Nu te-am uitat

“Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi.

Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, 

sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, 

să ţi-l culci pe palmele tale... 

Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... 

Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”
Ionel Teodoreanu

Nu te-am uitat.
Pentru că nu am cum, pentru că nu pot, pentru că nu vreau. 
Dar nici nu m-am împăcat cu gândul, cu trecutul, cu "aşa a fost să fie".
Nu te-am uitat.
Şi continui să trăiesc pentru mine şi un pic şi pentru tine. Ştiu că nu aşa se face: trebuie să ne trăim viaţa noastră, nu pe a altora. 
Ştiu. 
Dar uneori îmi permit luxul să nu dau doi bani pe "cum se face".
Aşa că zi de zi trăiesc un pic şi pentru tine, greşesc, mă minunez, mă încrunt, mă supăr şi mă-nfurii şi pentru tine.
Şi zi de zi încerc să zâmbesc şi să iubesc. 
Mai mult, mai multe...
Cresc, Gabi, continui să cresc şi să sper că mai eşti şi pe altundeva decât în sufletul meu, să mă vezi şi să te bucuri pentru mine.

*

Iar azi, la cimitir, o doamnă fistichie tare ne-a oferit un trandafir, să-l pun cu mâna mea pe piatra ta. 
Şi, culmea, m-a făcut să zâmbesc în felul în care mi-a mulţumit că m-a scos Dumnezeu în calea ei, "să-i dau" lumină ca să aprindă la morţii ei. 
Ea nu ştia că de fapt tu i-ai dat-o. 
Cu mâna mea...

În capul meu....

În capul meu sunt multe lucruri. Probabil și în capetele voastre. Doar că, de regulă, acela de pe umerii noștri „ne pune cel mai mult pe gânduri”. 

Ne sperie conținuturile sale, modul în care creăm, construim gânduri, energia, de multe ori negativă, generate de aceste construcții. Uneori ne este greu, foarte greu. Nu le putem cere celorlați să ne înțeleagă, pentru că nici noi înșine nu reușim să pricepem ce se întâmplă în capul nostru. Ne speriem, ne înfricoșează, dăm vina pe genetică, chimie, pe restul lumii și, în final, pe noi.

Doar că mașinăria asta fantastică, fără de care nu am putea respira, produce și altceva decât gânduri care ne înspăimântă. Din fericire! Produce bucurie, stochează și amintiri minunate, proiectează, desenează, aduce la viață vise.

Uneori, echilibrul este greu de atins. Probabil, acesta are la bază acceptarea și iubirea.

De sine.

Să ne iubim, să ne acceptăm așa cum suntem, să fim împăcați cu noi, fără a renunța să fim mai buni, creații complexe și minunate ale unui univers, ale unui Dumnezeu (fiecare după cum crede).

În capul meu sunt multe gânduri negre generatoare uneori de furie, încrâncenare, trufie. Dar, cred că, cel puțin în egală măsură, sunt și gânduri bune, pline de culoare.

Iar acum că am o cană roz de la în capul meu o să încerc să fac un experiment: o să bag în ea gândurile negre și, ca dintr-un joben de magician, o să încerc să le scot nu albe, ci colorate. Și, poate, ca prin vis, din marea de negru o să răsară o mare de maci.

Mulțumesc, MihaelaSelescu!