miercuri, 20 septembrie 2017

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 
Multe...
Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 
Nu, nicidecum. 
Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.
Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?
Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.
M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!
Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.
Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.
Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.
Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.
Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....
Din nou blocaj. Maxim!
Ce mă face fericită? 
Ce, naiba, mă face fericită?
Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.
Le trece la şi altele...
Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.
Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

joi, 14 septembrie 2017

O poveste de care mi-a fost dor

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. 
Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume
Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". 
Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.
Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?
Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.
De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!
Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.
Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.
Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?
Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 
Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 
Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.
Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".
Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.
Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 
Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 
Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 
Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. 
Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

miercuri, 6 septembrie 2017

40

Cum să împlineşti 40 de ani cu graţie?
Ce ar trebui să faci până la 40 de ani?
Are 40 de ani, dar arată de 19! Care este secretul? 
Habar n-am! Cam ăsta ar fi răspunsul la cel puţin două dintre întrebări. În schimb, la cea cu "ar trebui" aş putea să înşir o listă consistentă...Doar că nu ştiu în ce măsură ar fi a mea, doar a mea, nu şi a părinţilor, rudelor, prietenilor, cunoscuţilor de succes. 
Probabil, ar fi într-o măsură destul de mică a mea, cu adevărat a mea.
Suntem învăţaţi de mici că toate lucrurile au un timp al lor, în care să fie făcute. Altfel, nu mai au acelaşi farmec, gust, valoare. 
Că până la nu ştiu ce vârstă trebuie să faci (bifezi) asta, apoi, astălaltă, apoi, apoi...
Oare aşa să fie?
Intrăm pe pilot automat, construim pătrăţele şi sărim din una într-alta când e vremea. La 20 pătrăţica educaţiei, la 30 a carierei şi a familiei, la pătrăţica 40 nu mai ştiu ce...
Şi, uite aşa, cu învăţămintele bine băgate la cap, cu privirea 360 de grade, ce-i drept în acvariul mic al vieţilor noastre, ne înfiorăm că nu vom trece cu 10 examenul vârstei rotunde.
Pentru că în afară de a încerca să trăieşti fără să-i răneşti în mod voit pe cei din jur cu ceva, în afară de a încerca să sădeşti un pic de bine, în afară de a te lupta să trăieşti într-un soi de curăţie sufletească, ei, bine, în afară de asta nu există parcursuri de viaţă omologate.
Nu există e bine aşa sau nu e bine aşa. Nu e ca şi cum ai încerca să deşurubezi un şurub altfel decât scrie la manual.
Pentru că viaţa nu vine cu manual.
Viaţa vine cu "daturi" de neschimbat, dar mai vine şi cu alegeri, cu încercări. Şi ultimele nu sunt date aşa gradual: pentru începători, experimentaţi, avansaţi. Nu, nu... Şi nu se termină când ai luat un examen. Nu se termină.
Viaţa nu este decât biologic o scară pe care urci şi apoi cobori.
În rest, este un flux continuu, o curgere, o acumulare de experienţe, o încercare de a înţelege ce trăim.
Din când în când, atunci când reuşesc să mă scutur de certitudinile celorlalţi despre cum ar trebui să fie şi de propriile-mi proiecţii şi aşteptări, mă uit la mine şi în mine.
Şi după ce resping cu o strâmbătură nouă poze o pun pe a zecea, care arată cam la fel cu celelalte nouă. Şi, culmea, îmi dau seama că ridurile din jurul ochilor n-au treabă cu vârsta rotundă, ci cu faptul că mă încrunt mult şi că sunt cam plângăcioasă. Şi că, indiferent dacă îmi place sau nu, în poza aia sunt eu, cu văzutele şi nevăzutele ştiute doar de mine.
Şi apoi mă uit în mine şi nu văd celule obosite, depresive sau plictisite. 
Văd căutare, chiar dacă permanentă, văd curiozitate, nevoie de încredere şi de credinţă, sete de speranţă, nişte teamă şi un drum...
Şi cum nu mă doare nimic (fizic), cum vederea mă ajută să văd cele mai mici detalii (lucru enervant, deseori) şi picioarele o iau singure înainte, îmi pun în raniţă câte ceva de-ale sufletului şi continui călătoria...

miercuri, 2 august 2017

O poveste

"Mă trezesc câteodată dimineaţa şi deschid ochii încet, cu teamă. Mă dau jos din pat, tiptil, şi umblu, metaforic, pe vârfuri, doar-doar n-oi trezi golul ăla imens din stomac, făcut dintr-un ghem de gânduri şi de teamă. Mă duc şi-mi pun ibricul pe foc să-mi fac o cafea. Par ok, sunt doar eu cu mine, doar că, în mod paradoxal îmi este teamă. De o parte din mine... Ştiu cum sună, dar, credeţi-mă nu sunt bipolară, n-am personalitate dublă... Sunt doar o persoană care duce cu sine o anxietate foarte mare. Mai pe scurt, îmi e teamă de mintea mea".

