40

Cum să împlineşti 40 de ani cu graţie?
Ce ar trebui să faci până la 40 de ani?
Are 40 de ani, dar arată de 19! Care este secretul? 

Habar n-am! Cam ăsta ar fi răspunsul la cel puţin două dintre întrebări. În schimb, la cea cu "ar trebui" aş putea să înşir o listă consistentă...Doar că nu ştiu în ce măsură ar fi a mea, doar a mea, nu şi a părinţilor, rudelor, prietenilor, cunoscuţilor de succes. 
Probabil, ar fi într-o măsură destul de mică a mea, cu adevărat a mea.
Suntem învăţaţi de mici că toate lucrurile au un timp al lor, în care să fie făcute. Altfel, nu mai au acelaşi farmec, gust, valoare. 
Că până la nu ştiu ce vârstă trebuie să faci (bifezi) asta, apoi, astălaltă, apoi, apoi...
Oare aşa să fie?
Intrăm pe pilot automat, construim pătrăţele şi sărim din una într-alta când e vremea. La 20 pătrăţica educaţiei, la 30 a carierei şi a familiei, la pătrăţica 40 nu mai ştiu ce...
Şi, uite aşa, cu învăţămintele bine băgate la cap, cu privirea 360 de grade, ce-i drept în acvariul mic al vieţilor noastre, ne înfiorăm că nu vom trece cu 10 examenul vârstei rotunde.
Pentru că în afară de a încerca să trăieşti fără să-i răneşti în mod voit pe cei din jur cu ceva, în afară de a încerca să sădeşti un pic de bine, în afară de a te lupta să trăieşti într-un soi de curăţie sufletească, ei, bine, în afară de asta nu există parcursuri de viaţă omologate.
Nu există e bine aşa sau nu e bine aşa. Nu e ca şi cum ai încerca să deşurubezi un şurub altfel decât scrie la manual.
Pentru că viaţa nu vine cu manual.
Viaţa vine cu "daturi" de neschimbat, dar mai vine şi cu alegeri, cu încercări. Şi ultimele nu sunt date aşa gradual: pentru începători, experimentaţi, avansaţi. Nu, nu... Şi nu se termină când ai luat un examen. Nu se termină.
Viaţa nu este decât biologic o scară pe care urci şi apoi cobori.
În rest, este un flux continuu, o curgere, o acumulare de experienţe, o încercare de a înţelege ce trăim.
Din când în când, atunci când reuşesc să mă scutur de certitudinile celorlalţi despre cum ar trebui să fie şi de propriile-mi proiecţii şi aşteptări, mă uit la mine şi în mine.
Şi după ce resping cu o strâmbătură nouă poze o pun pe a zecea, care arată cam la fel cu celelalte nouă. Şi, culmea, îmi dau seama că ridurile din jurul ochilor n-au treabă cu vârsta rotundă, ci cu faptul că mă încrunt mult şi că sunt cam plângăcioasă. Şi că, indiferent dacă îmi place sau nu, în poza aia sunt eu, cu văzutele şi nevăzutele ştiute doar de mine.
Şi apoi mă uit în mine şi nu văd celule obosite, depresive sau plictisite. 
Văd căutare, chiar dacă permanentă, văd curiozitate, nevoie de încredere şi de credinţă, sete de speranţă, nişte teamă şi un drum...
Şi cum nu mă doare nimic (fizic), cum vederea mă ajută să văd cele mai mici detalii (lucru enervant, deseori) şi picioarele o iau singure înainte, îmi pun în raniţă câte ceva de-ale sufletului şi continui călătoria...