E înalt cât doi oameni și brațele-ramuri se-ntind spre infinit.
Degetele-i sunt boboci perlați nerăbdători să se deschidă și să se arate lumii în toată minunăția lor.
Cei mai grăbiți își flutură deja petalele translucide în vânt, fac paradă cu prospețimea staminelor, privesc direct în ochii trecătorilor înnebuniți de parfumul lor. Fără modestie, conștienți de minunea de care sunt înconjurați, pe care o răspândesc.
Și, deodată, un sunet ascuțit retează brațele înflorite. Bobocii se lovesc nemilos de pământ, zdrobiți de drujbe și cizme grele.
S-au întors cei a căror slujbă e să schilodească arbori, să-i reteze fără noimă, reducându-i la stadiul de cioturi amputate, menite uscării, „muririi”, uitării.
Zgomotul ascuțit al drujbelor, sunetul aproape imperceptibil al ramurilor îmbobocite lovind pământul, au răscolit brazda din sufletul meu și a întors-o spre partea sumbră, urâtă a existenței noastre.
Brusc, ne-am văzut drept cioturile care am devenit, ființe mecanice hrănite doar cu material, cu imediat, din care, de-a lungul timpului s-a retezat cu voia noastră binele, firescul, buna-cuviință.
E atâta lăcomie a distrugerii în jurul nostru, uneori chiar în noi.
Suntem orbiți de nevoia de „a avea”, „a ajunge”, „a poseda”, „a consuma”, „a schimba”, „a înlocui” încât uităm că oricât de mult ar fi/am avea, ființa umană tot spre moarte se îndreaptă. Și după noi nu rămâne decât amintirea, dacă rămâne...
Am pierdut sau ne-am dezbărat de tot ce amintea de legăturile noastre cu natura, cu trecutul nostru, credințile și valorile noastre.
E sumbru aici, în inima orașului, între clădiri trecute lăsate să cadă, pe alei străjuite de trunchiuri amputate.
E sumbru aici, în lumea asta, în care ne împroșcăm cu venin unii pe alții și facem asta convinși că doar noi purtăm armura binelui și adevărului.
E sumbru aici, în noi înșine, pentru nu mai știm să dăruim, să ajutăm, să oferim, nu mai simțim empatie, nici compasiune.
E sumbru, și atâta întuneric, și atâta tristețe...
Noroc că mâna care a întors brazda știe că nu poate fi doar atât.
Și mâna ia bulgărele de pământ împietrit și-l fărâmițează.
Și-n fărâmele astea de pământ așează semințe de flori și de oameni buni, care rodesc și duc binele mai departe.
Și așa apar insulele de oameni buni și de speranță...
Și așa totul devine mai puțin sumbru....