O cheamă M. 
În timp ce îmi spune lucrurile astea o privesc cu atenţie, cu nedumerire. Vorbeşte calm, rar, şi câteodată schiţează un zâmbet discret. Este o femeie cu un soi de eleganţă care nu vine din haine scumpe, la modă sau din machiaj, ci din naturaleţea cu care poartă lucruri simple, nepretenţioase. Femeia din faţa mea emană siguranţă, cunoaştere, hotărâre. Iar imaginea pe care o văd eu nu se lipeşte nicidecum cu imaginea clasică despre persoanele anxioase: despletite, indiferente cu aspectul lor, cu unghiile roase, vocea tremurândă şi ochii înroşiţi de plâns. 
Mă mai uit o dată. Şi de data asta văd. Ochii, privirea ei, n-au nicio legătură cu restul. Vocea calmă, tonul clar, zâmbetul discret nu acoperă tristeţea adâncă din ochii ei. 
La rândul ei, mă observă, mă priveşte în ochi şi-mi spune cu aceeaşi voce calmă:

"Din fericire, puţini oameni văd în ochii celuilalt. Asta îmi permite să păstrez aparenţele într-o lume care nu tolerează foarte uşor slăbiciunile, vulnerabilităţile, sensibilităţile, mai ales cele mentale. Chit că, dacă e să ne luăm după statistici oficiale, suntem deja mulţi care împărtăşim acest tip de problemă".

O privesc în continuare... 
Eu ar trebui să preiau frâiele discuţiei, să o întreb, să o îndrum, să-i ofer soluţii...Cumva, nu pare pregătită să mă asculte deocamdată, aşa că o las pe ea să spună. 
Avem timp.

Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/327425835382041735/?lp=true

"Ştiu că pare că le ştiu pe toate. S-ar putea să şi ştiu destul de multe lucruri. În anii ăştia de când mă însoţesc conştient cu anxietatea am citit o groază, am consultat psihiatri, psihologi. Am aflat multe despre ea. Îi ştiu mecanismele, ştiu cum funcţionează, câteodată pot să-mi dau seama şi ce o generează. Şi, cu toate astea, mă înspăimântă la fel de tare şi nu e mai puţin chinuitoare".

Poţi să-mi descrii cum e?

"Cum e ce?"

Cum e atunci când eşti în starea asta, ce simţi, cum te simţi, ce gândeşti...

"Ce simt? În primul rând o teamă. E un ghemotoc de teamă în stomac, care creşte, şi tot creşte... Curând nu mai e un ghemotoc, devine o frică teribilă care te cuprinde cu totul, ca şi cum ar fi căpătat braţe care te ţin captiv, te înlănţuie. Fiecare muşchi e întins ca un arc, maxilarele blocate îţi îngheaţă faţa într-o expresie crispată. Valuri de căldură şi gheaţă îţi traversează corpul succesiv. Din când în când, o repriză de plâns zguduie corpul ăsta aproape imobil. E o descătuşare. Ştii, e ca atunci când tai asfaltul cu flexul acela uriaş şi din când în cînd arunci cu apă peste freză, să nu se încingă prea tare..."

Fac ochii mari. Nu pare genul care să ştie chestii d-astea cu freze şi asfalt...
Râde.

"Era o figură de stil. Pur şi simplu voiam să te fac să înţelegi cum este în interior."

Şi te ajută să plângi, te simţi mai bine după aceea? Eliberată, liniştită?

"Nu! Este doar o pauză. Ca aia de răcire, ca şi când creierul şi trupul meu, ambele epuizate, au nevoie neapărat de o supapă. După care o ia de la capăt".

Şi tu ce faci în situaţia asta?

