20 000. Furia

20 000 de oameni.

20 000 de vieți.

20 000 de suflete.

Alte zeci de mii de suflete zdrobite. Probabil pentru multe din sufletele astea suferința este cea pe care o port eu acum. Sufletul meu este o imensă rană sângerândă, care nu întrevede ziua când măcar o pojghiță ar putea să crească și să nu mai doară atât de tare la orice pală de vânt.

Pentru o parte din sufletele aste pierdute în valul al IV-lea, alte suflete au reușit să accepte inacceptabilul. Întrucâtva.

Iar pe alte câteva suflete s-ar putea să nu le plângă nimeni. Din nefericire.

20 000 este cifra plecaților în valul al IV-lea de Covid.

Acum câteva zile, în nesfârșita mea căutare de explicații, răspunsuri, i-am scris doctorului Octavian Jurma. Nu mă așteptam să-mi răspundă. De regulă, oamenii curtați foarte mult de televiziuni nu mai au timp să răspundă necunoscuților. Spre marea mea mirare, la câteva zile am găsit răspunsul dumnealui. Și cifra, care în realitate este mai mare.

Oficial, 20 000 de vieți au fost pierdute, risipite.

Una a fost a mamei mele.

Pe mama nu a ucis-o virusul, decât indirect. La un an de când există vaccin, de când s-au dezvoltat antivirale care funcționează, nu mai e acceptabil să spui că virusul a ucis.

Virusul a ucis doar pentru că niște oameni puși să ne conducă nu s-au pregătit, nu au cumpărat medicamente, nu au avut o altă strategie decât dezmăț de relaxare și au dat din umeri când valul a lovit, au mimat restricții rizibile, de genul certificatului verde, și au numărat: morți și infectați.

20 000 de mii de oameni au pierit pentru că suntem conduși de niște incompetenți, niște oameni care nu gândesc decât în termeni de voturi. Niște incompetenți, analfabeți inclusiv emoțional și niște fricoși.

Când s-a atins și depășit cifra de 10000 de infectări pe zi, când spitalele deja gemeau de pline, singura soluție de bun simț a celor puși să conducă era carantina. Asta era singura cale de a întrerupe lanțul de transmitere.

Carantina ar fi salvat multe din viețile pierdute. Poate și pe mama. Poate, nu știe nimeni.

În condițiile în care ai o populație evident reticentă la vaccinare și la respectarea normelor de protecție există altă soluție de a salva vieți? Alta decât să încetinești transmiterea prin carantină zonală sau națională? 

Nu. Pentru mine, pe mama mea nu a ucis-o virusul decât indirect. Au ucis-o nepăsarea, frica de a nu pierde puterea a celor de la CNSU, guvern, președinte.

Nu discut opțiunile celorlalți privitoare la vaccinare. Eu am făcut tot ce am putut să-mi protejez familia de un an și ceva.

M-am vaccinat, i-am convins și pe ei să se vaccineze.

Și da, vaccinul funcționează. Mama a transmis virusul tatei și soțului meu, care au avut o formă ușoară. Eu, expusă la toți, cu anticorpi și naturali și din vaccin nu m-am îmbolnăvit și m-am testat din două în două zile, fiind singura care putea să aibă grijă de ceilalți.

Încă simt că mi se face rău când aud oameni care se tem de reacții adverse de la vaccin, care spun că este doar o gripă, o răceală mai nasoală. 

Dar nu mai reacționez. Nu am de ce, pentru ce.

Eu am pierdut o parte din mine. Eu mi-am văzut mama cum nu-i mai ajungea oxigenul livrat prin CPAP (ventilație noninvazivă).

Eu mi-am ținut mama de mână când era intubată. Ultima dată când inima ei bătea.

Eu mi-am mângâiat mama pe chip, înainte de a-i trage sacul negru peste el, chipul meu iubit.

Eu îmi voi face și doza și a treia, și a zecea, numai să nu trec prin ce a trecut ea, numai să nu aud bipăiala continuă care mă termina când mă duceam să o văd și după care am ajuns să tânjesc când am mers să o iau pe mama acasă. Aș fi vrut ca sunetul ăla să mai fie și pentru ea. Dar n-a mai fost.

