Nu te-am uitat

“Când eşti trist de tot, îţi vine să dormi.

Îţi vine să-ţi culci capul pe genunchii altcuiva care te iubeşte, 

sau, dacă eşti singur şi n-ai pe nimeni, 

să ţi-l culci pe palmele tale... 

Da. Îţi vine să dormi cînd eşti trist. Şi să uiţi... 

Dar când te deştepţi? Iar eşti trist şi nu mai poţi s-adormi din nou!...”
Ionel Teodoreanu

Nu te-am uitat.
Pentru că nu am cum, pentru că nu pot, pentru că nu vreau. 
Dar nici nu m-am împăcat cu gândul, cu trecutul, cu "aşa a fost să fie".
Nu te-am uitat.
Şi continui să trăiesc pentru mine şi un pic şi pentru tine. Ştiu că nu aşa se face: trebuie să ne trăim viaţa noastră, nu pe a altora. 
Ştiu. 
Dar uneori îmi permit luxul să nu dau doi bani pe "cum se face".
Aşa că zi de zi trăiesc un pic şi pentru tine, greşesc, mă minunez, mă încrunt, mă supăr şi mă-nfurii şi pentru tine.
Şi zi de zi încerc să zâmbesc şi să iubesc. 
Mai mult, mai multe...
Cresc, Gabi, continui să cresc şi să sper că mai eşti şi pe altundeva decât în sufletul meu, să mă vezi şi să te bucuri pentru mine.

*

Iar azi, la cimitir, o doamnă fistichie tare ne-a oferit un trandafir, să-l pun cu mâna mea pe piatra ta. 
Şi, culmea, m-a făcut să zâmbesc în felul în care mi-a mulţumit că m-a scos Dumnezeu în calea ei, "să-i dau" lumină ca să aprindă la morţii ei. 
Ea nu ştia că de fapt tu i-ai dat-o. 
Cu mâna mea...