Ajun de An Nou

E ajun de an nou, mami. Stau la tine, în sufragerie. N-am putut să plec de când te-ai dus la spital, de când te-am adus înapoi, dar nu acasă la tine mami, de când te-am lăsat lângă Gabi, pentru todeauna.

Mami, balconașul tău cu flori e plin de lumină. Am avut grijă să nu se stingă, să vezi drumul dacă mai poți să vii.

Știu, mami, e vremea să mă întorc la mine acasă, e vremea să fiu bine, așa cum ai vrut tu, mami. E vremea să trăiesc, să reîncep să trăiesc.

E lumină multă, mami. Mă vezi? Mă auzi? Mă simți în vreun fel?

Azi era ziua în care îmi spuneai:

Miți, pentru Anul Nou, să faci un tort ușor cu fructe. Diplomat. De câțiva ani devenise tradiție diplomatul de anul nou.

Tu, mami, făceai cozonacii, mezelurile, sarmalele, salata boeuf, friptura. Cohorte de mâncare: să se simtă și la noi miros de sărbătoare. 

Tu făceai tot, mami, și te întristai când îți spuneam că faci prea multă mâncare și multă se risipește.

Era bucuria ta, mami, să faci și să împarți. Iar eu nu înțelegeam întotdeauna.

Mami, ții minte diplomatul de anul trecut? Eu nu mi-l aduc aminte. Știu doar că pe al tău îl făceam mai mare, cu multe fructe și încercam să-l decorez cât mai frumos, să fie cel mai frumos.

Iubeai diplomatul meu, mami.

Iubeai să auzi cheia în ușă și să spui ”a venit Miți”. În ultima vreme spuneai râzând: „ai venit la copii?” „ce ne-ai adus?

Mami, câte lucruri mai aveam de trăit împreună.

Mami, sunt 1 lună, 24 de zile și câteva ore de când inima ta nu mai bate. Iar eu încă mai aștept să mă trezesc dintr-un somn îndelungat și să aflu că nu e adevărat. Doar a fost cel mai lung coșmar din viața mea.

Mami, în seara asta nu am mai făcut diplomat, am făcut o prăjitură cu fructe. Să fie. Sigur ți-ar fi plăcut. Bucătăria a devenit locul meu de refugiu. Nu am semnal la telefon, pot să închid ușa pe motiv de abur, pot să-ți mângâi șorțurile de bucătărie lăsate exact unde le-ai lăsat tu.

Mami, se încheie anul, un an atât de greu peuntru tine, un an în care am greșit mult, mami, și poate dacă nu greșeam, poate acum erai cu noi. Doar că așa și atât am știut, mami. Ce n-aș da să fi știut mai mult atunci.

Mami, mâine o să-i dau Ancăi, câteva din hăinuțele tale de spital. O vecină în vârstă are nevoie de ajutor. E tot la Sf. Ioan, mami, tot la etajul cinci, poate tot în salonul tău. Am pus deoparte niște lucrușoare, le-am netezit, le-am dat un pic cu parfum, să miroasă frumos.

Ce n-aș da mami să pot să mai fac pachet pentru tine. Ce n-aș da să pot să-ți mai aud vocea chiar înăbușită de mască: „Anișorica, să-mi aduci compot d-ăla bun”. Să mă reped să curăț fructele, să fiarbă la foc mic, să-l răcesc rapid, să sar în haine și să vin fugind la poarta spitalului.

A fost un an greu, mami. Și, totuși, nu aș vrea să se termine. Este ultimul an pe care l-am avut împreună.

Și încet încet tot ceea ce ne leagă în planul material se îndepărtează, îmi transmite că trebuie să-ți dau drumul, să te las să pleci.

Dar nu pot, mami.

Încă nu pot.

Te iubesc, mami! Fetița ta de pe pământ te iubește mult și are nevoie mai mult decât oricând să o ajuți să meargă mai departe.

Te iubesc. Ești sufletul meu.

O lună, 22 de zile și câteva ore

Mami, au trecut o lună, 22 de zile și câteva ore de când inima ta s-a oprit și nu a mai pornit. De atunci, inima mea se chinuie să bată și pentru a ta, căci i se pare de neimaginat să dea drumul inimii tale.

De când ai plecat, mami, totul s-a schimbat. Culorile nu mai sunt culori. Totul este gri spre negru. Hainele nu mai au culori, nici forme, sunt doar obiecte care să acopere, să încălzească. Uneori, mă gândesc ce crede lumea care știe că ai plecat, iar fata ta nu poartă doliu. Resimt vinovăție, pentru că tu ai fi respectat cu strictețe anul doliului. Dar eu nu sunt așa. Sufletul meu, inima mea, gândurile mele sunt deja negre. Și nu simt să port haine cernite pentru a genera o falsă simpatie uneori.

O lună, 22 de zile și câteva ore de când caut vinovați.

De ce căutăm vinovați? Pentru că atunci când pierderea este definitivă, iremediabilă, irecuperabilă, mintea noastră nu poate admite că se poată să nu existe vinovați.

Nu o conjunctură nefavorbilă, nu un cumul de factori, ci oameni, căutăm oameni care au greșit...

De când ai plecat am luat cadru cu cadru filmul vieții noastre din iunie când s-a confirmat diagnosticul de neoplasm. 

Investigații, operație, spitalizare, postspitalizare cu schimbarea pansamentului de pe rana aceea oribilă, mutilantă, care-mi îngheța sufletul (ce a fost, mami, în sufletul tău?), chimio, covid, moarte. 

Nepăsare, incompetență, lăcomie, aroganță, respingere, lipsă de empatie, inuman, foame de bani, bani, mulți bani, cât mai mulți bani...

Ce puteam face diferit, pentru ca tu să fii în continuare aici?

Știu ce mi-ai spune: „Dumnezeu este deasupra tuturor, și a ta, și a noastră. Cum și cât o vrea Dumnezeu”. Așa spuneai...

Și eu am crezut asta, dar doar pe jumătate. În mintea mea, eu, da, egoistul, trufașul „eu” trebuia să te salveze.

Știu, mami, știu că nu sunt Dumnezeu să pot face asta, dar nu mă doare mai puțin și nu m-a făcut să caut mai puțin vinovați.

Iar eu sunt prima, mami. Mai sunt și alții, dar eu cred că ar fi trebuit să știu, să aflu ce nu știam, mai repede, astfel încât să conteze. Și tu ai o parte de vină pentru că nu m-ai învățat să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la restul.

Îmi aduc aminte cât de mult voiai să începi chimioterapia, să o termini și să te faci bine.

”Anișorica, mergem la Cocor să-mi iau proteză și perucă.

Mergem, Miți, sigur că mergem. Am vorbit cu doamna. Mergem să-ți iei ce trebuie”.

Ai notat pe calendar ședințele de chimio. Știai când se vor termina. Totul s-a risipit ca un fum, în mai puțin de o lună.

Pe 11 octombrie ai făcut analizele la Oncofort pentru a începe chimioterapia. Seara ți-am făcut test rapid, să fiu sigură că totul este în regulă: negativ.

Marți, nu am mai făcut. Dacă făceam, poate ieșea pozitiv și amânam chimio. 

Clinica oricum nu făcea niciun test dacă erai vaccinat. Rațiuni de costuri, poate. Cred că în conjunctura pandemică ar fi trebuit să fie obligați să facă teste rapide înainte de ședința de chimio, chiar dacă ne puneau pe noi să le plătim... Unde mergea mia, mergea și suta...

Iarta-mă, mami!

Două zile mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Febră 39-40, rău, rău. Simptomele de covid se confundă cu cele post chimioterapie. Mai puțin tusea. Fac două teste rapide: pozitive.

Scriu medicului de familie, fac anameza: diabetic, neoplasm operat, iradiat recent. Primesc rețeta de paracetamol, molekine imuno, erdomed. Sugerez timid antibiotic, așa cum am avut eu în schema de covid. Nu primesc. În schimb, mi se spune să insist la DSP, ambulanță pentru testare....

Mi-e teamă.

Ce să fac?

Să ignor prescripția medicului de familie?

Sa administrez antibioticul de care am facut rost pe alte căi?

Să sun la salvare? Mi-e rușine, jenă: mama are saturația bună. Sigur sunt oameni în situații mai grave.

Mama nu vrea să accepte că are covid. E doar răcită. Febra crește si scade după antitermice și frecții. Saturația 95-96. Tusea, în schimb, e violentă.

Nu am știut. Am știut prea puțin, ca să iau o decizie la timp, chiar împotriva voinței tale. Tu, mami, intoxicată de televiziuni și vorbe auzite la colț de stradă.

Iartă-mă, mami, iartă-mă că în noaptea în care te-am păzit, nu am știut că ceea ce credeam delir era de fapt șuierul plămânilor afectați. Nu am știut, mami!

A urmat spitalul și liniștea înnebunitoare. Vești obținute pe surse, la a câta mână?, pentru că la spital nu răspunde nimeni, niciodată. Da, mamă, ar fi trebuit să vin zi de zi la spital, să fac scandal, să-mi spună despre tine. Dar nu am fost în stare să fac asta, mami.

Dacă aș fi făcut, aș fi aflat că aveai nevoie de CPAP de la început, dar că nu aveau disponibil. Dacă aș fi știut, mami, m-aș fi dat peste cap să fac rost de un dispozitiv, să-l donez spitalului. Dar n-am știut, mami.

Mami, de o săptămână citesc zi de zi documentele medicale de la spital. Îmi dau seama că pot descifra orice scris, oricât de urât, am refăcut trasaeul tău, mami, dar n-am găsit vinovați.

Oameni au greșit. Cu siguranță! 

Când ai un pacient atât de vulnerabil, singura recomandare ar fi trebuit să fie: mergeți la spital! acum!

Dar dincolo de toți acești oameni, de toate conjuncturile astea nefaste, eu simt, mami, că ar fi trebuit să știu mai mult, să fac mai mult, să mă comport într-un mod în care nu sunt, pentru a avea liniștea că am făcut tot ce aș fi putut face pentru tine.

O lună, 22 de zile și câteva ore, mami. 

Partea ta de inimă din inima mea doare, mami!

Unde ești?

Mami, sunt la tine în bucătărie. Stau și scriu pe scăunelul de lângă ușă, acolo unde stăteam când făceai mâncare.

- „Nu sta pe ăla, că te murdărești! Poate a căzut ceva de la mâncare.

- Lăsă, nu sunt îmbrăcată cu nu știu ce haine.”

Miroase a coajă de portocală. Pe masă sunt ingredientele pentru cozonac. Nu e cozonac din ăla de care numai tu știi să faci.  Tu nu mai ești. În fața mea e un scaun gol, un spațiu gol, pe care Tu îl umpleai cu tine. Tot ce erai tu: optimismul tău, personalitatea ta, forța ta. Mama mea radia(ză) când face mâncare. Pentru cozonac se pregătește din timp. Mama face, făcea, mâncare cu bucurie. Poate și din cauza asta mâncarea ei era bună, avea gust. Mama avea o baghetă magică în loc de mâini.

-„Cucoana Miți, anul ăsta tu faci cozonac. Eu nu mai pot să frământ ca înainte. Poate un pic cu mâna stângă. Eu stau pe scaun și tu frămânți. Trebuie să înveți să faci și tu”.

Da, Miți! Da, mami, fac eu cozonac anul ăsta. Nu știu să fac, dar am să fac. E atâta amărăciune în sufletul meu, încât dacă va fi dulce și bun, va fi doar pentru că tu îmi ții mâinile în mâinile tale, doar că eu nu le văd și nici nu le pot simți. E un cozonac plâns din belșug, un cozonac cu gust de lacrimi, un cozonac care strigă, care imploră să primească un semn. Că ești, că mai ești.

Unde ești, mami?

Nu mai pot să întreb „de ce”. Nu-mi răspunde nimeni.

Acum, „de ce” a devenit „unde ești”.

*

Simt că am risipit atâta timp. 

Atâta timp risipit cu frici, cu teamă, cu ce or să creadă ceilalți, timp risipit pentru a-i mulțumi pe ceilalți, timp folosit pentru a umple găurile negre din sufletele altora. 

Mult, foarte mult timp. Timp din care, acum, aș fi vrut să fi dat mai mult alor mei. Doar că noi credem că ai noștri sunt nemuritori și este timp...

*

Mami, am scos cozonacii. Sunt crescuți, rumeni, dar nu sunt ca ai tăi.

„Ia, uite, aici Miți: sunt buni de pus pe feisbukul ăla al tău.

Ia, pe care ți-i alegi? Ăștia cu nucă deasupra sunt ai tăi, cu inimă de nucă”.

Mami, ăsta este primul Crăciun fără tine, așa cum acum 44 de ani a fost primul Crăciun cu tine. Ți-am făcut un brăduț mic și sub el sunt pozele cu tine, cu noi, cu Gabi. Numai așa mai putem fi împreună.

Mami, nu știu unde să te caut. Știu unde îți e trupul, dar nu te simt acolo. Mi-e teamă, mami. Parcă e beznă și Dumnezeu e tot mai departe. Și dacă totuși ești cu El mami, spune-i despre mine. Spune-i despre fata ta, spune-i că te iubesc atât de mult încât nu mai pot să-L văd de durere.

Te iubesc, mami. Știu că și tu m-ai iubit mult.

Golul

E în pieptul meu. Exista dinainte. A început să crească pe măsură ce șansele ei au scăzut.

Golul crește, și crește. A stagnat pentru foarte puțin timp. De fapt a încremenit atunci când a sunat telefonul să-mi spună că mama nu mai e. Atunci golul a încremenit. Știa că dacă se încăpățânează să continue să crească, inima mea nu ar mai fi putut să o ia pe mama acasă, să-i mângâie chipul cu degetele acoperite cu mănuși, să țină strâns la piept sicriul ei, până în clipa în care s-a așezat lângă Gabi.

De abia după aceea golul a revenit la viață, înaintând centimetru cu centimetru. Acum e confortabil de mare. Nu-l pot vedea cu ochiul liber, dar îl simt. E o gaură adâncă, întuneric beznă și din când în când, în întunericul ăla zvâcnește ceva: inima mea.

Zvâcnește, este încovoiată de durere, crăpături adânci se zăresc în ea.

Din vreme în vreme, creierul îi vorbește.

Îi spune despre inima Ionelei care n-o mai are pe Sorina, despre inimile copiilor care-și pierd prematur părinții, despre zecile de mii de inimi care plâng ca a mea.

Inima mea știe că tot ce spune creierul e adevărat, dar inima simte, asta e treaba ei și nu se poate gândi decât la inima care i-a dat viață și care acum nu mai bate.

Închid ochii și inima mă duce într-un salon rece, întunecat, cu trei oameni întinși pe paturi, conectați la aparate.

E vineri, la prânz.

3 NOIEMBRIE 2021

Inima mea pereche e la geam.

Închid ochii și văd două siluete în combinezon alb, în genunchi. O doamnă asistentă, al cărei chip nu-l disting de atâtea măști, mă ține de mână strâns în timp ce preotul citește. Și-a pierdut soțul în urmă cu șapte luni, tot de covid. Plângem amândouă și ne strângem mâinile acoperite de mănuși. Două străine unite de aceeași durere.

Închid ochii și văd cum iau mâna mamei. E sloi. Mă chinuiesc să-i leg la încheietură un șnur cu cruciulița mea. Nu pot. Mă ajută doamna în alb.

Închid ochii. Stau pe jos lângă patul ei, lângă mâna care-i trece printre zăbrelele patului. Îi țin mâna rece în mâna mea. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic. Îmi ridic viziera, îmi trag măștile și în sfârșit o simt. O simt pe mama. Buzele mele calde pe mâna ei gheață. Lacrimile mele fierbinți îi curăță mâna, dar nu-i pot curăța durerea.

Închid ochii. Sunt de cealaltă parte a patului. Chipul ei e liniștit, nu mai e așa de chinuit ca zilele trecute. Îi spun cât pot de tare, prin sunet de aparate, prin măști: te iubesc! ești sufletul meu!

Închid ochii. Îi deschid.

Mama nu mai e. Golul se mărește. Orice adiere de vânt îmi biciuiește inima.

Golul crește, crește. Nu știu dacă vrea să mă înghită cu totul.

Te iubesc, mami! Ești sufletul meu!