"Mă lupt. Mă lupt cu avalanşa de gânduri catastrofale despre situaţii care n-au legătură cu realitatea imediată. Mă lupt cu gânduri despre situaţii care ar putea sau nu să se întâmple în viitorul apropiat. Poate nu se vor întâmpla niciodată. Încerc să gândesc raţional, să-mi dau seama de distorsiunile din mintea mea. Fac scheme, disputări şi tot ce am învăţat în toţi anii ăştia. 

Şi? Funcţionează?

"Nu imediat şi, în niciun caz în ritmul în care mi-aş dori eu. 
Odată aflată în vâltoarea unui episod anxios nu reuşesc să mă smulg de acolo. Pentru că nu mai e doar frica. Şi-a chemat deja amicii cei mai buni: vinovăţia şi autodevalorizarea. Toate lucrurile pentru care m-am simţit vinovată că nu le-am făcut sau nu le-am făcut la un anumit moment, eşecurile, greşelile vin şi adaugă o greutate suplimentară pe umerii mei deja căzuţi. 
Mai mult, din off se aude o voce care tot spune: nu eşti în stare să depăşeşti situaţia asta, eşti anormală, faci ce faci şi tot ajungi aici...., eşti incapabilă..., nu valorezi nimic...
Ştii, chestia asta cu anxietatea, să-i spunem patologică, e cam aşa: imaginează-ţi că ai un buton de panică, aşa ca la bancă. El e făcut ca să fie acţionat doar în situaţii de pericol real. În cazul anxietăţii generalizate, instalate, e ca şi cum cineva ţine apăsat tot timpul butonul ăla, chiar dacă niciun pericol real nu se prefigurează la orizont".

Şi cine crezi tu că ţine butonul ăla apăsat aşa aiurea?

"Mintea mea. Şiu că ea este, că ea generează gândurile astea. Mintea mea antrenată de mediu, de experienţele de viaţă să gândească aşa".

Pare că ai o bună parte din explicaţii, din răspunsuri. Şi, cu toate astea, eşti aici, stăm faţă în faţă.

"Poate pentru că nu pentru explicaţii sunt aici." 

Dar pentru ce?

"Mă gândeam că după ani de exersat tehnici, scheme, e nevoie să învăţ ceva ce nu am reuşit să învăţ până acum."

?

"Să accept ceea ce se întâmplă, ce mi se întâmplă. Să accept că pot avea controlul doar asupra unei părţi foarte mici din viaţa mea... Poate să învăţ să mă iert, să mă consolez, să nu mă mai port cu mine aşa cum nu m-aş purta nici cu cel mai rău duşman... Pare enorm, nu-i aşa?"

Doar pare, crede-mă. 
De când vrei să începem? 
De mâine?

"Nu. Hai de acum."

luni, 3 iulie 2017

Multă, multă iubire

Câtă iubire poate încăpea în sufletul unui om?
Multă. 
Mai mult decât multă. 
Infinit de multă.
La fel de multă ca tristeţea care poate încăpea tot în în sufletul unui om.



luni, 19 iunie 2017

Şi spune-mi: "ce a fost de bine"?

Pentru nişte ani, întrebarea pe care o anume Irină mi-o punea aproape în fiecare săptămână mă făcea să mă zburlesc. 
Cu cât aşteptam mai cu interes şi nerăbdare întâlnirile noastre, cu atât mă bloca întrebarea care, cum necum, îşi făcea întotdeauna loc la începutul discuţiei noastre.
Mă simţeam realmente ca la şcoală, cam ca la ora de matematică (asta a fost maximum de horror pentru mine!). 
Scotoceam în notiţe să descopăr naiba ceva ce a fost de bine şi care să mă scape din chingile lui "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?".
La început, încercam să o fentez, să mă eschivez şi să spun: da, da, dar să vezi ce chestie nasoală am păţit, ce lucru îngrozitor, enervant....
Nu mergea. 
"Cerberul" cu chip angelic de Irină mă privea îngăduitor şi-mi spunea invariabil: 
Ajungem imediat la asta, dar spune-mi, te rog, aşa pe scurt, ce-a fost de bine. Nu se poate să nu fi fost nimic de bine.
Mă schimonoseam, aşa pe interior, şi începeam să scotocesc pe sub maldărul deja pregătit de chestii super nasoale care credeam eu că mi se întâmplaseră, doar-doar oi găsi ceva de bine. Numai să scap.
Normal, că până la urmă găseam ceva...
După un timp, am început să-mi scriu în agendă lucrurile bune care mi se întâmplau sau pe care le făceam. Doar să nu le uit şi la momentul întrebării să mă prezint ca o elevă bine pregătită.
La un moment dat, nu ştiu exact cât a durat până atunci, nu le-am mai scris. 
Le ştiam pe de rost. 
Erau puse pe picior de egalitate cu lucrurile "mai puţin de bine", pe locul pe care ar fi trebuit să şadă de la început.
Sesiunile de "spune-mi ce a fost de bine", mi-au creat obiceiul de a privi în egală măsură cele două părţi ale paharului. Şi să constant că nu era niciodată pe deplin gol, aşa cum eram convinsă.
Iar obiceiul exersat a devenit reflex.
Un reflex foarte folositor atunci când te simţi sau chiar eşti copleşit de lucruri care te epuizează, care te sufocă sau care te înspăimântă.
În perioade din astea, când simt că mă despart doar câţiva milimetri de prăpastia, fie ea şi doar imaginară, mă opresc brusc, mă întreb şi-mi spun: "ce-a fost de bine? Nu se poate să nu fi fost chiar nimic de bine!".
Nu mă mai văd cu Irina de mult, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să mă întrebe: "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?"

