luni, 15 mai 2017

Sorina, fetiţa cu un căţel alb

Prima dată când am văzut-o pe Sorina era ajutor de asistentă şefă. Stătea pe un scăunel mic, rotund, lângă măsuţa de la intrarea în Secţia de Neurologie Pediatrică de la Spitalul V. Gomoiu. Era exact ca un spiriduş. Ţopăia literalmente. De pe scaun la uşa secţiei care se deschide cu cartelă de acces. La primul ţâr, sărea de pe scaun: „mă duc eu să deschid, doamna Adina!”.
Și tot doamna Adina ne-a făcut cunoştinţă:
Ea e Sorina, e în clasa a patra şi o să se facă doctoriţă. Are propriul ei caiet de programări şi chiar parafă (cadoul ei de la medicii de pe secţie)”.
Pe Sorina o ştiam din povestirile Adinei, dar mi-o imaginasem diferit de cum o vedeam atunci, faţă în faţă.
O copilă zâmbăreaţă, foarte inteligentă, de o profunzime care te izbeşte. O profunzime ivită din ani de luptă, de suferinţă. Căci, cam aşa a fost viaţa Sorinei de la puţină vreme de când s-a născut şi până acum, la cei 11 ani.
Diagnosticată cu monucleoză infecţioasă, o suferinţă caracterizată prin faptul că măduva osoasă nu permite o imunitate competentă, viaţa Sorinei a fost altfel decât a celor mai mulți copii de vârsta ei.
Spitalizări dese, tratamente şi intervenţii dureroase, solicitante, epuizante.
Ce m-a impresionat cel mai mult la Sorina?
Altruismul ei!
Sorina și Lucy
O fetiţă cu un căţel alb, pe nume Lucy, părticică esenţială a universului ei, Sorina m-a rugat să-i desenez o cană.
- „Să o aibă pe ea pe Lucy, doamna Ana”, mi-a zis.
Cele mai multe dintre persoanele care-mi cer să le desenez o cană sunt adulţi. Vor o cană pentru ei sau pentru cineva drag.
Sorina este primul copil care m-a rugat să-i fac o cană. 
Doar că nu pentru ea. 
Pentru tatăl ei!
„O să fie ziua lui şi vreau să-i fac cadou o cană cu mine şi cu Lucy”, mi-a spus Sorina.
Dacă ar fi să o întrebăm pe Sorina de ce ar avea nevoie, ar răspunde că de mai multe agende pentru programări (ce dacă sunt din anii trecuţi). Şi poate mai multă vreme să se joace cu Lucy, să citească...
Dacă ar fi să-i întrebăm pe medicii care au grijă de Sorina şi de mulţi alţi copii ca ea de ce ar avea nevoie, probabil ne-ar spune că ar avea nevoie de mai multe resurse financiare pentru a acoperi investigaţii medicale foarte costisitoare şi care nu sunt decontate decât parţial prin sistemul asigurărilor de sănătate.
Nu o să vă îndemn să ajutăm pe Sorina invocând cuvinte pe care le auzim atât de des: „să-i dăm o şansă la viaţă”, „să o ajutăm să-şi îndeplinească visul”. Sunt adevărate, dar eu nu reuşesc să le lipesc de imaginea pe care Sorina o are în mintea mea.
Pot însă să vă îndemn să-i fim alături în lupta ei, pe care o duce cu o profunzime şi o maturitate pe care le regăsim rar şi la oamenii mari.
Cum putem să facem asta concret?
Contribuind la alimentarea fondurilor Asociaţiei Neurocare prin donaţii sau prin direcţionarea celor 2% din impozitul anual.
Durează câteva zeci de secunde să completăm formularul care se găseşte aici
Doar la un click distanță 

http://neurocare.ro/Formular230_2016_Neurocare.pdf

Un lucru atât de mărunt pentru noi, dar infinit important pentru Sorina, fetiţa cu un căţel alb.


