sâmbătă, 7 aprilie 2018

Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat

Toamna trecută "am căzut". Genul ăla de căzătură pe care o anticipezi, ştii că o să vină, dar mai ştii şi că nu o poţi opri. Nu ai cum să te pregăteşti, să te antrenezi, să pici mai puţin rău. Pur şi simplu cazi, eşti martorul neputicios al propriei căderi.
Şi, deşi nu e prima dată, doare al naibii de tare, iar refacerea, ridicarea e la fel de dureroasă, iar urcarea spre lumină pare că durează o veşnicie.
În câteva săptămâni universul meu interior s-a prăbuşit. Bruma mea de echilibru interior, ceea ce mă înconjura şi-mi dădea o senzaţie de stabilitate... Pf! Au dispărut! Cum ai pocni din degete sau ca atunci când sufli cu putere într-o păpădie şi steluţele translucide pleacă în toate direcţiile. De rămas a rămas doar nişte negru, o senzaţie de sufocare şi o stare permanentă de teamă. Pe scurt, deznădejdea.
Din fericire, după câteva zile în care am fost năucită, a intrat în acţiune acel senzor de siguranţă pe care cred că-l au cam toate persoanele cu o anumită (spre mare) nevoie de control. 
Să încercăm cu o metaforă: 
Eşti o barcă pe punctul să se scufunde. Ai plutit deja ceva vreme în derivă, ai luat ceva apă la bord, şi, deşi eşti o barcă în plin atac de panică, atunci când se aprinde şi ultimul beculeţ roşu începi să arunci apa în afară ta ca un apucat. Nu te simţi în stare să o (te) salvezi, dar, "pe legea ta" dacă o (te) laşi să se scufunde.
Dincolo de metafore, cauţi soluţii. Unele pe care le-ai mai încercat, altele care au şi funcţionat...Urmezi cu sticteţe (aşa cum nu ai face dacă ţi-ar fi bine) indicaţiile. Îţi repeţi că e nevoie de timp, de răbdare.
Strângi tare din dinţi, plângi - pe furiş, pe faţă, pe stradă- şi cauţi soluţii în continuare.
Şi la un moment dat, simţi că nu mai poţi, că e prea mult, că ai încercat cam tot ce ştiai.
Ar mai fi ceva...
Orgoliul/trufia strâmbă din nas că "nu". De fapt nici nu e orgoliul, e mai mult vinovăţia sau, mai degrabă, teama că nu I-ai mai vorbit de mult, iar când ai făcut-o doar I-ai cerut. Şi mai e şi teama că nu o să te asculte, şi îndoiala că poate nici nu există..., că nu e nimeni dincolo.
Şi cu piciorele tremurând, pleci într-o călătorie cu metroul, scurtă, dar care pare aşa lungă şi chinuitoare, ajungi la o biserică, stai două ore, dar, culmea, nu te plictiseşti, asculţi o slujbă pe care n-o înţelegi pe deplin, dar asta nici nu contează, pentru că nu mai simţi teamă, ci linişte şi împăcare. Te simţi în siguranţă. Nu mai eşti (sunt) singur.
Şi îmi dau seama că, oricât mă îndoiesc, am nevoie să cred. În felul meu. Şi felul meu de a crede nu are nicio legătură cu faptul că sunt convinsă că vremea catedralelor a trecut de mult, că nu-mi transmite nimic Prefericirea sa, ori că n-am deschis niciuna din Vieţile sfinţilor rămase de la sora mea.
Nevoia mea de a crede nu vine din educaţia de acasă sau întovărăşirea mea şi cu persoane cu adevărat credincioase, practicante. 
Nevoia mea vine din teamă, din conştientizarea solitudinii care ne însoţeşte de a lungul vieţii, şi din căutarea unui sens, a unei prelungiri necesare.
Şi chiar dacă nici acum nu ştiu Crezul pe de rost, nu e chiar aşa de important. Contează că mă bucur să-l aud, că îmi mângâie sufletul să-l citesc în miez de noapte, când umbrele par mai multe şi mai negre decât de obicei. 
Contează că-mi iau din el lumină cât să-mi ţie treaz opaiţul din sufletul meu.
Şi-n seara asta, chiar un pic mai multă lumină...
"Lumină din lumină, 
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat..."

