luni, 24 decembrie 2018

Sărbători cu bine!

Sărbătoarea Crăciunului este despre credinţă, tradiţie, despre a fi împreună sub acelaşi acoperiş, fie că-l numim casă, fie că-l numim cer.

Sursa foto:
https://fractalenlightenment.com/36203/spirituality/
understanding-the-different-archangels-their-healing-powers
Mai mult, Crăciunul este despre a fi, acel "a fi" care a început cu un prunc, care a strâns în el atâta lumină, atâta speranţă, atâta dragoste, atâta iertare, cât să ajungă pentru o lume întreagă. Şi le-a sădit în fiecare dintre noi.
Crăciunul este despre a fi în toate modurile imaginabile: bucuros, recunoscător, generos, înţelegător, tolerant, iertător, zâmbitor şi câte altele.
Şi mai este şi despre a le fi aproape, cu gândul sau cu fapta, fiecare după puterile noastre, celor în nevoie.
Să vă bucuraţi de sărbători minunate, dragi prieteni!

miercuri, 5 decembrie 2018

Mai stai puțin!

Adunarea se încheiase, iar fiecare se îndrepta grăbit la treburile lui. Doar pe un scaun, un chip palid, translucid din cauza bolii necruțătoare, răsufla încet, aproape imperceptibil.
I-am luat mîinile reci în mâinile mele:
„Aveți mâinile sloi de gheață. Dați-le încoace, să vi le încălzesc”.
A oftat și a spus doar: „Prea multă suferință...
M-am aplecat spre el, i-am sărutat obrazul zbârcit, și moale, și rece, iar el a zâmbit și mi-a sărutat mâna.
O să spun o rugăciune pentru Dvs, să vă fie un pic mai bine, cât se poate”.
A oftat din nou, s-a uitat în ochii mei și mi-a mulțumit. Peste nici două săptămâni a plecat. Vestea m-a lovit direct în plex. Știam că e foarte bolnav, știam că o să plece, dar nu eram pregătită pentru asta. Mintea, sufletul meu sperau că va mai sta un pic
Nu-mi era nici părinte, nici rudă, nici prieten. Era un om bun și, împreună, niște ani, am creat o relație frumoasă, presărată cu multe gânduri și emoții bune.
În noianul de gânduri care m-a năpădit când am aflat că nu mai este, am simțit și împăcare, mulțumire că în urmă cu două săptămâni nu m-am grăbit să plec. Fără să știu mi-a fost oferită șansa de a-mi lua rămas bun. Singurul rămas bun care a contat și pentru mine și, cred, și pentru el.
Trăim într-un iureș continuu, conectați la propriu la dispozitive care aproape ne conduc viața și ne condamnă la o fugă istovitoare. Rostim de multe ori: nu am timp!, ne plictisim repede, nu mai avem răbdare să ne ascultăm părinții, prietenii. Nu mai avem timp să ne zâmbim, să ne spunem o vorbă bună.
Trăim din ce în ce mai mult în virtual, deși am fost creați să fim aici, în lumea reală. Comunicăm mult și în paralel, în căsuțe de what's up, messenger, trimitem mesaje telegrafice, poze, închidem căsuțele și ne retragem în singurătate. Suntem din ce în ce mai performanți, dar din ce în ce mai nefericiți, mai singuri. 
Sursa foto: https://www.videoblocks.com/video/hands-holding-plant-flower-ecology-green-earth-vbfwtj-
Amânăm, spunem „nu acum”, nu e momentul, încercăm să planificăm totul, uitând că, în realitate, cele mai multe lucruri, cele mai importante nu pot fi planificate. Nu de noi, în orice caz.
Și ne trezim într-un moment când jinduim după câteva clipe în plus, în care să facem ceea ce până atunci n-am găsit timp să facem, să spunem, să simțim, să transmitem.
Există în viețile tuturor momente de felul acesta. Ele acționează uneori ca un declanșator al schimbării comportamentelor, generează reprioritizării și îndreptarea către ceea ce contează cu adevărat. 
Suntem ființe vii, nu inteligențe artificiale, avem nevoie să fim conectați unii cu ceilalți nu prin unde radio, ci prin limbaj, prin atingere, prin gestică. Suntem construiți să visăm, să oftăm, să suferim, să plângem, să zâmbim, să râdem cu gura până la urechi. 
Suntem construiți să iubim. În toate felurile.
Atunci când intervine despărțirea, pierderea, de orice natură ar fi ea, am da orice pentru câteva clipe în plus în care să spunem, să facem, toate acele lucruri rămase nespuse, nefăcute. De cele mai multe ori, strigătul nostru „mai stai puțin!” nu mai poate fi auzit.
Nu suntem niciodată pe deplin pregătiți pentru pierderi, nu avem cum, nu suntem mașini. Din fericire! 
Nu stă în puterea noastră să alegem când și cum să se întâmple.
Dar stă în puterea noastră să ne trăim viețile astfel încât să avem cât mai puține regrete, să trăim cu sens. Stă în puterea noastră să închidem ferestrele virtuale și, dacă nu putem să fim față în față, să punem mâna pe telefon și să rostim: nu am ceva deosebit să-ți spun. Îmi era dor de tine și am vrut să-ți spun asta.

