Cutii, geamantane pline ochi, cufere și alte lucruri pe care le cărăm cu noi de a lungul vieții

Nu, nu mă refer la cutiile pe care le umplem când ne mutăm. Sau la geamantanele pline de haine și bucurii pe care le aducem cu noi din vacanță și pe care le cărăm cu cea mai mare plăcere. 

Tot timpul.

Nu. Acum mă refer la cuferele grele cu balast emoțional pe care viața, familia, mediul, întâmplarea ni le-au umplut grăunte cu grăunte.

Uneori a fost sub forma unei mâini de nisip. Alteori, au fost pietroaie de-a dreptul. Cufărul nu a venit odată cu noi pe lume. Și nici nu e acel ceva care în cultura creștină se numește crucea dată de Dumnezeu, pe care fiecare o are de dus.

Cufărul cu balast emoțional este acel ceva pe care, conștient sau nu, alegem să-l cărăm cu noi de-a lungul vieții.

Ce conține?

De toate. 

Frustrările acumulate, respingerile, momentele în care nu ne-am simțit iubiți, în care am fost abandonați.

Amintirea traumelor pe care le-am trăit.

Visele pierdute, spulberate de noi înșine sau de alții.

Nu-urile care ne-au făcut să ne simțim mici, respinși.

Pe scurt, toate acele lucruri care ne-au rănit profund.

Zi de zi cărăm cufărul pe umerii sufletului nostru. 
Este din ce în ce mai greu, nu putem respira, dar, uneori, nici nu ne putem opri pentru a mai arunca o mână de balast și a face povara mai suportabilă. 

Poate unii ar spune: e o alegere! 
Dacă ți-ai dori suficient de mult, ai azvărli cât colo cufărul sau măcar ai arunca jumătate din conținut în ocean.

Așa ar spune înțelepții, cei care le știu pe toate. 

Ceilalți, care nu sunt nici pe departe așa, ar ști că între grăuntele de balast și cel care-l poartă e o legătură invizibilă. Cei doi sunt legați cu fire nevăzute. 

Că nu e suficient să te trezești într-o dimineață și să spui nu!, nu mai vreau! și să arunci cufărul de să-l faci țăndări.

O soluție ar fi poate ca, din când în când, să mai luăm în mână câteva grăunțe de balast, poate chiar și un pietroi, să le privim cu atenție, să ne dăm seama că nu au legătură cu noi, pentru că nu mai suntem aceiași, și să le lăsăm deoparte.

Să le privim cu atenție, să acceptăm că durerile trecute, suferințele nu mai trebuie să ne însoțească tot timpul. Le-am trăit deja la vremea lor! Am purtat durerea cu noi chiar și după ce timpul i-a trecut de mult.

Și că la colecția de nu-uri din trecut le-am putea lesne contrapune o sumedenie de da-uri trăite, dorite sau care abia așteaptă să se împlinească.

Dacă am putea înțelege, accepta, că trecutul e important pentru ca l-am trăit, e al nostru, dar e de neschimbat, poate ne-am mai elibera de teama repetării lui și am reuși să evadăm dintr-o captivitate parțial impusă.

Și, atunci, nu doar cufărul ar deveni mai ușor de cărat, dar și spatele ne va fi mai drept, privirea mai plină de speranță și sufletul mai deschis să îmbrățișeze ziua de azi.

Pentru tine, Gabi.

Pentru ziua în care amintirea timpului petrecut împreună va fi mai puternică decât amintirea zilei în care ai plecat.

Nufăr. Borisova Gradina, Sofia.
Foto: Ana Maria Cătănuș