duminică, 1 aprilie 2018

Roșu pentru gânduri negre


 - Ce zi proastă!
- Îhî!, încuviințează figura din oglindă.
- Jur că n-aș ieși din casă.
- Îhî, răspunde imaginea din oglindă. 
O strălucire în colțul ochiului stâng pare a zice:
- Și, chiar, ce-ar fi dacă n-am ieși? Ar fi sfârșitul lumii?
- Nț!, spun buzele țuguiate. Am promis, am stabilit, e bătut în cuie!
Reflexia din oglindă lasă ochii și colțurile gurii în jos și oftează îndelung: - Știu!
- Hei, la cum ne prezentăm astăzi am avea nevoie de o mână de profesionist, plus niscaiva produse de calitate, să rezolvăm cu pungile astea negre de sub ochi și fața asta lăsată.
- Îhî, că bine zici!
- Ghinion! N-avem nici de una, nici de altele. Nu ne rămâne decât să recurgem la artileria grea!

Un deget amestecă două nuanțe de roșu. Azi nu mai merge cu roșu palid. E nevoie de un roșu mai roșu!
Cât de roșu?
Cât să-l perceapă creierul meu.
Relaţia femeilor cu rujul e veche. Dacă vreţi să ştiţi mai multe, vă spune Mihaela Selescu aici.
Dar nu despre ruj vreau să vă vorbesc aici, deşi cam de la el am plecat :), ci despre năbădăioasa mea relaţie cu roşu, culoarea roşie.
Mac by Evgenia Glavatskaya
Până nu demult, roşu era absent din lumea mea. Alb, negru, gri, hai şi un pic de albastru, cam asta era spectrul meu cromatic. Nimic care să-mi indice pericolul de a ieşi din mulţime. Pentru mine, roşu era sortit persoanelor puternice, încrezătoare, gata oricând să se pună împotriva lumii întregi.
Nu, nu, hotărât lucru: îmi era mai bine fără. 
Zona mea de confort şedea foarte confortabil fără roşu.
Apoi a trecut timpul şi am început să jinduiesc la el. Barierele minţii mele se lărgeau, lăsând să pătrundă mici bobiţe roşii, strecurate la urechi sau o eşarfă cu niscaiva roşu.
Apoi, am văzut că parcă mi-ar sta bine cu roşu, dar parcă tot nu mă îndemnam să-l port.
Aşa e când vrei şi nu vrei să fii văzut.
Şi, într-o zi, am văzut un film. În traducere, titlul suna aşa: Ruj roşu pentru zile negre. Un film inspirat dintr-o poveste reală, experienţa mutilantă fizic şi emoţional a unei femei nevoită să recurgă la mastectomie. Eroina noastră alege să poarte un ruj roşu-roşu la operaţie, semn al puterii, al încrederii, dar mai ales al feminităţii şi frumuseţii (de oricare fel ar fi ea).
M-a marcat acest film, atât de mult, încât am simţit nevoia să preiau, să multiplic şi să diversific gestul ei. Roşu pentru zile/gânduri negre a devenit aproape un automatism. A dat nume unui comportament şi, acum, unui text de pe blog.
Cele mai multe din zilele în care port ceva roşu sunt zile pe care le-aş putea califica drept proaste.
Atunci roşu devine o platoşă, o armură. Îmi spune: eşti în siguranţă, o să fie bine.
Alteori, roşu îmi aminteşte discret să trăiesc, să nu mă las transformată într-o masă amorfă, deziluzionată şi care doar se plânge că e nemulţumită. 
Acesta este poate roşul care îmi aduce aminte de cel pe care inima mea îl pompează neîntrerupt, fără a-mi pune atâtea întrebări.
Şi mai e roşul acela care scoate la iveală altruismul, bunătatea, firescul celorlalţi. Exact ca atunci când, întorcându-mă de la o întâlnire cu prietena mea, Mihaela, m-am aşezat pe o gură de aerisire, încercând să rezolv spinoasa, la propriu, problemă a pantofilor care mă rodeau, când aud:
"Vă stă minunat cu macul acesta la rever! Chiar vă prinde bine."
Am ridicat ochii obosiţi (cum altfel?!) spre doamna atât de drăguţă şi i-am mulţumit pentru darul ei sincer, firesc.