Ana-Maria Cătănuş
Voluntar Neurocare

marți, 18 aprilie 2017

Dumnezeu e binele

Dumnezeu e binele, frumosul, speranţa, încrederea din noi. 
O să mă întrebaţi: "bine, bine, dacă Dumnezeu e toate astea, atunci cine e răul, suferinţa, deznădejdea, durerea?"
"Nu ştiu", o să vă răspund. Tot cineva din noi, dar nu El.
Şi în niciun caz Necuratul. Nu cred că există.
Nu am fost niciodată o credincioasă în adevăratul sens al cuvântului. Acela de a crede dincolo de orice îndoială în existenţa Lui. 
Nu am avut credinţa aia care să mă lase să văd lucrurile îngrozitoare care se întâmplă unor oameni, unor copii şi să spun "facă-se voia ta". Pentru că eu nu cred că voia Lui este aceea de a ne face să suferim, nu cred că voia lui este de a pedepsi. 
Iar atâta durere, câtă este, nu ar putea veni de la Cel care l-a sacrificat pe unicul său fiu pentru a ne mântui noi.
Mi-aş dori să cred mai des (tot timpul), să simt mai des că Dumnezeu este acel ceva care ne dă puterea să luptăm până la ultima fărâmă din noi, acel ceva care ne face să deschidem ochii şi să vedem frumuseţea din jurul nostru, din noi, din ceilalţi, şi tot acel ceva care face să crească în noi nevoia de a face bine. 
Şi poate nici n-ar fi atât de greu.
Poate că ar fi suficient să mă uit cu mai multă atenţie în interiorul meu, să dau la o parte negura îndoielii, micimile inerente fiinţei umane, suficienţa, pe alocuri răutatea, şi să găsesc fărâma aceea de dumnezeiesc care se află în fiecare dintre noi.
Căci Dumnezeu este în fiecare dintre noi.
Hristos a înviat!


joi, 23 martie 2017

Cercei de zece lei

Câteodată, mă trezesc vorbind cu câte o prietenă despre shopping. Mai precis, despre puterea vindecătoare a cumpărăturilor, despre starea de bine pe care o provoacă micile obiecte îndesate în sacoşe de hârtie lucioasă.
Eu şi cumpăratul am avut întotdeauna o relaţie încâlcită. Poate pentru că am fost crescută într-un mediu în care a fi chibzuit era o necesitate, o necesitate devenită apoi virtute. Cred că de puţine ori mi-am dorit un lucru şi l-am şi cumpărat imediat. 
Am stat, am chibzuit, m-am gândit dacă chiar îmi trebuie, dacă îmi trebuie chiar în momentul ăla. 
M-am gândit, răzgândit şi m-am gândit din nou până am luat decizia. De multe ori am renunţat...
Nu era vorba de lucruri absolut necesare. De fapt, dacă stăm să ne gândim, puţine lucruri sunt cu adevărat absolut necesare...
Erau lucruri care s-ar fi încadrat la capitolul mici bucurii sau capitolul "oferă-ţi o recompensă".
Aşa mi-am dezvoltat obiceiul (nu-i zic nici bun, nici rău, dar care intra în conflict cu chibzuinţa adânc exersată) de a face cumpărături fără o necesitate anume.
Dacă ne uităm în jur (mă refer la oraşele mai mari, cu multe mall-uri şi venituri mai ridicate ale locuitorilor) frenezia cumpărăturilor se manifestă "ceas de ceas şi în proporţie de masă". Că e vorba de alimente, haine, accesorii, oamenii cumpără. 
Sursa foto:
