luni, 9 iulie 2018

Drumul...


Iulianei C.


Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 
Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.
Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.
Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.
Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.
„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza
Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.
Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.
Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 
Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.
Ne anesteziem!
Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 
Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.
Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.
Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"
"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".
Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.
Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.
Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.
Trebuie să găsim soluții! Rapid!
Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.
Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.
Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum
Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.
Nu apare pe GPS. 
Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/
Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!
Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?
Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.
Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.
Mulţumeşti şi porneşti.
Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.
N-ai încotro şi porneşti la drum.
Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.
Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.
Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 
Încet, cu grijă.
Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.
Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 
Nu se poate. 
Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.
Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".
Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.
E important să nu fii singur.
Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.
Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

miercuri, 4 iulie 2018

Dacă...

Dacă aș avea habar să cioplesc lemnul,  l-aș ciopli! 
Indiferent de câte așchii ar trage brazdă prin palmele mele.

Dacă aș avea habar să-l lustruiesc,  l-aș lustrui. Indiferent de cât de aspre ar deveni mâinile mele.

Dacă aș avea habar cum să dau o viață nouă unui ciot rătăcit de copăcel,  aș face-o.
De o mie și mai multe de ori.
Numai în forma asta!

Până când iubirea,  mângâierea, tandrețea,   empatia,  protejarea  s-ar sătura să tot fie fugărite și s-ar așeza cuminți la casa lor: în sufletele noastre.
De o mie și mai multe de ori!

joi, 21 iunie 2018

Îndrăzneşte să fii cine eşti!

My Favorite Things - Julie Andrews



E sfârşitul unei nopţi toride de vară, iar cearşaful ghem de sub mine trădează gândurile cu care m-am luptat bună parte din noapte. Îmi simt ochii nisipoşi, umflaţi ca două mingi de ping-pong. Mă târăsc cu greu la bucătărie, să-mi pun de o cafea pe care s-o dau iute pe gât, doar-doar m-oi trezi.
Mă uit pe geam şi văd cum cerul capătă rapid nuanţe de gri şi negru şi, din senin, se pune pe o ploaie rapidă, din aia cu bulbuci.
Ochii încep să-mi scânteieze, tălpile încep să mă mănânce. Ce-aş mai lua-o la fugă prin ploaia asta. Doar că e miez de dimineaţă. Unde să plec aşa în ploaie? N-am nici măcar pretextul că trebuie neapărat să ajung undeva.
Credinţele acumulate/învăţate de-a lungul timpului îmi spun că "nu", "nu se poate", "nu se face", "ce-o să zică lumea".
Din fericire, o voce piţigăiată din mintea mea mă înghionteşte râzând: "hei, du-te, nu pierde ocazia! Cine ştie când ne mai întâlnim vara asta cu o ploaie cu bulbuci".
Vocea îmi dă curaj să caut pretexte...
Ştiu! Am găsit!
Cobor să spăl maşina! Iau frumos o perie şi folosesc apa care curge cu atâta generozitate din cer.
E ecologic. Nu risipesc apă, nu folosesc detergenţi şi mai am şi un beneficiu secundar: scap de glumele răsuflate ale băieţilor veseli de la spălătorie.
Mă felicit în gând pentru idee şi pentru construcţia logică, îmi trag un maiou pe mine, o pereche de pantaloni scurţi, sar în şlapi şi strig ieşind pe uşă: "mă duc până jos!".
Miroase a ploaie şi a pământ îmbibat cu apă. Pe umbrelă îmi tropăie vesel picăturile de ploaie. Nu mai aud nimic altceva. 
Cu toată umbrela mea, în două minute sunt udă până la piele.
Şi mi-e atât de bine!
Cu bucurie tot dau cu peria pe maşină, curăţ cu conştiinciozitate toate încheieturile.
Vecinul de la parter mă priveşte mirat. Nu pare să înţeleagă de ce fac asta pe o ploaie torenţială. Îl observ şi-mi pregătesc o replică deşteaptă de contraatac, în caz de nevoie.
Cam aşa facem când ne simţim vulnerabili: contraatacăm.
Dar nu-mi spune nimic. Doar mă priveşte, iar eu renunţ să mai ghicesc ce gândeşte.
Mă bucur de ploaie, ţopăi prin bălţi şi cânt, în gând, prin ploaie.
Alţii au făcut-o cu voce tare. Eu, încă, nu am atâta curaj...
Trag cât pot de timp, dar vocea raţiunii se trezeşte şi-mi strigă: "hei, eşti udă leoarcă! vezi că intră apă la bateriile de la telecomadă...".
Mda, asta cam aşa e....
Îmi strâng periuţa, umbrela, mai sar o dată într-o baltă şi-mi spun în gând: data viitoare, fără umbrelă!


miercuri, 30 mai 2018

Nu te-am uitat


“Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi.
Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, 
sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, 
să ţi-l culci pe palmele tale... 
Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... 
Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”
Ionel Teodoreanu

Nu te-am uitat.
Pentru că nu am cum, pentru că nu pot, pentru că nu vreau. 
Dar nici nu m-am împăcat cu gândul, cu trecutul, cu "aşa a fost să fie".
Nu te-am uitat.
Şi continui să trăiesc pentru mine şi un pic şi pentru tine. Ştiu că nu aşa se face: trebuie să ne trăim viaţa noastră, nu pe a altora. 
Ştiu. 
Dar uneori îmi permit luxul să nu dau doi bani pe "cum se face".
Aşa că zi de zi trăiesc un pic şi pentru tine, greşesc, mă minunez, mă încrunt, mă supăr şi mă-nfurii şi pentru tine.
Şi zi de zi încerc să zâmbesc şi să iubesc. 
Mai mult, mai multe...
Cresc, Gabi, continui să cresc şi să sper că mai eşti şi pe altundeva decât în sufletul meu, să mă vezi şi să te bucuri pentru mine.


*
Iar azi, la cimitir, o doamnă fistichie tare ne-a oferit un trandafir, să-l pun cu mâna mea pe piatra ta. 
Şi, culmea, m-a făcut să zâmbesc în felul în care mi-a mulţumit că m-a scos Dumnezeu în calea ei, "să-i dau" lumină ca să aprindă la morţii ei. 
Ea nu ştia că de fapt tu i-ai dat-o. 
Cu mâna mea...

duminică, 6 mai 2018

În capul meu....

În capul meu sunt multe lucruri. Probabil și în capetele voastre. Doar că, de regulă, acela de pe umerii noștri „ne pune cel mai mult pe gânduri”. 
Ne sperie conținuturile sale, modul în care creăm, construim gânduri, energia, de multe ori negativă, generate de aceste construcții. Uneori ne este greu, foarte greu. Nu le putem cere celorlați să ne înțeleagă, pentru că nici noi înșine nu reușim să pricepem ce se întâmplă în capul nostru. Ne speriem, ne înfricoșează, dăm vina pe genetică, chimie, pe restul lumii și, în final, pe noi.
Doar că mașinăria asta fantastică, fără de care nu am putea respira, produce și altceva decât gânduri care ne înspăimântă. Din fericire! Produce bucurie, stochează și amintiri minunate, proiectează, desenează, aduce la viață vise.
Uneori, echilibrul este greu de atins. Probabil, acesta are la bază acceptarea și iubirea.
De sine.
Să ne iubim, să ne acceptăm așa cum suntem, să fim împăcați cu noi, fără a renunța să fim mai buni, creații complexe și minunate ale unui univers, ale unui Dumnezeu (fiecare după cum crede).
În capul meu sunt multe gânduri negre generatoare uneori de furie, încrâncenare, trufie. Dar, cred că, cel puțin în egală măsură, sunt și gânduri bune, pline de culoare.
Iar acum că am o cană roz de la în capul meu o să încerc să fac un experiment: o să bag în ea gândurile negre și, ca dintr-un joben de magician, o să încerc să le scot nu albe, ci colorate. Și, poate, ca prin vis, din marea de negru o să răsară o mare de maci.