miercuri, 31 mai 2017

Cutii, geamantane pline ochi, cufere și alte lucruri pe care le cărăm cu noi de a lungul vieții

Nu, nu mă refer la cutiile pe care le umplem când ne mutăm. Sau la geamantanele pline de haine și bucurii pe care le aducem cu noi din vacanță și pe care le cărăm cu cea mai mare plăcere. 
Tot timpul.
Nu. Acum mă refer la cuferele grele cu balast emoțional pe care viața, familia, mediul, întâmplarea ni le-au umplut grăunte cu grăunte.
Uneori a fost sub forma unei mâini de nisip. Alteori, au fost pietroaie de-a dreptul. Cufărul nu a venit odată cu noi pe lume. Și nici nu e acel ceva care în cultura creștină se numește crucea dată de Dumnezeu, pe care fiecare o are de dus.
Cufărul cu balast emoțional este acel ceva pe care, conștient sau nu, alegem să-l cărăm cu noi de-a lungul vieții.
Ce conține?
De toate. 
Frustrările acumulate, respingerile, momentele în care nu ne-am simțit iubiți, în care am fost abandonați.
Amintirea traumelor pe care le-am trăit.
Visele pierdute, spulberate de noi înșine sau de alții.
Nu-urile care ne-au făcut să ne simțim mici, respinși.
Pe scurt, toate acele lucruri care ne-au rănit profund.
Zi de zi cărăm cufărul pe umerii sufletului nostru
Este din ce în ce mai greu, nu putem respira, dar, uneori, nici nu ne putem opri pentru a mai arunca o mână de balast și a face povara mai suportabilă. 
Poate unii ar spune: e o alegere! 
Dacă ți-ai dori suficient de mult, ai azvărli cât colo cufărul sau măcar ai arunca jumătate din conținut în ocean.
Așa ar spune înțelepții, cei care le știu pe toate. 
Ceilalți, care nu sunt nici pe departe așa, ar ști că între grăuntele de balast și cel care-l poartă e o legătură invizibilă. Cei doi sunt legați cu fire nevăzute
Că nu e suficient să te trezești într-o dimineață și să spui nu!, nu mai vreau! și să arunci cufărul de să-l faci țăndări.
O soluție ar fi poate ca, din când în când, să mai luăm în mână câteva grăunțe de balast, poate chiar și un pietroi, să le privim cu atenție, să ne dăm seama că nu au legătură cu noi, pentru că nu mai suntem aceiași, și să le lăsăm deoparte.
Să le privim cu atenție, să acceptăm că durerile trecute, suferințele nu mai trebuie să ne însoțească tot timpul. Le-am trăit deja la vremea lor! Am purtat durerea cu noi chiar și după ce timpul i-a trecut de mult.
Și că la colecția de nu-uri din trecut le-am putea lesne contrapune o sumedenie de da-uri trăite, dorite sau care abia așteaptă să se împlinească.
Dacă am putea înțelege, accepta, că trecutul e important pentru ca l-am trăit, e al nostru, dar e de neschimbat, poate ne-am mai elibera de teama repetării lui și am reuși să evadăm dintr-o captivitate parțial impusă.
Și, atunci, nu doar cufărul ar deveni mai ușor de cărat, dar și spatele ne va fi mai drept, privirea mai plină de speranță și sufletul mai deschis să îmbrățișeze ziua de azi.