https://ro.pinterest.com/pin/575264552388138917/
Este o nevoie de abundenţă? De exhibare a puterii de cumpărare? A bunăstării? Un comportament compulsiv? O fugă? O încercare de a umple goluri din noi greu de umplut altfel?
Poate niciuna. Sau poate toate laolaltă.
În categoria cumpărăturilor impulsive/compulsive, la mine intră cerceii şi instrumentele de scris (pixuri, stilouri, creioane mecanice, evidenţiatoare...."you name it, I have it!").
Niciodată nu am suficiente. 
Nu, nu vă imaginaţi că-mi iau cercei Bulgari sau stilouri Montblanc.
Îmi iau de obicei cercei de la metrou şi pixuri de la librăria Eminescu (vă recomand călduros!).
Câţi cercei am? Mulţi (deşi, ştiu pe cineva care are şi mai mulţi. Stttt, Adina, e secret!). 
Sau prea mulţi pentru cât de des îi schimb, pentru cât de asemănători sunt...La fel şi pixuri. Asta în ciuda faptului că atunci când îmi ceri unul s-ar putea să nu am niciunul la mine...
De ce le iau? De ce cineva care foloseşte de obicei obiecte pe care le încarcă afectiv, pentru care obiectele devin extensii, legături cu oamenii de la care provin, locurile de unde au fost luate, contextele..., de ce insistă ca din când în când să cumpere obiecte de care nu are nevoie, pe care, uneori, nici nu apucă să le folosească?
Un răspuns ar fi nevoia de a-mi furniza o bucurie imediată. Bucurie încapsulată într-o pereche de cercei sau un pix. Şi, aşa, mă reped să le cumpăr. Doar că de cele mai multe ori constat că bucuria nu e acolo unde o aşteptam. Acolo, în exterior. Şi că indiferent de cât de multe bobiţe colorate, steluţe de mare roşii, argintii sau incolore ar fi în cutia mea de cercei, invariabil voi alege perluţele de la Elena, primite acum 3 ani de ziua mea, cerceii de prinţesă (în mintea mea, fireşte) luaţi dintr-un magazin de artizanat din Praga, cu Dan...
Şi stiloul cu care scriu cel mai des, pe lângă cel vişiniu, albastru, argintiu, va fi în final cel de la domnul Buga sau pixul de la Adina...
Nu cred că societatea de consum e vinovată integral de foamea noastră de cumpărături. Ci, mai mult, cred că e vorba de foamea noastră de a ne provoca bucurii/multumiri/satisfacţii în cascadă. 
Ca şi cum, dacă am avea nu ştiu ce lucru, brusc am fi mai fericiţi. 
Doar că îl avem, îl căpătăm, dar nu devenim mai fericiţi şi nici mai mulţumiţi.
Nu cred că trăieşte nimeni într-o stare de bucurie permanentă. Nici nu cred că ar fi bine. Ne-am obişnui atât de mult cu ea, încât nu am mai recunoaşte-o. 
Bucuria e zumzetul, zvâcnetul ăla pe care-l simţi pe neaşteptate în piept (unele mărturii susţin că în stomac :) 
E ceva-ul ăla care-ţi transformă dintr-o dată buzele ţuguiate a nemulţumire sau dezaprobare într-un zâmbet sincer, jucăuş.
E senzaţia de recunoştinţă care vine din generozitatea celuilalt.
E atunci când îţi tresaltă inima, gata să-ţi zboare din piept.
Bucuria nu poate fi cumpărată. 
Nici cu zece lei, nici cu mai mult.



