Sunt două lucruri care-mi sălăşluiesc în minte (să fie oare suflet?) legate de noaptea Învierii Domnului.
Primul este acela în care se cântă "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând". Atunci simt că odată cu El înviem toţi, şi cei care cântă şi cei care nu cântă. Învie în noi speranţa că lucrul de care ne temem cel mai tare - sfârşitul - nu există, este doar o trecere, un pasaj spre altceva. Şi astfel se alină durerea şi teama că atunci când plecăm nu ne despărţim definitiv de cei pe care-i iubim şi că, la un anumit moment, pe care nu-l decidem noi, ne vom reuni, suflet drag lângă suflet drag.
Al doilea moment este cel când oamenii se întorc grăbiţi de la biserică să-şi ducă lumina acasă. E întuneric, nu se zăresc chipuri, doar contururi, se văd doar lumânările, lumini strânse între palme, protejate şi ţinute instinctiv în dreptul inimii, ca şi când ăsta ar fi singurul loc în care nu se vor stinge.
Imaginea asta cu lumini-inimă alunecând pe străduţe întunecate mă bucură şi mă face să duc gândul mai departe în dialogurile mele furtunoase cu El, când îl rog, îl cert, îi reproşez sau plâng cu sughiţuri în braţele Lui.
El, cel ce pe toate le-a făcut, le-a rânduit, a aşezat la începutul nostru (da, chiar de atunci de când suntem doar cât un bob de mazăre) lumina în dreptul inimii noastre. A lipit-o acolo, le-a făcut Una, inima-lumină, şi aşa a început existenţa noastră pe care n-am fi bănuit-o atât de tumultoasă.
 |
| https://hercegovina.in/prijatelji-se-oprastaju-od-prerano-preminulog-ivana/ |
De-a lungul vieţii, fără excepţii, există momente când lumina creşte în intensitate sau scade până la punctul de a se stinge. Dar nu se stinge niciodată, căci nu stă în puterea noastră să decidem asta.
Altcineva a pus lumina acolo şi în imensa lui dragoste şi bunătate nu o va lăsa să se stingă.
Ne-a lăsat nouă însă alegerea să fim în aşa fel încât să o putem transforma, dacă vrem, într-o vâlvătaie.
Căci lumina se hrăneşte cu respect pentru tot ce e viu, cu înţelegere, compasiune.
Lumina se hrăneşte cu umilinţa pe care o înveţi atunci când accepţi limitele puterii omeneşti.
Dar în primul rând, lumina se hrăneşte cu dragoste, cu gânduri şi fapte bune, pentru noi şi aproapele nostru.
În clipe ca acestea, când nu putem fi alături de cei pe care ne-am dori să-i strângem în braţe, dorul face ca lumina din noi să crească atât de mult încât ne părăseşte pieptul şi se alătură celorlalte lumini într-una singură, primordială.
În fiecare an, de Paşte, Lumina din noi creşte şi atunci, mai mult decât în orice altă zi, conştientizăm pe deplin că da, suntem lumină din lumină, rupţi dintr-un Dumnezeu adevărat.
Aveţi grijă de Lumina din voi!