Pentru tine, Gabi.
Pentru ziua în care amintirea timpului petrecut împreună va fi mai puternică decât amintirea zilei în care ai plecat.

Nufăr. Borisova Gradina, Sofia.
Foto: Ana Maria Cătănuș

luni, 15 mai 2017

Sorina, fetiţa cu un căţel alb

Prima dată când am văzut-o pe Sorina era ajutor de asistentă şefă. Stătea pe un scăunel mic, rotund, lângă măsuţa de la intrarea în Secţia de Neurologie Pediatrică de la Spitalul V. Gomoiu. Era exact ca un spiriduş. Ţopăia literalmente. De pe scaun la uşa secţiei care se deschide cu cartelă de acces. La primul ţâr, sărea de pe scaun: „mă duc eu să deschid, doamna Adina!”.
Și tot doamna Adina ne-a făcut cunoştinţă:
Ea e Sorina, e în clasa a patra şi o să se facă doctoriţă. Are propriul ei caiet de programări şi chiar parafă (cadoul ei de la medicii de pe secţie)”.
Pe Sorina o ştiam din povestirile Adinei, dar mi-o imaginasem diferit de cum o vedeam atunci, faţă în faţă.
O copilă zâmbăreaţă, foarte inteligentă, de o profunzime care te izbeşte. O profunzime ivită din ani de luptă, de suferinţă. Căci, cam aşa a fost viaţa Sorinei de la puţină vreme de când s-a născut şi până acum, la cei 11 ani.
Diagnosticată cu monucleoză infecţioasă, o suferinţă caracterizată prin faptul că măduva osoasă nu permite o imunitate competentă, viaţa Sorinei a fost altfel decât a celor mai mulți copii de vârsta ei.
Spitalizări dese, tratamente şi intervenţii dureroase, solicitante, epuizante.
Ce m-a impresionat cel mai mult la Sorina?
Altruismul ei!
Sorina și Lucy
O fetiţă cu un căţel alb, pe nume Lucy, părticică esenţială a universului ei, Sorina m-a rugat să-i desenez o cană.
- „Să o aibă pe ea pe Lucy, doamna Ana”, mi-a zis.
Cele mai multe dintre persoanele care-mi cer să le desenez o cană sunt adulţi. Vor o cană pentru ei sau pentru cineva drag.
Sorina este primul copil care m-a rugat să-i fac o cană. 
Doar că nu pentru ea. 
Pentru tatăl ei!
„O să fie ziua lui şi vreau să-i fac cadou o cană cu mine şi cu Lucy”, mi-a spus Sorina.
Dacă ar fi să o întrebăm pe Sorina de ce ar avea nevoie, ar răspunde că de mai multe agende pentru programări (ce dacă sunt din anii trecuţi). Şi poate mai multă vreme să se joace cu Lucy, să citească...
Dacă ar fi să-i întrebăm pe medicii care au grijă de Sorina şi de mulţi alţi copii ca ea de ce ar avea nevoie, probabil ne-ar spune că ar avea nevoie de mai multe resurse financiare pentru a acoperi investigaţii medicale foarte costisitoare şi care nu sunt decontate decât parţial prin sistemul asigurărilor de sănătate.
Nu o să vă îndemn să ajutăm pe Sorina invocând cuvinte pe care le auzim atât de des: „să-i dăm o şansă la viaţă”, „să o ajutăm să-şi îndeplinească visul”. Sunt adevărate, dar eu nu reuşesc să le lipesc de imaginea pe care Sorina o are în mintea mea.
Pot însă să vă îndemn să-i fim alături în lupta ei, pe care o duce cu o profunzime şi o maturitate pe care le regăsim rar şi la oamenii mari.
Cum putem să facem asta concret?
Contribuind la alimentarea fondurilor Asociaţiei Neurocare prin donaţii sau prin direcţionarea celor 2% din impozitul anual.
Durează câteva zeci de secunde să completăm formularul care se găseşte aici
Doar la un click distanță 

http://neurocare.ro/Formular230_2016_Neurocare.pdf

Un lucru atât de mărunt pentru noi, dar infinit important pentru Sorina, fetiţa cu un căţel alb.


