sâmbătă, 27 aprilie 2019

Hristos a înviat, dragi prieteni!


Să ne oprim o clipă sau mai multe din fuga noastră continuă după vise sau lucruri materiale, să privim înlăuntrul nostru şi să vedem lumina.
Indiferent de unde credem că vine, ea este acolo: o sursă de speranţă, de putere în momente de deznădejde, de bucurie, de bine, de mirare...
Şi să realizăm că orice am face, lumina nu se va stinge niciodată. Uneori va fi o vâlvătaie, alteori doar va pâlpâi timid. Dar nu se va stinge.
Niciodată.
Pentru că este lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Hristos a înviat, dragi prieteni!
Întru speranţă, bucurie, binecuvântare!
Sursa foto:
http://www.prowallpapers.ro/lumanare_in_palme-wallpapers.html


miercuri, 3 aprilie 2019

Iubirea


A fost odată ca niciodată o fată. În aparență, un copil ca oricare altul. Dar doar în aparență!
La naștere, medicii nici nu reușiseră bine să o scoată din pântecele mamei, că unul dintre ei observă:
”Vouă nu vi se pare că fetița asta strălucește?„
Așa era!
Speriați, medicii au întors fetița pe toate părțile, au examinat-o cu atenție, i-au ascultat inimioara plăpândă. Totul părea în ordine.
E adevărat că fetița strălucea în continuare, cu și mai multă forță pe măsură ce minutele se scurgeau, dar, după nenumărate deliberări, medicii au conchis: copilul era sănătos tun, iar strălucirea putea fi generată de contactul pielii nou-născutului cu mediul exterior. Sigur o să treacă în câteva zile.
Dar n-a trecut. 
Niciodată.
Nici în zile, nici în luni, nici în ani.
E adevărat că strălucirea devenea mai puțin evidentă ochilor. Dar la fel de adevărat este că devenea suficient de puternică încât să fie „văzută” de sufletele din spatele ochilor.
Poate vă întrebați: ei, și, strălucire-nestrălucire, cu ce o făcea asta mai interesantă, mai bună, mai altfel decât restul?
Există un răspuns: când te naști așa, strălucirea te alege pe tine și nu mai este nevoie să fii în niciun alt fel învățat, exersat, practicat.
Doar ești! Și este suficient!
Strălucirea e ceva-ul ăla care te împinge să oferi celorlalți chiar și atunci când renunți la ceva pentru tine, să găsești o vorbă bună sau un zâmbet pentru ceilalți, chiar și atunci când propriul tău suflet e fărâmițat în mii de bucățele.
Strălucirea e „vinovată” și atunci când, deși mințită, înșelată, cu sufletul zgâriat și rănit, nu găsește cu chip să se transforme în ură, răutate, răzbunare sau trufie. Din contră, deși retrasă într-un colț și de abia pâlpâind, strălucirea încearcă din răsputeri să-și vindece rănile.
Și reușește!
Nu într-o clipită, căci și cea mai aprigă dintre flăcări are nevoie de timp ca să parcurgă drumul de la scânteie la vâlvătaie...
Dar reușește și pentru că strălucirea autentică este un dar cu care te naști, pe care-l ducem cu noi până la capăt și dincolo de el, dacă știm să-l sădim, să-l dăm mai departe...

Nu sunt mulți oameni care s-au născut cu strălucirea asta. Poate și din cauza asta nu i s-a dat până acum un nume.
Unii, norocoși care au întâlnit astfel de oameni, au spus că strălucirea este de fapt iubire.
Eu, tot o norocoasă, i-am găsit alt nume: Adina

joi, 31 ianuarie 2019

Recunoştinţă

Nu mi-am făcut bilanțul anului din care se scurg ultimele fire de nisip. Nu pentru că n-am avut timp. Ca o divagație, a început să-mi displacă destul de mult formula nu am timp. Mi se pare mai corect, în primul rând față de noi înșine, să spunem nu mi-am făcut timp...
Să revenim...
Nu mi-am făcut niciun bilanț pentru că mi s-a părut complicat, greu, mi-a fost teamă. Nu că o să dea cu minus, ci mi-a fost teamă de emoțiile antrenate de fiecare reamintire a unui eveniment/moment/perioade.
Și mi-a mai fost teamă că bilanțul ducea inevitabil către o pagină albă, care se cerea umplută. Un an nou aștepta nerăbdător în clepsidră, numărând invers momentul când avea să elibereze primul grăunte de nisip.
Sursa foto: FB terapiepentruviata.ro
Sigur că am planuri/obiective/dorințe pentru la anul. Vreau să fiu prezentă mai mult, să scriu mai mult, să lucrez mai mult, să zbor o dată la un om tare drag sufletului meu, să mai zbor o altă dată la alt om drag sufletului meu, să descopăr mai mult, să mă împrietenesc mai mult cu mine, să conduc mai des și cu mai puțină teamă, să merg să ascult muzică mai des, să ajut (nu prea îmi place cuvântul voluntariat).
E ditamai lista. Și asta nu e decât o parte din ea.
Dar dincolo de toate aceste concretețuri, există ceva de care am nevoie, un lucru, de fapt, o atitudine, un comportament, pe care mi-aș dori să-l practic mai mult, zi de zi: recunoștința. Nu pentru că nu există, ci pentru că mi se pare că este insuficient, pentru că mi-aș dori să o transfer mai des din zona câmpului rațional în miezul ăla ca un soare în miniatură care se găsește în noi.
Cred sincer că sursa nefericirilor noastre are rădăcini și în incapacitatea de a practica recunoștința complet, neselectiv. Și nu mă refer la recunoștința pentru ajutorul primit, pentru vorba bună care oblojește răni vechi și adânci, ci recunoștința pentru tot ce avem, ceea ce trăim sau nu suntem nevoiți să trăim.
Întotdeauna vrem mai mult, fie că e vorba despre profesie, relații, viață de familie. Poate e firesc așa. Asociem ascensiunea, succesul, foarte-binele creșterii, evoluției.
Dar nu creștem oare și atunci când ne oprim, respirăm, conștientizăm ce avem deja, ne bucurăm pentru ele și, mai ales, simțim recunoștință?
În anii tinereții crude eram convinsă că eu sunt singura care decide traiectoria vieții mele, că numai de mine depinde ca un „ceva” să se întâmple. Era trufia tinereții, a răzvrătirii. Mă luptam cu tot, cu toate și, mai ales, cu mine însămi. Dar asta nu mi-a adus nici liniște, nici echilibru. Nici nu ar fi avut cum: lupta, zbuciumul continuu rareori duc la împăcare sau armonie.
Sursă foto: https://www.toateblogurile.ro/
Și pe măsură ce am mai crescut, am realizat încet încet că mai există ceva, dincolo de mine. Era ceva-ul care îmi îndrepta pașii într-o direcție, nu în alta (și, nu, nu era intuiția), un ceva care ne închide uși, inclusiv sufletești, dar care nu uită să deschidă altele, lăsându-ne însă decizia de a intra sau nu.
Și, încet încet, trufia a mai scăzut un pic, poate și zbuciumul, și lupta, dar nu suficient cât să-mi fie bine. Acum, cheia pare să fie recunoștința. Pentru tot și toate, inclusiv pentru lucrurile bune pe care reușesc să le fac.
Așa că, anul ăsta, îmi doresc să fie altfel. Îmi doresc să mă întorc la mine, așa cum se întoarce un copil plecat de mult de acasă, să mă cert mai puțin, să mă laud când sunt curajoasă, să mă hrănesc mai mult cu gânduri bune, cu recunoștință, cu acceptare. 
Și, cine știe, poate la un moment dat, pe lângă liane încolăcite din gânduri, pe lângă spini, chiar dacă sunt de la rugii de mure, va apărea și un petec cu flori și mici-mici, si albastre, de nu-mă-uita.


luni, 24 decembrie 2018

Sărbători cu bine!

Sărbătoarea Crăciunului este despre credinţă, tradiţie, despre a fi împreună sub acelaşi acoperiş, fie că-l numim casă, fie că-l numim cer.

Sursa foto:
https://fractalenlightenment.com/36203/spirituality/
understanding-the-different-archangels-their-healing-powers
Mai mult, Crăciunul este despre a fi, acel "a fi" care a început cu un prunc, care a strâns în el atâta lumină, atâta speranţă, atâta dragoste, atâta iertare, cât să ajungă pentru o lume întreagă. Şi le-a sădit în fiecare dintre noi.
Crăciunul este despre a fi în toate modurile imaginabile: bucuros, recunoscător, generos, înţelegător, tolerant, iertător, zâmbitor şi câte altele.
Şi mai este şi despre a le fi aproape, cu gândul sau cu fapta, fiecare după puterile noastre, celor în nevoie.
Să vă bucuraţi de sărbători minunate, dragi prieteni!

miercuri, 5 decembrie 2018

Mai stai puțin!

Adunarea se încheiase, iar fiecare se îndrepta grăbit la treburile lui. Doar pe un scaun, un chip palid, translucid din cauza bolii necruțătoare, răsufla încet, aproape imperceptibil.
I-am luat mîinile reci în mâinile mele:
„Aveți mâinile sloi de gheață. Dați-le încoace, să vi le încălzesc”.
A oftat și a spus doar: „Prea multă suferință...
M-am aplecat spre el, i-am sărutat obrazul zbârcit, și moale, și rece, iar el a zâmbit și mi-a sărutat mâna.
O să spun o rugăciune pentru Dvs, să vă fie un pic mai bine, cât se poate”.
A oftat din nou, s-a uitat în ochii mei și mi-a mulțumit. Peste nici două săptămâni a plecat. Vestea m-a lovit direct în plex. Știam că e foarte bolnav, știam că o să plece, dar nu eram pregătită pentru asta. Mintea, sufletul meu sperau că va mai sta un pic
Nu-mi era nici părinte, nici rudă, nici prieten. Era un om bun și, împreună, niște ani, am creat o relație frumoasă, presărată cu multe gânduri și emoții bune.
În noianul de gânduri care m-a năpădit când am aflat că nu mai este, am simțit și împăcare, mulțumire că în urmă cu două săptămâni nu m-am grăbit să plec. Fără să știu mi-a fost oferită șansa de a-mi lua rămas bun. Singurul rămas bun care a contat și pentru mine și, cred, și pentru el.
Trăim într-un iureș continuu, conectați la propriu la dispozitive care aproape ne conduc viața și ne condamnă la o fugă istovitoare. Rostim de multe ori: nu am timp!, ne plictisim repede, nu mai avem răbdare să ne ascultăm părinții, prietenii. Nu mai avem timp să ne zâmbim, să ne spunem o vorbă bună.
Trăim din ce în ce mai mult în virtual, deși am fost creați să fim aici, în lumea reală. Comunicăm mult și în paralel, în căsuțe de what's up, messenger, trimitem mesaje telegrafice, poze, închidem căsuțele și ne retragem în singurătate. Suntem din ce în ce mai performanți, dar din ce în ce mai nefericiți, mai singuri. 
Sursa foto: https://www.videoblocks.com/video/hands-holding-plant-flower-ecology-green-earth-vbfwtj-
Amânăm, spunem „nu acum”, nu e momentul, încercăm să planificăm totul, uitând că, în realitate, cele mai multe lucruri, cele mai importante nu pot fi planificate. Nu de noi, în orice caz.
Și ne trezim într-un moment când jinduim după câteva clipe în plus, în care să facem ceea ce până atunci n-am găsit timp să facem, să spunem, să simțim, să transmitem.
Există în viețile tuturor momente de felul acesta. Ele acționează uneori ca un declanșator al schimbării comportamentelor, generează reprioritizării și îndreptarea către ceea ce contează cu adevărat. 
Suntem ființe vii, nu inteligențe artificiale, avem nevoie să fim conectați unii cu ceilalți nu prin unde radio, ci prin limbaj, prin atingere, prin gestică. Suntem construiți să visăm, să oftăm, să suferim, să plângem, să zâmbim, să râdem cu gura până la urechi. 
Suntem construiți să iubim. În toate felurile.
Atunci când intervine despărțirea, pierderea, de orice natură ar fi ea, am da orice pentru câteva clipe în plus în care să spunem, să facem, toate acele lucruri rămase nespuse, nefăcute. De cele mai multe ori, strigătul nostru „mai stai puțin!” nu mai poate fi auzit.
Nu suntem niciodată pe deplin pregătiți pentru pierderi, nu avem cum, nu suntem mașini. Din fericire! 
Nu stă în puterea noastră să alegem când și cum să se întâmple.
Dar stă în puterea noastră să ne trăim viețile astfel încât să avem cât mai puține regrete, să trăim cu sens. Stă în puterea noastră să închidem ferestrele virtuale și, dacă nu putem să fim față în față, să punem mâna pe telefon și să rostim: nu am ceva deosebit să-ți spun. Îmi era dor de tine și am vrut să-ți spun asta.

Ție de cine ți-e dor?

marți, 4 decembrie 2018

Bucuria darului!

Anul ăsta nu-mi doresc niciun cadou material. Cu ani în urmă, jinduiam la un "electronic" nou, cât de mic, un ceva, o hăinuță mai acătări, nu știu ce parfum. Acum, nu. Poate că am tot ce am nevoie sau, poate, că ceea ce am nevoie nu mai capătă formă materială. Anul ăsta vreau să-mi dăruiesc bucurie, cât mai multă bucurie. Vreau să mă îmbăt cu bucurie! Bucurie venită din căscatul ochilor la luminițele din oraș, bucurie venită din emoția dată de imaginarea, realizarea, cumpărarea, oferirea de daruri celor dragi mie, mai apropiați sau mai îndepărtați. Nu, nu e altruism, nu e bunătate.
Este ceva aproape pragmatic. Îmi doresc să simt bucurie, multă! Și, deși sunt o introvertită "diagnosticată", cea mai intensă bucurie, cea de care am cea mai mare nevoie, vine din conectarea mea cu ceilalți, din comunicarea sinceră, autentică. 
Când oferim, de fapt, primim!
Darul pe care-l facem, indiferent de forma lui, ni se întoarce  însutit sub formă de mulțumire, armonie, bine, zâmbet, îmbrățișare. 
Să dăruim cât de mult are sufletul nostru de dăruit, căci darul este hrană pentru suflet.

sâmbătă, 1 decembrie 2018

La mulți ani, România!



La mulți ani, România! 
1 decembrie, 1918
Preluare de pe pagina Facebook Poza zilei
La mulți ani tuturor românilor, din țară, din străinătate și mai ales românilor pe care istoria vitregă i-a lăsat în afara granițelor firești de la 1918.
Să nu uităm că ceea ce suntem azi este încununarea idealurilor mai multor generații și urmare a greului tribut de sânge plătit de ostașii români. 
Să învățăm încet încet să iubim sincer România, faptul că suntem români și să încercăm, zi de zi și după forțele fiecăruia, să o facem mai bună. 

La mulți ani!