Ne place sau nu, roşu poate fi frumuseţe, putere, încredere, seducţie, atracţie, admiraţie, şi câte alte lucruri marcate de incertitudine. În afară de unul, a cărui certitudine curge prin venele noastre.
Dincolo de toate, roşu e viaţă!

vineri, 23 februarie 2018

Când simţi că parcă nu mai ai nimic de spus...

În ultimele luni nu am mai scris nimic. Nimic altceva în afara lucrurilor pe care trebuia să le scriu. 
Nu am mai scris poveşti, nici texte scurte, cu haz sau fără, nici măcar scrisori... 
Pe cât de uşor au alunecat stilourile mele pe hârtie liniată sau nu, exersând caligrafia, pe atât de greu s-au mişcat gândurile mele, ca nişte sloiuri zgrunţuroase ce lasă dâre adânci.
Sunt vremuri în care zgomotul dinlăuntrul nostru e asurzitor. În zadar te chinuieşti să-l linişteşti, să-l domoleşti sau măcar să-l domesticeşti. E acolo. Te face să fugi de la una la alta, să tot începi şi să nu termini, să te tot întrebi şi să n-ai niciun răspuns.
În vremurile astea, nimic nu mai pare aşa de important. Te strângi, (încerci să) te aduni, firimitură cu firimitură, să te recompui, iar efortul ăsta te consumă zi de zi. Aproape la fel de mult cu cel de a fi funcţional social. Nu mai e loc de spus nimic din suflet, despre suflet. Nimic cu voce tare. Nici măcar oamenilor dragi, nici măcar celor care vor să ştie. Un sărut pe obraz, fugitiv, o îmbrăţişare de îmbărbătare, un "mulţumesc că te gândeşti la mine", un fluturat rapid din mână, de rămas bun... 
Şi, fugi... 
Şi-ncerci să nu mai resimţi dramele altora ca şi când ar fi ale tale, şi-ncerci să nu mai remarci agresivitatea, şi nepăsarea, care se revarsă zilnic din cei mai mulţi dintre noi prin vorbe, priviri, gesturi. 
Şi simţi că parcă nu mai ai nimic de spus...

miercuri, 20 septembrie 2017

Ce te face fericită?

Acum câteva zile, într-un puternic acces de negativitate, gri (ce, mai, negru de-a binelea), îi expuneam unei prietene nefericirile, tristeţile, golurile mele. 
Multe...
Nu vă imaginaţi că făceam un inventar. 
Nu, nicidecum. 
Le luam una câte una şi le analizam până la sânge, până nu mai rămânea fir de îndoială, până ce negrul devenea negru definitiv.
Şi ea mă asculta, şi mă citea, şi deodată, aşa cu o natureleţe inimaginabilă îmi spune: "da' trei lucruri care te fac fericită poţi să-mi spui"?
Ştiţi cum e momentul în care ceva te loveşte fix în faţă? Eu nu am experimentat, dar cred că aşa se simte.
M-am blocat. Efectiv, m-am blocat!
Ca să câştig timp zic: "să mă gândesc un pic". Şi caut, şi sap în minte, zgândăr cu unghiile mintea, doar doar apar exemplele de fericire.
Mă simt ca la examen când n-am învăţat nimic.
Nu! E mai rău. Nu-mi iese nici improvizaţia.
Pentru că nu mă dumiresc şi pentru că nici nu pot să rămân aşa îi scriu, îi cer detalii, exemple.
Cu aceeaşi naturaleţe mă "loveşte" din nou: "păi, uite, de exemplu, pe mine mă face fericită mirosul de gogoşi"....
Din nou blocaj. Maxim!
Ce mă face fericită? 
Ce, naiba, mă face fericită?
Fireşte că au fost multe momente în care am fost fericită. Doar că acum, din anumite motive, mintea mea este blocată într-un gri spre negru care pare să nu se mai termine şi nu accesează bucuriile, chiar dacă există.
Le trece la şi altele...
Şi azi, după o zi în care m-am îmbăiat serios în acelaşi gri, cineva mi-a trimis o poză. Culmea o poză făcută în mijlocul perioadei gri. Mă uit la ea şi, din nou, culmea, îmi dă o stare de bine. Tocmai ce stabilisem că într-adevăr totul e negru spre gri.
Seamănă cu fericirea. S-ar şi putea să fie un moment de fericire, pe lângă mirosul de pateuri calde, zmeură, miros de mare albastră, de vopseluri şi de atâtea lucruri pe care acum le-am împins într-o debara a creierului meu...