Ție de cine ți-e dor?

marți, 4 decembrie 2018

Bucuria darului!

Anul ăsta nu-mi doresc niciun cadou material. Cu ani în urmă, jinduiam la un "electronic" nou, cât de mic, un ceva, o hăinuță mai acătări, nu știu ce parfum. Acum, nu. Poate că am tot ce am nevoie sau, poate, că ceea ce am nevoie nu mai capătă formă materială. Anul ăsta vreau să-mi dăruiesc bucurie, cât mai multă bucurie. Vreau să mă îmbăt cu bucurie! Bucurie venită din căscatul ochilor la luminițele din oraș, bucurie venită din emoția dată de imaginarea, realizarea, cumpărarea, oferirea de daruri celor dragi mie, mai apropiați sau mai îndepărtați. Nu, nu e altruism, nu e bunătate.
Este ceva aproape pragmatic. Îmi doresc să simt bucurie, multă! Și, deși sunt o introvertită "diagnosticată", cea mai intensă bucurie, cea de care am cea mai mare nevoie, vine din conectarea mea cu ceilalți, din comunicarea sinceră, autentică. 
Când oferim, de fapt, primim!
Darul pe care-l facem, indiferent de forma lui, ni se întoarce  însutit sub formă de mulțumire, armonie, bine, zâmbet, îmbrățișare. 
Să dăruim cât de mult are sufletul nostru de dăruit, căci darul este hrană pentru suflet.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

La mulți ani, România!



La mulți ani, România! 
1 decembrie, 1918
Preluare de pe pagina Facebook Poza zilei
La mulți ani tuturor românilor, din țară, din străinătate și mai ales românilor pe care istoria vitregă i-a lăsat în afara granițelor firești de la 1918.
Să nu uităm că ceea ce suntem azi este încununarea idealurilor mai multor generații și urmare a greului tribut de sânge plătit de ostașii români. 
Să învățăm încet încet să iubim sincer România, faptul că suntem români și să încercăm, zi de zi și după forțele fiecăruia, să o facem mai bună. 

La mulți ani!

duminică, 2 septembrie 2018

Gânduri mici

Fiecare lucru pe care-l facem e important.
Nu există lucruri mari sau lucruri neînsemnate,
Există doar lucruri pe care le facem.
Şi atât!
Şi ele merită să fie încărcate, însoţite de recunoştinţă,
Pentru că am putut să le facem, pentru că ni s-a permis să le facem.
Şi, nu, nu ni s-au datorat doar nouă sau exclusiv nouă,
Chiar dacă uneori suntem convinşi de asta.
Şi, nu, nu ni s-au cuvenit nouă,
Căci nimic nu ni se cuvine.
Cel mult poate fi un dar,
Iar pentru daruri, oricât de mici, se cuvine să mulţumim.

luni, 20 august 2018

Cine eşti când nu te vede nimeni?

"Caracterul, spunea un înţelept, 
este ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni. 
Nu este acelaşi lucru cu reputaţia - 
ceea ce cred alţi oameni despre tine.
Nu se confundă nici cu succesul sau cu realizările.
Caracterul nu este ceea ce am realizat, ci ceea ce suntem"
Bill Hybels



Într-o după-amiază cu miros de zmeură, şi brad, şi fân proaspăt cosit, într-o după-amiază de Breaza, Iuliana ne-a arătat o carte. Notam ceva într-un caiet, aşa că n-am văzut coperta, doar am auzit titlul: Cine eşti când nu te vede nimeni. Cu punct.
Mintea mea creativă şi, câteodată admirabil de indisciplinată, a adăugat repede titlului şi mie însămi un semn al întrebării.
Cine eşti când nu te vede nimeni?
De-a lungul vieţii, învăţăm, ne perfecţionăm în "a părea". Adăugăm mască după mască (şi nu o spun într-un mod negativ) pentru a ne fi mai uşor să ne integrăm, să fim acceptaţi, să nu fim aşa de uşor răniţi, să devenim oameni de succes. 
Sursă foto: https://ro.pinterest.com/pin/
787637422306405760/
Apelăm la ele în atât de multe rânduri încât, la un moment dat, devin parte din noi. Uneori, o facem inconştient. Alteori, foarte conştient. Construim imagini pe care le proiectăm în spaţiul exterior, inclusiv cel virtual, şi care descriu mai ales cum am vrea, ne-am dori să fim văzuţi/percepuţi de ceilalţi şi mai puţin cum suntem în realitate sau cum ne-am dori să fim
Cine suntem în realitate? 
Intelectualul fin care îl priveşte pe celălalt în ochii, îşi alege cu grijă cuvintele, îi strânge mâna, strânge din dinţi de furie, dar odată ajuns acasă, deschide laptopul şi se transformă subit într-un rezervor de ură şi invective?
Sau tânărul acela bine îmbrăcat, cu un parfum discret, care-ţi ţine uşa magazinului, dar câţiva metri mai încolo îi arde cu sete o palmă peste faţă prietenei/iubitei/soţiei, urlând la ea: uite ce mă determini să fac?
Ştiu, sunt exemple dure, dar ele au legătură cu cine suntem.
Cine suntem cu adevărat iese la iveală atunci când nu ne vede sau credem că nu ne vede nimeni. Este acel melanj de trăsături de caracter care reprezintă esenţa noastră, trăsături pe care le-am căpătat în copilărie, le-am întărit în maturitate şi pe care alegem să le cultivăm sau să încercăm să le schimbăm, dacă nu ne mai sunt de folos sau dacă simţim că nu asta suntem.
Suntem făcuţi dintr-un amestec de lumină şi întuneric şi, probabil, foarte puţini dintre noi sunt scutiţi de-a lungul vieţii de momente de răutate, invidie, nepăsare şi multe altele. Dar conştientizarea lor ne ajută să (ne) înţelegem mai bine, să scrutăm în interiorul nostru pentru a vedea ce a generat atitudinea, comportamentul, şi, eventual, a ne lămuri asupra a ceea ce e de făcut, de schimbat.
Dorinţa de cultivare a binelui din noi este ideea principală a cărţii lui Bill Hybels, Cine eşti când nu te vede nimeni.

La prima vedere, cartea, plină de pilde din Biblie, poate părea nepotrivită cuiva care are o abordare să-i zicem laică asupra dezvoltării personale. 
Nu vă lăsaţi intimidaţi! 
Literatura motivaţională scrisă de pastorii americani aparţinând cultelor denumite generic neoprotestante aşa este, dar nu înseamnă că este mai puţin valoroasă sau folositoare. Şi dacă trimiterile biblice deranjează, se poate sări peste. Miezul cărţii merită!
Hybels vorbeşte despre cinci trăsături ale unui caracter puternic: curajul, disciplina, viziunea, perseverenţa, dragostea.
Sunt trăsături, aşa cum remarcă şi autorul, pe care cu greu le mai regăsim în noi. Presiunea socială, a timpului, dorinţa ca tot ceea ce vrem să se întâmple acum, în momentul ăsta, teama de a nu greşi, comoditatea, frica sunt doar câteva din stavilele în calea unui caracter sănătos.
Curajul, în viziunea lui Hybles, are mai multe faţete: curajul de a fi vulnerabil, curajul de a accepta adevărul despre comportamentul tău, curajul de a urma pe cineva, curajul de a fi un om moral, chiar dacă te plasezi în afara trendului.
"Cum poţi deveni mai curajos? Îţi pui o dorinţă? Zici o rugăciune? Scuturi o baghetă magică?"
Întrebările sunt ale lui Hybels, soluţia, tot a lui. "Creşti în curaj atunci când îţi confrunţi temerile paralizante. Uneori, ne imaginăm că oamenii curajoşi s-au născut fără frică. În realitate, oamenii curajoşi sunt oameni obişnuiţi ca tine şi ca mine, care au început la un moment dat să-şi înfrunte temerile în loc să mai fugă de ele" [...] Nu poţi sta liniştit aşteptând să te caute curajul. Trebuie ca tu să mergi să-l cauţi".
Avem nevoie de disciplină ca să ne ducem la bun sfârşit proiectele, oricare ar fi ele.
Avem nevoie să ne creştem răbdarea ca să construim temeinic, să învăţăm să nu renunţăm la prima greutate, la primul eşec, luând-o mereu de la capăt în speranţa unui parcurs mai lin. 
La fel, avem nevoie de viziune, căci a avea viziune îţi permite să te orientezi spre căutarea de soluţii şi să refuzi să rămâi blocat într-o situaţie care pare fără de ieşire.
Şi cel mai important, avem nevoie de dragoste în toate formele sale: dragostea blândă, care protejează, care mângăie, care alină, dar şi dragostea aprigă, cea care ne dă forţa de a-i spune celuilat "drumul pe care ai luat-o nu este bun, nu te ajută" tocmai pentru că-l iubim şi nu vrem să se piardă. Este nevoie să iubim şi aprig!
Cartea lui Hybels nu oferă interpretări savante sau ultimele teorii din zona dezvoltării personale. Nu te învaţă cum să câştigi mai mulţi bani sau cum să devii lider de succes. 
Cartea lui Hybels este simplă, pe înţelesul tuturor, se adresează sufletului şi apoi raţionalului. Dacă vrei, dacă asta cauţi, poţi găsi în ea îndrumare, soluţii, idei la care nu te-ai gândit. 
Şi dacă nu le găseşti, tot nu rămâi cu mâna goală.
Rămâne întrebarea (şi multe altele care derivă din ea), pe care ne-o putem pune mai des, ca să ne verificăm pe parcurs dacă mai suntem pe drumul cel bun: 
Cine sunt când nu mă vede nimeni?




marți, 14 august 2018

O înjurătură nu are cum să unească. Niciodată.

Suntem în război. Nu de ieri de azi. De mai mult timp. Şi nu, nu ne-a atacat nimeni din exterior. Suntem în război noi cu cel de lângă noi, cel care nu ne împărtăşeşte ideile, comportamentul, opţiunile, cel care ne deranjează că se mişcă prea încet, vorbeşte prea mult, cel care ne deranjează prin simplul fapt că există.
Până de curând era un război mocnit. Era suficientă ură acumulată, dar o ţineam ascunsă, o camuflam. Din când în când răbufnea, ieşea la suprafaţă, dar reuşeam să o îndesăm repede la loc, înainte să o eliberăm pe deplin.
Asta până de curând, când pentru mulţi oameni resentimentele, nemulţumirea, frustrarea s-au revărsat sub forma celor mai neruşinate, murdare înjurături.
Un accident regretabil, am spus. Dar nu, repeziciunea cu care a fost propagată, bucuria cu care a fost preluată, argumentată, a făcut ca înjurătura să devină o pătură mocirloasă care s-a aşezat peste noi.
Oameni care nu-şi conştientizează rolul în societate, autorităţi politice şi culturale, au cauţionat înjurătura, împachetând-o frumos şi livrându-ne-o ca modalitate de exprimare a adevărului, a dreptăţii, un mod de a răspunde minciunii. Au mângâiat-o pe cap, i-au dedicat eseuri delirante, au bătut obrazul celor pudibonzi, acuzându-i că se feresc să spună adevărul verde în faţă. Au încurajat-o, au propagat-o în toate spaţiile publice, inclusiv online, au dat startul unor "competiţii" de cine înjură mai mult, mai tare, mai urât. Şi mulţi dintre noi am marşat la ea. Din neştiinţă, din comoditate sau pentru că se plia atât de bine pe ceea ce era deja în interiorul nostru, dar nu aveam curaj să expunem, să (ne) recunoaştem.
"Înjurătura, spune Părintele Constantin Necula, este un accident lingvistiv. El nu trebuie perpetuat".
Noi tocmai asta am făcut, facem de ceva vreme încoace. Ne îmbâcsim vieţile, sufletele, le otrăvim zi de zi.
Înjurătura nu are cum să unească, pentru că a uni poartă în sine o conotaţie pozitivă, are în sine sâmburele apropierii, al construirii, al dialogului. 
Înjurătura poate să aducă laolaltă oameni care gândesc, acţionează la fel, dar rolul ei este de a separa, de a crea tabere opuse, rivale, duşmane. 
Înjurătura separă: îi separă ireversibil, iremediabil pe cei care înjură de cei care sunt înjuraţi. 
Înjurătura nu înseamnă dezacord. Mai mult, exclude din start dialogul, înţelegerea. 
Înjurătura este o formă de violenţă verbală care dă naştere violenţei fizice. Nu poate da naştere la altceva.
Am văzut cât de subţire este linia dintre cele două.
Înjurătura nu este un act de eroism şi nici nu expune minciuna
Singurul expus drept ceea ce este în realitate este cel care o rosteşte şi care astfel îşi demonstrează limitele, neputinţa, chiar egoismul, asemeni omului care în  micimea lui merge la un meci de tenis nu pentru a-şi susţine compatrioata, ci pentru a o face de ruşine, prin apartenenţa la aceeaşi naţie, în faţa lumii. 
Să încetăm să ne mai minţim singuri. Înjurătura nu este manifestarea firească a dezacordului, a opoziţiei faţă de ceva sau cineva.
Şi dacă nu ne putem încrede în noi înşine pentru a găsi calea cea dreaptă, să nu ne încredem în falsele autorităţi politice, culturale sau de altă natură. Să căutăm mai departe, să cercetăm în jurul nostru şi sigur vom găsi răspunsuri. Sunt mai aproape decât ne imaginăm.
Rostirea Părintelui Necula este una dintre ele:
"Nu-i nevoie de înjurătură atunci când vrei să spui adevărul. 
Nu-i nevoie de ură atunci când vrei să spui adevărul.
Nu-i nevoie de înjosirea celuilalt atunci când îţi aperi adevărul".
 Să (re)învăţăm să ne vorbim.