miercuri, 1 martie 2017

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 
E primăvară. Din nou.
Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 
Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.
Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.
Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.
Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.
Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.
Uneori, sunt flori. În pământ. 
Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.
Uneori, înfloresc. 
Toate aceste lucruri. 
Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.
Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.
Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.
La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.
Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...
Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 
Trebuie să fie momentul potrivit.

miercuri, 15 februarie 2017

A fi sau a nu fi... pe Facebook

S-au împlinit de curând şapte zile de când mi-am dezactivat contul de Facebook. Nu e prima oară când fac asta. Am mai făcut-o în trecut, supărată punctual pe nişte oameni sau situaţii sau în încercarea de a rupe ceea ce devenea în mod evident o obişnuinţă (dependenţă?) supărătoare.
De fiecare dată, în trecut, am resimţit închiderea contului ca pe ceva neplăcut, care-mi cerea un efort de voinţă considerabil. Rezistam cu greu să nu mă contectez (ce bizar sună! parcă m-aş fi conectat la un dispozitiv de susţinerea a vieţii).
Fireşte, am scotocit în mintea mea, întrebându-mă de unde reacţiile astea.
Cred că mă gândeam că dispariţia de pe FB echivala cu dispariţia din minţile oamenilor. Vorba ceea: ochii (chiar şi virtuali) care nu se văd se uită. Avea a face, de fapt, cu sentimentul apartenenţei, nevoia apartenenţei la un grup. Mai mult, cu sentimentul supraevaluat al unei normalităţi. O normalitate definită/construită prin raportare la normalitatea (chiar aparentă) a altora.
Sursa foto: http://www.techaddiction.ca/is-facebook-an-addiction.html
Eram şi eu acolo. Mai puneam o poză drăguţă, nu una în care mă uitam cruciş sau părea că am cu 10 kg mai mult, un mesaj drăguţ, poze din puţinele călătorii pe care le făceam (dar multe, poate, în comparaţie cu alţii), gratulam sincer sau mai puţin sincer pe unii sau pe alţii. Să nu uităm de like, love, wow şi haha. 
Like, like, like...
Lucruri pe care le facem în viaţa reală, zi de zi, dar la altă scară.
Şi m-am întrebat din nou: de ce sunt acolo?
Ştiam de ce: validare exterioară, uneori prin reacţii aproape instantanee, întreţinerea unor contacte, promovare (uneori personală). 
Socializare? 
Scopul declarat al reţelei. 
Cred că într-o foarte mică măsură.
Ceva rău aici?
Nu! Sau, poate, nu în totalitate.
Uşor, am început să constat că dezvolt anumite reacţii/comportamente. Bombardată de feed-ul în care parte dintre sutele de prieteni îşi prezentau realizările, victoriile din viaţa personală sau profesională, am început să mă simt rău. Presiunea, până atunci latentă, a erupt. Viaţa mea nu mai părea suficient de bună, de competitivă, demnă de luat în seamă. Parcă nu ţineam pasul.
Ştiu! Aici sunt două probleme. Una ţine de mine. Cealaltă, de constatarea obiectivă că rareori oamenii fac publice lucruri negative care li se întâmplă. Altfel spus, dacă am vedea dincolo de fericirea din poze...
Dar asta este ceea ce am simţit.
Am citit undeva că hard diskul uman - creierul- nu poate executa mai mult de şase operaţiuni simultan. Atunci, cum ar putea să reziste eroic creierul şi mai ales partea responsabilă cu crearea şi gestionarea emoţiilor, unui asalt informaţional-vizual asemeni celui de pe FB?
Prin detaşare, ar spune unii. Ei, dar şi detaşarea asta nu-i la îndemâna oricui, ar spune alţii, adică eu :)
Şi cu toate astea, reflexul de a deschide FB de nu ştiu câte ori pe zi devenea mai puternic. 
Chiar dacă ştiam că mă obosea, mă prost-dispunea. 
Găseam pretexte: deschid să văd ce update-uri mai am la nu ştiu ce pagină pe care o urmăresc. 
Deschid pentru 5 minute!
Deschid să mă relaxez un pic!
Şi cele 5 minute deveneau 30.
Iar accesările nu se limitau la pagini. Deveneau incursiuni în vieţilor celorlalţi, în luptele lor mai mari sau mai mici. Şi sfârşeau prin a mă irita, a mă obosi sau a mă încărca negativ.
Ce-am observat la mine în perioadele de accesare constată, regulată a FB:


  • o lipsă acută a timpului;
  • un sentiment acut de frustrare pentru pierderea timpului;
  • o senzaţie de devalorizare, venită dintr-o falsă comparaţie 
  • o scădere a puterii de concentrare
  • o scădere a creativităţii.


Evident, analiza cost-beneficiu indica un cost prea mare. 
Iar săptămâna trecută, într-un context social devenit greu de gestionat pentru mine, am decis să-mi închid contul cu cei 300 de prieteni. 
Simţeam că  nu mai pot să respir, mă simţeam izolată, încolţită, mereu pe punctul de a fi linşată virtual dacă îndrăzneam să pun punct şi virgulă acolo unde majoritatea punea punct.
Soluţia mea a fost să-mi fac un cont, altul. Am doi prieteni şi multe pagini pe care le urmăresc. 
Pot să-mi administrez paginile la care ţin foarte mult şi pe care, altfel, le-aş fi pierdut.
Nu mai am cei 300 de amici, dar pot să comunic foarte bine cu acea parte din cei 300 cu care comunicam şi înainte, folosind alte mijloace.
Cum mă simt acum?
Mai bine. Mai liberă. Respir mai bine.
Nu mai deschid FB de atât de multe ori. Nu mai sunt tentată. Iar atunci când o fac, am senzaţia că e cu folos.
Nu ştiu dacă sau când voi reactiva contul cu cei 300 de prieteni.
Deocamdată îmi e bine aşa.
Resimt, din când în când, o vinovăţie faţă de cei care văzând că am un cont nou, vor să mă adauge în lista lor, iar eu nu accept. Mă gândesc că vor înţelege.
Simt că am găsit o utilizare potrivită pentru FB. Una care să mă ajute să învăţ ceva, să cresc. Una în care eu decid dacă sau cum să interacţionez cu alţii.
Sper să mă ţină mai mult. 
Se ştie că memoria e din nefericire scurtă :).

