lucruri esentiale. Gasim tot felul de etichete, ne ascundem in spatele oricarei explicatii, orice numai sa nu ne simtim neputinciosi. Pentru ca celorlalti nu le plac oamenii slabi, pentru ca imaginea succesului nu are nici o legatura cu neputinta...
Cred ca cel mai tare ma deprima nu neputinta de a rezolva lucrurile negative, situatiile conflictuale, care pana la urma ar putea insemna o lipsa de curaj, ci neputinta de a ma bucura pe deplin de lucrurile bune si frumoase din viata mea. Ma deprima aceasta goana nebuna dupa absolut, ideal si care nu ma lasa sa traiesc lucrurile marunte, de o frumusete fie ea si efemera, care mi se intampla. Ma deprima neputinta de "a-mi trai clipa".