Ana-Maria Cătănuş
Voluntar Neurocare

marți, 18 aprilie 2017

Dumnezeu e binele

Dumnezeu e binele, frumosul, speranţa, încrederea din noi. 
O să mă întrebaţi: "bine, bine, dacă Dumnezeu e toate astea, atunci cine e răul, suferinţa, deznădejdea, durerea?"
"Nu ştiu", o să vă răspund. Tot cineva din noi, dar nu El.
Şi în niciun caz Necuratul. Nu cred că există.
Nu am fost niciodată o credincioasă în adevăratul sens al cuvântului. Acela de a crede dincolo de orice îndoială în existenţa Lui. 
Nu am avut credinţa aia care să mă lase să văd lucrurile îngrozitoare care se întâmplă unor oameni, unor copii şi să spun "facă-se voia ta". Pentru că eu nu cred că voia Lui este aceea de a ne face să suferim, nu cred că voia lui este de a pedepsi. 
Iar atâta durere, câtă este, nu ar putea veni de la Cel care l-a sacrificat pe unicul său fiu pentru a ne mântui noi.
Mi-aş dori să cred mai des (tot timpul), să simt mai des că Dumnezeu este acel ceva care ne dă puterea să luptăm până la ultima fărâmă din noi, acel ceva care ne face să deschidem ochii şi să vedem frumuseţea din jurul nostru, din noi, din ceilalţi, şi tot acel ceva care face să crească în noi nevoia de a face bine. 
Şi poate nici n-ar fi atât de greu.
Poate că ar fi suficient să mă uit cu mai multă atenţie în interiorul meu, să dau la o parte negura îndoielii, micimile inerente fiinţei umane, suficienţa, pe alocuri răutatea, şi să găsesc fărâma aceea de dumnezeiesc care se află în fiecare dintre noi.
Căci Dumnezeu este în fiecare dintre noi.
Hristos a înviat!


joi, 23 martie 2017

Cercei de zece lei

Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.
Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat. 
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla. 
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără. 
Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/
Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente. 
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!). 
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă. 
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi. 
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o. 
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :) 
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată. 
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.



miercuri, 1 martie 2017

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 
E primăvară. Din nou.
Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 
Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.
Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.
Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.
Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.
Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.
Uneori, sunt flori. În pământ. 
Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.
Uneori, înfloresc. 
Toate aceste lucruri. 
Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.
Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.
Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.
La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.
Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...
Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 
Trebuie să fie momentul potrivit.