miercuri, 8 februarie 2017

Feţele tristeţii

Ce de feţe are tristeţea... 
Există tristeţe-durere, venită din suferinţă, din pierdere. Există tristeţe-melancolie, ivită din regret. 
Există tristeţe-iubire, venită din prea multă dragoste, atât de multă că are nevoie de un pic de tristeţe pentru a deveni şi mai adevărata. 
Şi mai există tristeţea-neputinţă
Cam asta simt eu acum, zilele astea. Protestele majore care brăzdează societatea noastră de ceva vreme mi-au hrănit tot felul de stări: mirare, înţelegere-neînţelegere, revoltă, dezamăgire şi, acum, tristeţe. 
De ce?
Protestele au scos la iveală ceva extraordinar: capacitatea, aşa de puţin exersată la noi, de a reacţiona în faţa răului, în faţa deciziilor negândite suficient sau prost intenţionate.
Doar că valul acesta de energie a scos la iveală şi altceva: radicalism, intoleranţă, ură pură, pe alocuri.
Oameni pe care credeam/speram că-i cunosc au intrat în acest iureş, lăsând să iasă la iveală comportamente/atitudini/cuvinte dure. 
Ca într-un război, taberele s-au separat categoric, iremediabil: 
Cei care sunt/gândesc/se exprimă ca noi. 
Şi ceilalţi. 
https://ro.pinterest.com/pin/119486196336108932/
Iar ceilalţi sunt duşmanii noştri, nu trebuie toleraţi. Foştii noştri prieteni, cunoscuţi, au devenit adversarii noştri. Doar pentru că nu  ne împărtăşesc ideile, nu ne susţin vizibil sau, pur şi simplu, văd lucrurile altfel.
Radicalismul, lipsa de atenţie faţă de celălalt, de empatie, lipsa de dorinţă/incapacitatea de a asculta/înţelege nu lasă nicio şansă dialogului. Iar astfel de comportamente afectează iremediabil relaţiile.
Mă gândesc, când toate acestea se vor fi terminat, cum o să-i mai privesc pe cei la a căror revărsare de intoleranţă, agresivitate am fost martoră. Şi care acum nu au decât certitudini. 
Nici măcar o umbră de îndoială.
Nu ştiu.
Deocamdată, nu e loc decât pentru tristeţe-neputinţă.
Şi dezamăgire.

Update
Azi, am coborât să curăţ un pic zăpada din faţa blocului. La un moment dat, am văzut-o apropiindu-se pe vecina mea, doamna Ciobănescu. O ştiu de mică, şi, tot de atunci, de câte ori o văd am o strîngere de inimă. A fost învăţătoare. Nu ştiu dacă rea sau bună. Întotdeauna o ţinută dreaptă, cu nişte ochi albaştri pătrunzători. Când eram mică, îmi era frică de ea. Nu ştiu de ce. Niciodată nu am schimbat mai mult de două cuvinte. 
Bună ziua!
Bună ziua!
Ştiam de la mama că a fost fiică de chiaburi şi îi ura pe comunişti. Acum e singură. Soţul i-a murit. Sunt câţiva ani de atunci. Băiatul, singurul copil, le-a murit la treizeci şi ceva de ani într-un accident aviatic.
Azi, s-a oprit lângă mine.
"Bună ziua!"
"Bună ziua, zic".
Îmi fac de lucru cu lopata... şi mă gândesc: "Sigur pleacă".
Dar, nu.
Mă întreabă: ce fac părinţii? Sănătoşi?
Nu ştiu unde bate.
Zic: Bine, aşa ca tinerii pensionari. Aşa le zic ei alor mei, deşi nu mai sunt tineri, iar mama, "tânara pensionară", după 30 de ani de muncă, pensionată de la patronul Adamescu, e fericită ca a mai primit la pensie 30 de lei.Acum are 600 lei. Noroc cu tata. Are grupă. De la şantier.
Îmi zice cu amărăciune şi un pic de teamă.
"Ei, pensionarii ăştia..."
Brusc, îmi trece prin cap că pentru că sunt tânără poate îşi imaginează că gândesc asemeni unora (multora?) din zilele noastre...
Îi spun, zâmbind: "Ei, dacă nu erau pensionarii ăştia, acum nu mai stăteam de vorbă".
Se luminează şi-mi zâmbeşte. 
Parcă nu mai sunt duşmanul.
"Ei, aşa e, dar nu vedeţi"?, îmi spune, "toţi au ce au cu pensionarii, să moară odată, să scape de noi"... "Asta e!".
Sănătate la părinţi!
Şi pleacă.
Îmi iau lopata şi curăţ zăpada.
Sunt tristă, dar cumva am au sentiment de bine. 


joi, 26 ianuarie 2017

Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 
Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...
Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...
Dar nu. 
Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.
Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.
Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău
Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.
Mintea dă din cap că nu încă. 
În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.
Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.
Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.
Sursa foto: http://toft.tk/time/
Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.