Ochișor, pisoiul-om

Este ceva vreme de când Ochișor își caută om. Părea că l-a și găsit la un moment dat, dar nu a fost așa. Știu, ar vrea să stea cu mine. Și eu aș vrea să-l păstrez, dar nu am cum. Cu cât trece timpul îmi dau seama cât de greu îmi va fi fără el, dar în același timp știu că trebuie să mă întorc acasă, iar acasă Ochișor nu va găsi un mediu prietenos. Alternativa ar fi să rămână aici, la mama, într-o casă goală, singur, având companie o jumătate de oră sau o oră, când aș putea veni să-i dau de mâncare. Asta ar fi o închisoare pentru el. Ochișor, pisoiul-om, respiră iubire, are nevoie de prezență, de atenție de iubire. Și oferă iubire, este tot iubire.

Cât aș fi vrut să-l păstrez. Înainte să plece mama plănuisem să o conving să-l primească. A apucat să-l vadă într-o noapte. A cucerit-o din prima. Ploua torențial. Era 11 noaptea și mi-am dat seama la telefon că mama nu e bine. Am aruncat la repezeală ceva pe mine, am sărit în adidași, nu am mai legat șireturile, am luat din zbor o umbrelă și am fugit pe scări...

La ușa scării era Ochișor, pisoiul orb de un ochi, pripășit de astă vară pe lângă bloc, pentru că găsise mâncare. Știam că o să se țină după mine o parte din drum, iar când va fi atins linia perceptibilă doar pisicilor se va opri.

Dar de data aia, în noaptea aia, nu s-a oprit. Frigul, ploaia sau altceva l-au făcut să mă urmeze până la blocul mamei, mult peste limita teritoriului lui.

L-am luat în brațe și am ajuns amândoi murați.

A stat cuminte ore bune în sufragerie, cât eu umblam disperată, vorbind la telefon, alergând după frecții, încercând să scad febra mamei ajunsă la aproape 40.

Ochișor a stat cuminte, iar când se crăpa de ziua am mers amândoi acasă. El, uscat și mulțumit: primise și mâncare, și iubire, eu, tremurând din toate încheieturile sufletului și trupului.

Au urmat săptămâni de teamă, de disperare, de speranță, apoi de disperare totală. Mama a plecat. S-a alăturat celor peste 20000 din valul Delta.

Planurile mele de a tăia grilajul de la balcon, de a-i face lui Ochișor scară, de a-l primi mama și a-l apăra de pisica ei, o adevărată Alfa, de a găsi un loc unde să-i fie cald, să primească mâncare, să fie iubit, s-a năruit.

„Casa” mamei s-a mutat în alt loc...

Dacă aș fi putut să-l iau cu mine, l-aș fi luat. Am încercat să-i găsesc un OM, dar nu am reușit. Probabil, oamenii au văzut în Ochișor ceea ce vedem (cu tot dinadinsul) noi deseori la oamenii din jur: imperfecțiunea.

Ce nu este Ochișor? 

Ochișor nu este de nu știu ce rasă, nu e pui, nu e perfect vizual.

Ce este? 

Aici e mult de spus. Cam ca la oameni, după ce încetăm să le mai privim așa insistent exteriorul... Ochisor este un pisoi-om. E un pisoi de probabil 2 ani, tânăr, plin de energie, dar care nu deșiră perdele și nu miorlăie isteric la trei dimineața. E mâncăcios, dar nu mofturos. Dacă-i dai o jucărie se joacă până pică lat de oboseală. Între reprizele de joacă vine să-l mai mângâi și să-l feliciți pentru măiestria cu care ascunde șoriceii și apoi îi găsește. Apoi, cade lat în apropierea Omului, asigurându-se că rămâne în contact cu el, atingându-l cu lăbuța sau un vârf de urechiușă. Și asta îl face teribil de fericit.

Ochișor este sperios. În fața agresivității celorlalte pisici, fugea. Nu este un bătăuș, nici nu se simte în stare să-și apere ce e al lui. Așa este Ochișor. De asta poate fi companionul perfect pentru un OM care și l-ar dori cu adevărat.

Poate a fost al cuiva la un moment dat. Spun asta, pentru că este sterilizat. În ultimele săptămâni, m-am ocupat de sănătatea lui, pentru că am vrut ca dacă se va găsi cineva să-l vrea, să nu mai fie supus la cheltuieli suplimentare. Ochișor se numește așa pentru că nu mai are decât un ochi. Deși medicul veterinar a încercat să-i salveze ochiul afectat de un ulcer cornear, dezvoltat probabil în urma unei înțepături, ochi cu care nu mai vedea, nu am reușit. Soluția cea mai sănătoasă pentru Ochișor a fost enucleerea globului ocular (adică, i-a fost înlăturat globul ocular și i-a fost cusută pleoapa).

S-a vindecat bine și Ochișor este în continuare la fel de jucăuș. Încă trebuie să țină cîteva zile gulerul pentru protecție, dar asta nu-l împiedică să facă instrucție cu șoriceii. Nu știu dacă v-am spus că este foarte foarte curat.

Ochișor, pisoiul-om, are nevoie de un OM întreg la suflet, care să-l ia și să-l iubească pentru ceea ce este, nu din milă.

Trebuie să fie un OM responsabil, care să știe că este vorba despre un suflet, o viață, și apoi despre un animal.

Trebuie să fie un om care poate iubi. Ochișor nu poate fi al oricui. Îmi dau seama de asta. Este nevoie de un OM special pentru un pisoi așa de special.

Dacă poți fi Omul lui Ochișor, dă-ne de veste!

Împreună

 Mami, nu pot să vorbesc cu tine decât în scris, dar mă gândesc tot timpul la tine. Fiecare „ceva” îmi aduce aminte de tine. Stau tot la tine în sufragerie și mi se pare că ultimele luni nu ni s-au întâmplat nouă. Nu nouă. Este doar o mare neînțelegere...

Am obosit să mai spun oamenilor despre tine. Nu mai vreau să spun nimănui nimic. Cred că și cei din jur au obosit să audă aceleași lucruri, iar și iar. Nimic nou, nimic vesel, nimic bun.

Probabil există oameni mai înțelepți, oameni mai puțin atașați, oameni care acceptă mai ușor mersul vieții. Poate lor le este mai ușor. Sau poate este doar o aparență: nimănui nu-i e ușor. Am constatat că printre puținii oameni care pot înțelege sunt cei care au trăit pierderea ca o veritabilă traumă ce este.

Doar că de data asta, mami, am să fac altfel decât făceam de obicei. De data asta o să fac ce și cum vreau eu și abia apoi o să iau în calcul așteptările celorlalți de la mine.

Și dacă am să simt să plâng, o voi face oriunde, oricând. Și dacă o să simt că nu vreau să vorbesc cu nimeni, n-am să vorbesc cu nimeni.

Of, mami, ce o să mă fac eu fără vorba ta, fără vocea ta, pe care căutam să o aud imediat ce deschideam ochii?

”- Alo, Miți, te-ai trezit?

- Da, Miți, beau cafeaua cu Țiți (pisica mamei). Taică-tău încă doarme. Are o oboseală în el, parcă a strâns toți anii de șantier.”

Mami, n-am reușit să mă liniștesc, să mă împac cu mine și cu pierderea ta. Nu știu de ce așteaptă oamenii de la mine să fiu bine, să merg mai departe... Nu știu de ce tot îmi spun asta.

Merg mai departe, mami, nu am cum altfel, zilele mă târăsc după ele, dar nu am găsit încă modalitatea prin care să te iau cu mine și altfel decât în inimă, în suflet.

Mai am nevoie de ceva, să știu că legătura dintre noi nu s-a rupt defintiv.

Mami, ești cu Gabi acum? Fetița ta cea mare, primul tău copil? 

Mâine, Mihaela Gabriela ta, numită după arhanghelii de ziua cărora ai plecat, ar fi împlinit 48 de ani. De 16 ani încoace, mâine, de 6 ianuarie, mergeai cu tata la ea. Mâine, voi veni eu cu tata, la voi două.

Mami, ești cu Gabi acum? Ne vedeți pe mine și pe tata?

Mami, dacă o putere nemaivăzută ar putea să-ți ducă un mesaj de la mine, să știi că ar fi același pe care ți l-am spus în continuu când erai cu o sursă de oxigen, cu două surse, pe CPAP, intubată sau plecată:

TE IUBESC, MAMI! 

EȘTI SUFLETUL MEU!