luni, 19 iunie 2017

Şi spune-mi: "ce a fost de bine"?

Pentru nişte ani, întrebarea pe care o anume Irină mi-o punea aproape în fiecare săptămână mă făcea să mă zburlesc. 
Cu cât aşteptam mai cu interes şi nerăbdare întâlnirile noastre, cu atât mă bloca întrebarea care, cum necum, îşi făcea întotdeauna loc la începutul discuţiei noastre.
Mă simţeam realmente ca la şcoală, cam ca la ora de matematică (asta a fost maximum de horror pentru mine!). 
Scotoceam în notiţe să descopăr naiba ceva ce a fost de bine şi care să mă scape din chingile lui "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?".
La început, încercam să o fentez, să mă eschivez şi să spun: da, da, dar să vezi ce chestie nasoală am păţit, ce lucru îngrozitor, enervant....
Nu mergea. 
"Cerberul" cu chip angelic de Irină mă privea îngăduitor şi-mi spunea invariabil: 
Ajungem imediat la asta, dar spune-mi, te rog, aşa pe scurt, ce-a fost de bine. Nu se poate să nu fi fost nimic de bine.
Mă schimonoseam, aşa pe interior, şi începeam să scotocesc pe sub maldărul deja pregătit de chestii super nasoale care credeam eu că mi se întâmplaseră, doar-doar oi găsi ceva de bine. Numai să scap.
Normal, că până la urmă găseam ceva...
După un timp, am început să-mi scriu în agendă lucrurile bune care mi se întâmplau sau pe care le făceam. Doar să nu le uit şi la momentul întrebării să mă prezint ca o elevă bine pregătită.
La un moment dat, nu ştiu exact cât a durat până atunci, nu le-am mai scris. 
Le ştiam pe de rost. 
Erau puse pe picior de egalitate cu lucrurile "mai puţin de bine", pe locul pe care ar fi trebuit să şadă de la început.
Sesiunile de "spune-mi ce a fost de bine", mi-au creat obiceiul de a privi în egală măsură cele două părţi ale paharului. Şi să constant că nu era niciodată pe deplin gol, aşa cum eram convinsă.
Iar obiceiul exersat a devenit reflex.
Un reflex foarte folositor atunci când te simţi sau chiar eşti copleşit de lucruri care te epuizează, care te sufocă sau care te înspăimântă.
În perioade din astea, când simt că mă despart doar câţiva milimetri de prăpastia, fie ea şi doar imaginară, mă opresc brusc, mă întreb şi-mi spun: "ce-a fost de bine? Nu se poate să nu fi fost chiar nimic de bine!".
Nu mă mai văd cu Irina de mult, dar asta nu înseamnă că nu mi-e dor să mă întrebe: "şi, spune-mi: ce-a fost de bine?"

Niciun comentariu: