Întrebarea asta mi-a răsunat în urechi de nu știu câte ori.
Pusă de mine sau de alții.
De multe ori m-a blocat. De alte câteva ori m-am străduit să construiesc răspunsuri, să schițez autoportrete în care nici chiar eu nu credeam. Cum să le explici oamenilor care te văd bine că nu ești așa? Pur și simplu te privesc cu îndoială: „ei, lucrurile nu au cum să fie așa rele! Este doar o fază, o să vezi”.
De atâtea ori mi-am pus întrebarea asta. Și când am făcut lucruri bine, și când am făcut din celelalte, și când am simțit niște trufie cum alunecă prin vene, și când am simțit revoltă, și când am ajuns la marginea lui „nu mai pot”.
Cine sunt?
Cred că sunt un om într-o zbatere permanentă. Ca o vrabie care îți intră în balcon și se lovește constant de geamuri, fără să înțeleagă de ce nu poate ieși prin ele afară. Se lovește până la epuizare, apoi se oprește într-un colț să-și tragă sufletul, doar pentru a reîncepe câteva secunde mai târziu lupta pentru a căuta ieșirea.
Unii oameni trăiesc o zbatere continuă. Nu știu doar dacă pentru că la un moment dat au supraviețuit unor traume. Pur și simplu nu știu să trăiască altfel, nu au puterea de a decide și a trăi altfel.
 |
| Sursa foto: https://steemit.com/birds/@x0l/tied-bird-or-tied-you |
Zbaterea este singura stare pe care o cunosc. Una întreruptă temporar și destul de rar de o senzație ireală de liniște, de împăcare. Un fel de rai uman. Nu știu dacă voi reuși vreodată să fac astfel încât zbaterea să fie mai puțin dureroasă. Poate vârsta sau altceva va face asta în locul meu. Sau poate va deveni mai ușor de trăit cu ea atunci când, în sfârșit, voi reuși să o îmbrățisez și să o accept ca făcând parte din mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu