Despre neputinta celorlalti e atat de usor sa scrii. Totul este atat de evident, atat de usor de inteles, interpretat, judecat... Uneori ne depasim micile rautati si manifestam chiar intelegere fata de neputinta celorlalti. Asta ne da un sentiment de putere, sentimentul ca in esenta suntem niste oameni buni. Dar asta, doar uneori...
Stiu, scriu la persoana a II-a plural. Dar asta nu e din cauza ca atribui celoralti, celor din jurul meu, aceste judecati de valoare. Motivul este unul mult mai banal: neputinta de a spune Eu, de a-mi asuma toate aceste lucruri care ma fac sa ma simt mai putin bine fata de mine.
Este mult mai usor sa vezi, sa acuzi neputintele celuilalt: cum de nu poate? nici nu-si da silinta foarte tare sa le depaseasca, un pic de vointa si ar fi de ajuns... Daca as fi eu in locul lui....
Si inevitabil ajungem si noi in aceeasi situatie sau intr-una similara si vedem ca toate retetele pe care le ofeream celorlalti, cu atat de multa bunavointa, nu prea functioneaza... Ca e nevoie de un pic mai multa vointa, ca e dificil... pentru noi. Atat de rar suntem dispusi sa ne recunoastem neputinta, chiar si atunci cand nu e vorba despre lucruri esentiale. Gasim tot felul de etichete, ne ascundem in spatele oricarei explicatii, orice numai sa nu ne simtim neputinciosi. Pentru ca celorlalti nu le plac oamenii slabi, pentru ca imaginea succesului nu are nici o legatura cu neputinta...
Cred ca cel mai tare ma deprima nu neputinta de a rezolva lucrurile negative, situatiile conflictuale, care pana la urma ar putea insemna o lipsa de curaj, ci neputinta de a ma bucura pe deplin de lucrurile bune si frumoase din viata mea. Ma deprima aceasta goana nebuna dupa absolut, ideal si care nu ma lasa sa traiesc lucrurile marunte, de o frumusete fie ea si efemera, care mi se intampla. Ma deprima neputinta de "a-mi trai clipa".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu