Sunt deja câteva zile de când nu mă mai uit la televizor, nici pe facebook. Cifrele infectărilor nu mă mai ating, cele ale morților mă îngheață, antivacciniștii...
Antivacciniștii, „despuiați„ de drepturile cetățenești de a intra în mall sau unde mai vor, de a nu permite serului „ vaccinului ucigaș” să le pângărească puritatea celulară, nu-mi mai provoacă nevoia de reacție.
Se însăilează guverne...
Nu mă interesează. Sunt fix aceiași oameni care nu vor face nimic. Suntem pe cont propriu, noi, o mână de oameni care ne mai ajută, și Dumnezeu.
Viețuim, ne străduim să supraviețuim, într-un no-man's-land.
Covidul meu nu s-a terminat. A devenit așteptare surdă, spartă de prea puține ori de suntetul telefonului, care anunță ceva.
După așteptare a venit disperarea cea mare, durerea care sufocă la auzul vorbelor care se repetă în buclă: „îmi pare rău, dar șansele sunt foarte mici, mai este însă și Dumnezeu”.
Pulsul crește, respirația se accelerează, îmi vine să urlu, nu mai văd, ochii sunt deja două lacuri care nu găsesc nicio crăpătură să se scurgă.
Nu pot să-l las pe tata să mă vadă așa. Îi strig de la distanță că ies să iau pâine și fug pe ușă. De abia afară pot dezlănțui toată furtuna care zace în mine. Nu-mi pasă cine mă vede, cine se miră, cine se întreabă în minte. Suntem străini unii pentru ceilalți. Nu ne vedem. Ne vedem de ale noastre, avem destule... Nu mai e vreme să mai fim oameni.
Disperarea pe care o simt mă usucă. Nu am simțit-o nici măcar când a murit Gabi. Disperarea m-a făcut ca imediat ce am vorbit cu doctorul să o sun pe mama, să-i spun toate lucrurile alea pe care le simt, dar nu i le-am putut spune, pentru că ea nu a știut să le spună sau să le primească. Viața ei grea, nevoia ei de a fi puternică tot timpul, de a (ne/se) apăra, nu i-a mai lăsat loc pentru „te iubesc-ul care ne face atât de vulnerabili„.
Și pentru prima dată, am urlat la ea: Te iubesc, mama! Luptă pentru mine! Nu pot fără tine!.
Și pentru prima dată, vocea ei înăbușită mi-a răspuns: Și eu te iubesc.Te rog să nu plângi, că mă superi.
A doua zi mi s-a aprobat cererea de vizită. 1 dată, 10 minute, cu echipare pentru zona roșie.
Drumul spre spital l-am petrecut în plânset isteric, și rugăciune, și furie: nu-mi mai aminteam tot Crezul...
Nici măcar asta nu sunt în stare....
Apoi s-a instalat liniștea. A venit o doamnă care mi-a explicat cum procedăm. Mai întâi, mă echipează: botoși lungi până la genunchi, combinezonul, o pereche de mănuși, capelina, două măsti, încă o pereche de mănuși, gluga, viziera. Sunt gata. Mă simt ca un cosmonaut. Parcă plutesc. De frică.
Intru în zona roșie.
Paturi lângă paturi, sunetul enervant al aparatelor.
Și mama. Mă duc la ea. O mângâi. Îi spun că i-am adus o iconiță de la Sfântul Nectarie.
Îmi răspunde: o să vină și fata mea mai încolo.
Înlemnesc. Mama nu mă recunoaște.
Mama, sunt eu, Ana!
Se uită mai bine: „Păi cum să te recunosc cu toate astea pe tine„.
Are dreptate, sărăcuța, prin echipament nu mi se văd decât ochii, vocea e distorsionată de măști.
O mângâi. Pe cap, pe mâini, unde nu sunt fire, pe picioare, pe tălpi. Orice bucățică de mama. Vreau să o iau în brațe, dar nu am cum. Vreau să o pup, dar nu pot. O pup prin vizieră, prin măști...
Roagă-te, mama, să ne rugăm amândouă!
Mai primesc un minut. Îl consum cu lăcomie.
Mergem la dezechipare. Lângă mine, doi oameni trag un cărucior cu un sac negru, negru ca moartea. Doar o fâșie albă, cu numele celui/celei plecat (e).
Știu, pentru mulți, covidul nu există. Poate ar continua să-l nege și dacă ar vedea ce văd eu, dacă ar simți ce simt eu.
Îmi târâi picioarele și spun în continuu: „Nu ne lăsa, Doamne! Nu ne lăsa!„ Eu, nevrednica, eu care imediat pun la îndoială, eu care doar cer...
Sunt două zile de când minunea de om pe care nu-l cunosc personal, medicul de la spital, a transmis: „există speranțe„.
Cuvintele lui sunt oxigenul meu. Mă agăț de ele așa cum oamenii din spitale, din saloane, de pe UPU, de pe ATI, din sălile de așteptare, de pe scaune, din corturi, se agață de o mască de oxigen.
Există speranță....
Mă agăț de ea cu toate puterile mele.