Suferința pe care a trăit-o mama în săptămânile alea, teama, conștientizarea că nu se va mai întoarce acasă au fost date doar parțial de virus și de corpul ei slăbit. Pentru ea și pentru restul de 19 999 au decis cei cocoțați la vârful țării. Au decis că nu pot, nu știu, nu sunt în stare să decidă ce trebuie. Singurul lucru pe care au putut să-l facă: NIMIC.

Te iubesc, mama.

Iartă-mă că n-am putut, n-am știut să fac mai mult.

 

Mamele nu mor niciodată

Nu e târziu. E zece fără ceva seara. E ultima seară dinaintea despărțirii depline. Se poate spune că despărțirea s-a produs de fapt luni, când inima lui Miți, așa o alintam, s-a deconectat electric de la inima mea, Anișorica, cum mă alinta ea.

Scriu...

Scriu pentru că pastilele care să mă pună la pământ și să uit de mine pentru 7 ore încă nu și-au făcut efectul.

Scriu pentru că nu mă pot duce la capelă să urlu acolo, așa cum fac de două zile. Am reușit să-i înspăimânt pe toți, nu pentru că aș fi exagerat în ultimul hal, ci pentru că ei nu cunosc decât o Ană cuminte, reținută. Dar Ana aia nu rămăsese fără mamă.

Mi-au spus niște oameni că ar trebui să simt mulțumire că am avut mamă atât de mult timp, ținând cont de faptul că sunt mulți oameni, copii care-și pierd părinții mult mai devreme.

Este adevărat, dar arsura din piept nu mi se diminuează.

Zilele astea am devenit un mic monstru, care și-a apărat cu strășnicie dreptul de a fi singură cu mama. De a-i vorbi, de a-i citi rugaciuni, de a se certa cu Dumnezeu, de a plânge, a urla până la epuizare, de a cere socoteală...

Am tot căutat, scotocit după vină. Trebuia să nu programez chimio, trebuia să dau antibioticul neprescris pentru ea în urma unei consultații prin telefon, de cineva care nu cunoștea pacientul, pentru că ala ca cunostea istoricul pacientului i-a dat „apă de trandafiri”, adică paracetamol și nurofen, la ceva care putea însemna ușor bronhopneumonie covid, dacă sunam la spital cu 5 zile înainte și să insist să o ia.... Mulți de ”dacă” ce mă ucid, mă usucă.

În pauzele de urlete si autoblamări mă lovește o imagine legată de mama. Totul e mama. Sunt la Mega, trebuie să o sun pe mama, să văd dacă vrea ceva. Îmi pare că-i aud vocea.

Mi-am improvizat un scaunel pe care stau în genunchi. Așa ajung să stau cu fața pe sicriu, acolo unde mi-am calculat că ar fi chipul ei care s-a stins zâmbind.

Oare în ultima secundă a văzut-o pe Gabi? A văzut lumină? Există lumină?

Vreau să știu!

Urlu cu disperare la un sicriu care nu-mi mai provoacă nicio teamă. Urlu, ca urletul să ajungă la ea, prin lemnul gros și lăcuit: Unde ești? Vreau să știu că mai ești.

Sunt egoistă! Am avut-o pe mama 16 ani după ce a plecat Gabi. Dar Gabi are la dispoziție eternitatea. Mai aveam nevoie de câțiva ani cu mama, să reînvățăm să ne iubim și spunându-ne.

Psihologic, eu și mama am avut o relație fuzională, acea relație în care te contopești unul cu altul, un tip de relație care nu este sănătoasă emoțional. O fuziune născută din frica pierderii. Moartea lui Gabi ne-a lăsat atât de vulnerabili, încât singura șansă a fost să fuzionăm. 16 ani am fost cu ochii unul pe celalalt ca pe butelie. Până s-a produs defecțiunea... Și mama a plecat.

Și în relațiile fuzionale există uneori falsa impresie că putem controla totul, ca nimic rău să nu se întâmple. Nu putem controla aproape nimic.

De aici șocul.