Mulțumesc, MihaelaSelescu!

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Mihaela

Era prima zi de studenție a unei studente întârziate. Îmi era teamă, dar o ascundeam suficient de bine, bravând cu faptul că aveam o vârstă mai mare, lucrasem niște ani, nu eram doar o puștoaică proaspăt ieșită de pe băncile liceului. 
Eram, pozam destul de bine, în matură, dar nu eram, doar îmi era foarte teamă: dacă n-o să fac față, cum o să mă descurc cu ceilalți colegi, cu profesorii, fără slujba la care renunțasem ca să merg la facultate la zi.
Mă ascundeam în spatele unei aparente inaccesibilități și, trebuie să recunosc, funcționa. Era toamna lui 1998, îmi era teamă de oameni, încercam să gestionez o situație dificilă, traumatizantă, care părea fără ieșire, și mai eram foarte, foarte singură.
Și iată-mă într-o zi de toamnă în amfiteatrul mare al Facultății de Istorie alături de o fată care-mi lua cu asalt carapacea bine înțepenită. Vorbea, râdea, împărțea din ce avea. Și nici una nici două mă „invită” să merg cu ea să-și ea o fustă de la croitor. 

Eram uluită, speriată, deconcertată.
Firescul, naturalețea cu care împărțea un covrig cu mine, bunătatea, veselia pe care o emana.
De atunci, pentru mulți ani, am devenit nedespărțite, am împărțit aproape totul. Examenele la istorie veche unde tremuram umăr la umăr, altele la care trăgeam cu ochiul una în lucrarea celeilalte, plimbările, discuțiile, mersul în pelerinaj, deghizat în excursie, unde mâncam ca o veritabilă păcătoasă salam de acasă, în semn firește de protest la adresa verzei de post, râsul, iubirile, despărțirile, darurile...
Dar cel mai important dar este cel pe care mi l-a făcut Mihaela întâlnindu-ne. 
De la ea am învățat să dăruiesc, am învățat generozitatea, bucuria sinceră de a da, de a împărți.
Nu vă imaginați că e simplu. Chiar dacă resursele astea se găsesc în noi, suspiciunea, teama, îndoiala nu le lasă să iasă la suprafață. 
E nevoie de ceva, de cineva, iar cineva-ul ăsta a fost pentru mine Mihaela!
Odată cu ea, am reînvățat să râd, să nu-mi fie teamă să încerc să fiu autentică, să dăruiesc fără să țin cont dacă sau ce voi primi înapoi. Să mă bucur dăruind!
Deși locuiește acum departe, Mihaela e aproape zilnic cu mine: când fac un lucru bun, când spun o vorbă bună, căci vorbele au și capacitatea extraodinară de a vindeca, de a mângâia, când ofer un dar sau o prăjitură făcută de mine.
Și, uneori, o redescopăr în râsul cuiva, în gestica sau dicția altcuiva.
Știu, se numește dor!
Iar mâine, când o să le împart fetelor de la un anumit grup semnele de carte pregătite pentru ele și când se vor îndulci (sper) cu o delicioasă prăjitură cu mere și caramel, o să le spun fetelor că toate aceste daruri sunt pentru ele, dar nu ar fi existat fără Mihaela.