joi, 14 septembrie 2017

O poveste de care mi-a fost dor

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. 
Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume
Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". 
Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.
Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?
Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.
De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!
Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.
Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.
Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?
Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 
Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 
Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.
Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".
Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.
Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 
Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 
Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 
Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. 
Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

miercuri, 6 septembrie 2017

40

Cum să împlineşti 40 de ani cu graţie?
Ce ar trebui să faci până la 40 de ani?
Are 40 de ani, dar arată de 19! Care este secretul? 
Habar n-am! Cam ăsta ar fi răspunsul la cel puţin două dintre întrebări. În schimb, la cea cu "ar trebui" aş putea să înşir o listă consistentă...Doar că nu ştiu în ce măsură ar fi a mea, doar a mea, nu şi a părinţilor, rudelor, prietenilor, cunoscuţilor de succes. 
Probabil, ar fi într-o măsură destul de mică a mea, cu adevărat a mea.
Suntem învăţaţi de mici că toate lucrurile au un timp al lor, în care să fie făcute. Altfel, nu mai au acelaşi farmec, gust, valoare. 
Că până la nu ştiu ce vârstă trebuie să faci (bifezi) asta, apoi, astălaltă, apoi, apoi...
Oare aşa să fie?
Intrăm pe pilot automat, construim pătrăţele şi sărim din una într-alta când e vremea. La 20 pătrăţica educaţiei, la 30 a carierei şi a familiei, la pătrăţica 40 nu mai ştiu ce...
Şi, uite aşa, cu învăţămintele bine băgate la cap, cu privirea 360 de grade, ce-i drept în acvariul mic al vieţilor noastre, ne înfiorăm că nu vom trece cu 10 examenul vârstei rotunde.
Pentru că în afară de a încerca să trăieşti fără să-i răneşti în mod voit pe cei din jur cu ceva, în afară de a încerca să sădeşti un pic de bine, în afară de a te lupta să trăieşti într-un soi de curăţie sufletească, ei, bine, în afară de asta nu există parcursuri de viaţă omologate.
Nu există e bine aşa sau nu e bine aşa. Nu e ca şi cum ai încerca să deşurubezi un şurub altfel decât scrie la manual.
Pentru că viaţa nu vine cu manual.
Viaţa vine cu "daturi" de neschimbat, dar mai vine şi cu alegeri, cu încercări. Şi ultimele nu sunt date aşa gradual: pentru începători, experimentaţi, avansaţi. Nu, nu... Şi nu se termină când ai luat un examen. Nu se termină.
Viaţa nu este decât biologic o scară pe care urci şi apoi cobori.
În rest, este un flux continuu, o curgere, o acumulare de experienţe, o încercare de a înţelege ce trăim.
Din când în când, atunci când reuşesc să mă scutur de certitudinile celorlalţi despre cum ar trebui să fie şi de propriile-mi proiecţii şi aşteptări, mă uit la mine şi în mine.
Şi după ce resping cu o strâmbătură nouă poze o pun pe a zecea, care arată cam la fel cu celelalte nouă. Şi, culmea, îmi dau seama că ridurile din jurul ochilor n-au treabă cu vârsta rotundă, ci cu faptul că mă încrunt mult şi că sunt cam plângăcioasă. Şi că, indiferent dacă îmi place sau nu, în poza aia sunt eu, cu văzutele şi nevăzutele ştiute doar de mine.
Şi apoi mă uit în mine şi nu văd celule obosite, depresive sau plictisite. 
Văd căutare, chiar dacă permanentă, văd curiozitate, nevoie de încredere şi de credinţă, sete de speranţă, nişte teamă şi un drum...
Şi cum nu mă doare nimic (fizic), cum vederea mă ajută să văd cele mai mici detalii (lucru enervant, deseori) şi picioarele o iau singure înainte, îmi pun în raniţă câte ceva de-ale sufletului şi continui călătoria...