Acum, la adăpostul sedativelor care încep să-și facă efectul, al oboselii după atâtea runde de plâns isteric și urlat, pot spune că relația mea cu părinții mei a fost una de tipul "copil-părinte", adică, la o vârstă fragedă unul dintre copii simte că rolul său este să-i protejeze pe părinți, că numai el poate face asta, mai ales când există un frate/soră care în percepția copilul le face rău părinților.

Explicația psihologică, rațională, este asta: mi-am pierdut mama, care era stâlpul meu, dar mi-am pierdut și mama pe care EU puteam și trebuia să o protejez de orice.

Dar explicația psihologică nu-mi ajută la nimic. Tot ce simt este nevoia de a rămâne doar eu cu mama, eu în genunchi, ea în sicriul sigilat, din care să nu iasă covidul care, nu-i așa decât o răceală mai nasoală, insistă lumea.

„Răceala nasoală„ i-a mâncat efectiv plâmânii mamei mele suflet, până când nimic nu a mai putut-o ajuta.

Mama mea a plecat la Domnul de Sfintii Mihail și Gavril, ziua onomastică a surorii mele, a plecat într-o zi de luni, așa cum a plecat și Gabi. Voci îmi spun că ar trebui să mă mângâie. Nu mă mângâie nimic. Sunt ca un monstru scăpat din lanțuri, împietrit de ziua de mâine, când nu o voi mai avea nici măcat în sicriu sigilat.

Îmi e atât de frică, încât îmi vine să vomit de frică. Mi-e frică de mâine, dar ce mai rău mă înspăimântă că nu văd nimic după mâine. Doar gol, gol și atât.

Nu știu cum va fi mâine, de mâine, și asta mă împietrește.

Deși sunt departe de fi rațională și rezonabilă, mă agăț de cuvintele Elenei Tănăsie:

Mamele nu mor niciodată.

Atât mi-a mai rămas ca să nu mă frâng mâine

MAMA

Mama mea nu este profesor universitar, nici doctor, nici violonist. Nici nu contează. Poate vecinii de intubare din UPU or fi, dar aceleași tuburi le ridică forțat pieptul pentru a mai pompa o fărâmă de viață.

Acum, când scriu, mama Este, încă este, sper. Scrisul despre ea este singurul care-mi potolește plânsul isteric. Aș urla în continuu, dar gâtul îmi e blocat, nu ies decât niște sunete surde. Lovesc cu pumnii în canapea, când nu mă vede nimeni, în speranța că o să mă doară mai tare decât mă doare boaba aia de muștar numită suflet și care acum a devenit cât mine de mare. Este inutil. Nu există durere fizică suficientă.

Mama, mama mea, cea mai puternică mamă din lume, doarme. Ce a fost în sufletul ei săptămânile astea, ce a fost în sufletul ei înainte de intubare. Dacă sufletul ar fi un aluat pufos, așa cum face mama mea, aș rupe o jumătate din al meu și aș lipi-o sufletului ei. Să-i dea alinare. Dacă aș putea să-mi smulg un plămân și să-l lipesc plamânilor ei firavi, aș face-o. I-aș da viață, așa cum mi-a dat ea mie…

De trei săptămâni mă plimb prin casa ei, nu-mi găsesc locul. Casa nu mai e casă fără mama. De când nu mai pot vorbi cu ea, îi aud vocea, îi ating lucrurile, oalele și toate strigă ”mama”. Nu mai văd nimic, nici culorile schimbătoare ale copacilor, nici oameni, nici pisici, Nu mai simt nimic altceva. Încerc să mă conectez cu toate firele ființei mele la ea. Poate așa ajung la ea, o apuc și o smulg de unde e.

Mama mea este cea mai optimistă și puternică persoană pe care o cunosc. Nimic nu a doborât-o până acum. Ar fi putut să se rupă de nenumărate ori până acum și niciun om zdravăn la cap nu ar fi putut să o judece. Mama este un stejar aprig din neamul lui Ștefan cel Mare. Și ea este uneori iute la mânie...

Mama mea a fost în tinerețe o moldoveancă frumoasă, cu părul lung până la fund și ochi verzi. Săracă, fără prea multe studii, dar cu demnitate. Nu a stat într-o căsătorie abuzivă cum se stătea pe vremuri și încă se mai stă. Și-a luat valiza de carton și a venit la București. A stat la căminul de nefamiliști și a lucrat ca necalificată pe șantier. Acolo s-a întâlnit cu tata. Au facut casă și doi copii.

Mamei mele nu i-a fost niciodată rușine de muncă. A lucrat și la fabrica de sticle, a fost și femeie de serviciu, a spălat și vase, a vândut și cozonaci Pandoro (nu Pan d' oro) la cofetăria de la etajul cinci din Unirea, pe timpul lui Ceaușescu.

După o perioadă în care a stat mai mult acasă pentru a-și crește copiii, cei de la Unirea au refuzat să o angajeze. Vecina noastră, Maia Gardin, i-a scris lui Adrian Păunescu în numele mamei. Așa mama a putut să lucreze din nou. Mereu a spus: dacă nu era Maia să-i scrie lui Adrian Păunescu nu aș fi avut de lucru. Anii de lucru, 30, i-au adus o pensie de 899 lei. Magazinul Unirea, familia Adamescu, economia de piață...

Mama a trăit pentru noi. Imi aduc aminte încalțămintea din înlocuitor, udă, lipită cu prenandez, fustele modificate, puloverele, rochițele împletite de mâinile ei. N-am înțeles niciodată cum niște mâini care puteau croșeta orice, puteau coase macrameuri ca niște bijuterii, puteau să coasă cel mai urât tiv din lume.

Mama nu avea farduri. Poate din când în când un ruj. Nu mergea la coafor să-și facă părul sau unghiile. Nu erau bani. Și dacă ar fi fost, trebuiau pentru fete.

Era foarte mândră de Gabi, sora mea, primul ei copil. Sigur și de mine, dar eu am fost un copil poate mai năbădăios. Am crescut în umbra surorii mele care a avut nevoie de mai multa atenție, fiind un copil foarte sensibil de la naștere.

Gabi a fost copilul silitor, dar care totodată crea multe probleme. Ceea ce a fost multă vreme văzut ca răsfaț erau de fapt semnele timpurii ale unei boli psihice foarte grele care a debutat la 18 ani. Când s-a întâmplat debutul bolii, mama a fost năucită, disperată, îngenuncheată. S-a ridicat. Pentru Gabi, și pentru mine. Lupta lui Gabi de la 18 la 31 de ani a fost și lupta mamei. Când îi era lui Gabi bine, îi era și ei bine. Dar lui Gabi i-a fost mai mult rău decât bine. A umblat mama la ușile celor mai mari doctori, își cerea scuze că nu are carte și întreba: ce să mai fac domn doctor, spuneți-mi și fac...

Câtă grijă, câtă frică a dus mama cu ea zi de zi, când știa că pleca de acasă lăsând-o pe Gabi, dar nu știa dacă o va mai găsi. Câtă tristețe, câtă durere, la auzul șușotelilor despre fata aia nebună a lu aia... Am fost și suntem în continuare foarte neștiutori și intoleranți.

Dar a rezistat.

Și într-o zi toridă de mai, vocile din mintea lui Gabi au făcut-o să plece. La 31 de ani. Nu am să știu niciodată exact de câte ori a mers mama la mormânt și a strigat-o și i-a cerut lui Dumnezeu să o ia pe ea în loc Acasă plângea. Și ne mâna după ea. Înainte. Trebuie să mergem înainte. Nu exista altă cale.

S-a concentrat pe mine și pe tata, dar mai ales pe mine. Eu îi mai rămăsesem. Mama a fost stâlpul, întotdeauna. Stâlpul meu, stâlpul tatei. Mama nu știe ce-i frica. Ba, știe, dar a depășit-o de fiecare dată, s-a luptat cu ea. Se luptă și acum, în momentul ăsta. Dar îi e tare greu. Mârșavul virus a așteptat până când chiar și ea a fost mult prea slăbită ca să-i țină piept.

Mama mea, legătura mea cu lumea asta, respiră printr-un tub, iar eu nu pot să-i vorbesc decât de departe și să-L implor, pe El care pe toate le-a făcut, ca Voia Sa să fie să mi-o mai lase pe MAMA.