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

Toamna trecută "am căzut". Genul ăla de căzătură pe care o anticipezi, ştii că o să vină, dar mai ştii şi că nu o poţi opri. Nu ai cum să te pregăteşti, să te antrenezi, să pici mai puţin rău. Pur şi simplu cazi, eşti martorul neputicios al propriei căderi.
Şi, deşi nu e prima dată, doare al naibii de tare, iar refacerea, ridicarea e la fel de dureroasă, iar urcarea spre lumină pare că durează o veşnicie.
În câteva săptămâni universul meu interior s-a prăbuşit. Bruma mea de echilibru interior, ceea ce mă înconjura şi-mi dădea o senzaţie de stabilitate... Pf! Au dispărut! Cum ai pocni din degete sau ca atunci când sufli cu putere într-o păpădie şi steluţele translucide pleacă în toate direcţiile. De rămas a rămas doar nişte negru, o senzaţie de sufocare şi o stare permanentă de teamă. Pe scurt, deznădejdea.
Din fericire, după câteva zile în care am fost năucită, a intrat în acţiune acel senzor de siguranţă pe care cred că-l au cam toate persoanele cu o anumită (spre mare) nevoie de control. 
Să încercăm cu o metaforă: 
Eşti o barcă pe punctul să se scufunde. Ai plutit deja ceva vreme în derivă, ai luat ceva apă la bord, şi, deşi eşti o barcă în plin atac de panică, atunci când se aprinde şi ultimul beculeţ roşu începi să arunci apa în afară ta ca un apucat. Nu te simţi în stare să o (te) salvezi, dar, "pe legea ta" dacă o (te) laşi să se scufunde.
Dincolo de metafore, cauţi soluţii. Unele pe care le-ai mai încercat, altele care au şi funcţionat...Urmezi cu stricteţe (aşa cum nu ai face dacă ţi-ar fi bine) indicaţiile. Îţi repeţi că e nevoie de timp, de răbdare.
Strângi tare din dinţi, plângi - pe furiş, pe faţă, pe stradă- şi cauţi soluţii în continuare.
Şi la un moment dat, simţi că nu mai poţi, că e prea mult, că ai încercat cam tot ce ştiai.
Ar mai fi ceva...
Orgoliul/trufia strâmbă din nas că "nu". De fapt nici nu e orgoliul, e mai mult vinovăţia sau, mai degrabă, teama că nu I-ai mai vorbit de mult, iar când ai făcut-o doar I-ai cerut. Şi mai e şi teama că nu o să te asculte, şi îndoiala că poate nici nu există..., că nu e nimeni dincolo.
Şi cu piciorele tremurând, pleci într-o călătorie cu metroul, scurtă, dar care pare aşa lungă şi chinuitoare, ajungi la o biserică, stai două ore, dar, culmea, nu te plictiseşti, asculţi o slujbă pe care n-o înţelegi pe deplin, dar asta nici nu contează, pentru că nu mai simţi teamă, ci linişte şi împăcare. Te simţi în siguranţă. Nu mai eşti (sunt) singur.
Şi îmi dau seama că, oricât mă îndoiesc, am nevoie să cred. În felul meu. Şi felul meu de a crede nu are nicio legătură cu faptul că sunt convinsă că vremea catedralelor a trecut de mult, că nu-mi transmite nimic Prefericirea sa, ori că n-am deschis niciuna din Vieţile sfinţilor rămase de la sora mea.
Nevoia mea de a crede nu vine din educaţia de acasă sau întovărăşirea mea şi cu persoane cu adevărat credincioase, practicante. 
Nevoia mea vine din teamă, din conştientizarea solitudinii care ne însoţeşte de a lungul vieţii, şi din căutarea unui sens, a unei prelungiri necesare.
Şi chiar dacă nici acum nu ştiu Crezul pe de rost, nu e chiar aşa de important. Contează că mă bucur să-l aud, că îmi mângâie sufletul să-l citesc în miez de noapte, când umbrele par mai multe şi mai negre decât de obicei. 
Contează că-mi iau din el lumină cât să-mi ţie treaz opaiţul din sufletul meu.
Şi-n seara asta, chiar un pic mai multă lumină...
"Lumină din lumină, 
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat..."