miercuri, 15 februarie 2017

A fi sau a nu fi... pe Facebook

S-au împlinit de curând şapte zile de când mi-am dezactivat contul de Facebook. Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o în trecut, supărată punctual pe nişte oameni sau situaţii sau în încercarea de a rupe ceea ce devenea în mod evident o obişnuinţă (dependenţă?) supărătoare.
De fiecare dată, în trecut, am resimţit închiderea contului ca pe ceva neplăcut, care-mi cerea un efort de voinţă considerabil. Rezistam cu greu să nu mă contectez (ce bizar sună! parcă m-aş fi conectat la un dispozitiv de susţinerea a vieţii).
Fireşte, am scotocit în mintea mea, întrebându-mă de unde reacţiile astea.
Cred că mă gândeam că dispariţia de pe FB echivala cu dispariţia din minţile oamenilor. Vorba ceea: ochii (chiar şi virtuali) care nu se văd se uită. Avea a face, de fapt, cu sentimentul apartenenţei, nevoia apartenenţei la un grup. Mai mult, cu sentimentul supraevaluat al unei normalităţi. O normalitate definită/construită prin raportare la normalitatea (chiar aparentă) a altora.
Sursa foto: http://www.techaddiction.ca/is-facebook-an-addiction.html
Eram şi eu acolo. Mai puneam o poză drăguţă, nu una în care mă uitam cruciş sau părea că am cu 10 kg mai mult, un mesaj drăguţ, poze din puţinele călătorii pe care le făceam (dar multe, poate, în comparaţie cu alţii), gratulam sincer sau mai puţin sincer pe unii sau pe alţii. Să nu uităm de like, love, wow şi haha. 
Like, like, like...
Lucruri pe care le facem în viaţa reală, zi de zi, dar la altă scară.
Şi m-am întrebat din nou: de ce sunt acolo?
Ştiam de ce: validare exterioară, uneori prin reacţii aproape instantanee, întreţinerea unor contacte, promovare (uneori personală). 
Socializare? 
Scopul declarat al reţelei. 
Cred că într-o foarte mică măsură.
Ceva rău aici?
Nu! Sau, poate, nu în totalitate.
Uşor, am început să constat că dezvolt anumite reacţii/comportamente. Bombardată de feed-ul în care parte dintre sutele de prieteni îşi prezentau realizările, victoriile din viaţa personală sau profesională, am început să mă simt rău. Presiunea, până atunci latentă, a erupt. Viaţa mea nu mai părea suficient de bună, de competitivă, demnă de luat în seamă. Parcă nu ţineam pasul.
Ştiu! Aici sunt două probleme. Una ţine de mine. Cealaltă, de constatarea obiectivă că rareori oamenii fac publice lucruri negative care li se întâmplă. Altfel spus, dacă am vedea dincolo de fericirea din poze...
Dar asta este ceea ce am simţit.
Am citit undeva că hard diskul uman - creierul- nu poate executa mai mult de şase operaţiuni simultan. Atunci, cum ar putea să reziste eroic creierul şi mai ales partea responsabilă cu crearea şi gestionarea emoţiilor, unui asalt informaţional-vizual asemeni celui de pe FB?
Prin detaşare, ar spune unii. Ei, dar şi detaşarea asta nu-i la îndemâna oricui, ar spune alţii, adică eu :)
Şi cu toate astea, reflexul de a deschide FB de nu ştiu câte ori pe zi devenea mai puternic. 
Chiar dacă ştiam că mă obosea, mă prost-dispunea. 
Găseam pretexte: deschid să văd ce update-uri mai am la nu ştiu ce pagină pe care o urmăresc. 
Deschid pentru 5 minute!
Deschid să mă relaxez un pic!
Şi cele 5 minute deveneau 30.
Iar accesările nu se limitau la pagini. Deveneau incursiuni în vieţilor celorlalţi, în luptele lor mai mari sau mai mici. Şi sfârşeau prin a mă irita, a mă obosi sau a mă încărca negativ.
Ce-am observat la mine în perioadele de accesare constată, regulată a FB:


  • o lipsă acută a timpului;
  • un sentiment acut de frustrare pentru pierderea timpului;
  • o senzaţie de devalorizare, venită dintr-o falsă comparaţie 
  • o scădere a puterii de concentrare
  • o scădere a creativităţii.


Evident, analiza cost-beneficiu indica un cost prea mare. 
Iar săptămâna trecută, într-un context social devenit greu de gestionat pentru mine, am decis să-mi închid contul cu cei 300 de prieteni. 
Simţeam că  nu mai pot să respir, mă simţeam izolată, încolţită, mereu pe punctul de a fi linşată virtual dacă îndrăzneam să pun punct şi virgulă acolo unde majoritatea punea punct.
Soluţia mea a fost să-mi fac un cont, altul. Am doi prieteni şi multe pagini pe care le urmăresc. 
Pot să-mi administrez paginile la care ţin foarte mult şi pe care, altfel, le-aş fi pierdut.
Nu mai am cei 300 de amici, dar pot să comunic foarte bine cu acea parte din cei 300 cu care comunicam şi înainte, folosind alte mijloace.
Cum mă simt acum?
Mai bine. Mai liberă. Respir mai bine.
Nu mai deschid FB de atât de multe ori. Nu mai sunt tentată. Iar atunci când o fac, am senzaţia că e cu folos.
Nu ştiu dacă sau când voi reactiva contul cu cei 300 de prieteni.
Deocamdată îmi e bine aşa.
Resimt, din când în când, o vinovăţie faţă de cei care văzând că am un cont nou, vor să mă adauge în lista lor, iar eu nu accept. Mă gândesc că vor înţelege.
Simt că am găsit o utilizare potrivită pentru FB. Una care să mă ajute să învăţ ceva, să cresc. Una în care eu decid dacă sau cum să interacţionez cu alţii.
Sper să mă ţină mai mult. 
Se ştie că memoria e din nefericire scurtă :).

miercuri, 8 februarie 2017

Feţele tristeţii

Ce de feţe are tristeţea... 
Există tristeţe-durere, venită din suferinţă, din pierdere. Există tristeţe-melancolie, ivită din regret. 
Există tristeţe-iubire, venită din prea multă dragoste, atât de multă că are nevoie de un pic de tristeţe pentru a deveni şi mai adevărata. 
Şi mai există tristeţea-neputinţă
Cam asta simt eu acum, zilele astea. Protestele majore care brăzdează societatea noastră de ceva vreme mi-au hrănit tot felul de stări: mirare, înţelegere-neînţelegere, revoltă, dezamăgire şi, acum, tristeţe. 
De ce?
Protestele au scos la iveală ceva extraordinar: capacitatea, aşa de puţin exersată la noi, de a reacţiona în faţa răului, în faţa deciziilor negândite suficient sau prost intenţionate.
Doar că valul acesta de energie a scos la iveală şi altceva: radicalism, intoleranţă, ură pură, pe alocuri.
Oameni pe care credeam/speram că-i cunosc au intrat în acest iureş, lăsând să iasă la iveală comportamente/atitudini/cuvinte dure. 
Ca într-un război, taberele s-au separat categoric, iremediabil: 
Cei care sunt/gândesc/se exprimă ca noi. 
Şi ceilalţi. 
https://ro.pinterest.com/pin/119486196336108932/
Iar ceilalţi sunt duşmanii noştri, nu trebuie toleraţi. Foştii noştri prieteni, cunoscuţi, au devenit adversarii noştri. Doar pentru că nu  ne împărtăşesc ideile, nu ne susţin vizibil sau, pur şi simplu, văd lucrurile altfel.
Radicalismul, lipsa de atenţie faţă de celălalt, de empatie, lipsa de dorinţă/incapacitatea de a asculta/înţelege nu lasă nicio şansă dialogului. Iar astfel de comportamente afectează iremediabil relaţiile.
Mă gândesc, când toate acestea se vor fi terminat, cum o să-i mai privesc pe cei la a căror revărsare de intoleranţă, agresivitate am fost martoră. Şi care acum nu au decât certitudini. 
Nici măcar o umbră de îndoială.
Nu ştiu.
Deocamdată, nu e loc decât pentru tristeţe-neputinţă.
Şi dezamăgire.

Update
Azi, am coborât să curăţ un pic zăpada din faţa blocului. La un moment dat, am văzut-o apropiindu-se pe vecina mea, doamna Ciobănescu. O ştiu de mică, şi, tot de atunci, de câte ori o văd am o strîngere de inimă. A fost învăţătoare. Nu ştiu dacă rea sau bună. Întotdeauna o ţinută dreaptă, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. Când eram mică, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce. Niciodată nu am schimbat mai mult de două cuvinte. 
Bună ziua!
Bună ziua!
Ştiam de la mama că a fost fiică de chiaburi şi îi ura pe comunişti. Acum e singură. Soţul i-a murit. Sunt câţiva ani de atunci. Băiatul, singurul copil, le-a murit la treizeci şi ceva de ani într-un accident aviatic.
Azi, s-a oprit lângă mine.
"Bună ziua!"
"Bună ziua, zic".
Îmi fac de lucru cu lopata... şi mă gândesc: "Sigur pleacă".
Dar, nu.
Mă întreabă: ce fac părinţii? Sănătoşi?
Nu ştiu unde bate.
Zic: Bine, aşa ca tinerii pensionari. Aşa le zic ei alor mei, deşi nu mai sunt tineri, iar mama, "tânara pensionară", după 30 de ani de muncă, pensionată de la patronul Adamescu, e fericită ca a mai primit la pensie 30 de lei.Acum are 600 lei. Noroc cu tata. Are grupă. De la şantier.
Îmi zice cu amărăciune şi un pic de teamă.
"Ei, pensionarii ăştia..."
Brusc, îmi trece prin cap că pentru că sunt tânără poate îşi imaginează că gândesc asemeni unora (multora?) din zilele noastre...
Îi spun, zâmbind: "Ei, dacă nu erau pensionarii ăştia, acum nu mai stăteam de vorbă".
Se luminează şi-mi zâmbeşte. 
Parcă nu mai sunt duşmanul.
"Ei, aşa e, dar nu vedeţi"?, îmi spune, "toţi au ce au cu pensionarii, să moară odată, să scape de noi"... "Asta e!".
Sănătate la părinţi!
Şi pleacă.
Îmi iau lopata şi curăţ zăpada.
Sunt tristă, dar cumva am au sentiment de bine.