Puzzle

Cu ceva vreme în urmă mi-am cumpărat un puzzle. Nu am făcut-o pentru că aş fi o împătimită a acestui joc, nici pentru că m-aş fi lăsat sedusă de imaginea care ar fi rezultat după terminarea puzzle-lului: scenă din Veneţia... L-am luat dintr-un motiv mult mai personal: a devenit o parte a efortului meu de reconstrucţie personală , o încercare de a aşeza din nou câte o bucăţică din viaţa mea la locul ei sau, măcar, cât mai aproape de locul ei. Simbolistica e lesne de ghicit: „nevoia de a pune in ordine”.

Cert este un fapt: obişnuiam sa-mi imaginez jocul de puzzle drept ceva simplu – nişte piese mici şi colorate pe care le aşezi repede într-o anumită ordine. Acum, când am început să aşez piesă cu piesă, totul a devenit mult mai complicat. Şi, astfel, puzzle-ul meu a devenit o metaforă pentru o viaţă care se vrea aşezată. Din nou.

Şi ghiciţi ce? E chiar ca în viaţă: ai nevoie de un pic de voinţă, entuziasm, ceva mai multă răbdare şi de încredere. Câteodată simt cum mă cuprinde încrâncenarea: „las’ că-i vin eu de hac...”. De fiecare dată când mă simt aşa, aşez piesele greşit şi, bineînţeles, după aceea, trebuie să le scot, înghiţind în gol de atâta enervare. Poate ăsta este un semnal că, din când în când, trebuie să iei o mică distanţă, să-ţi limpezeşti mintea şi după aceea să continui.

Alteori, abandonez zile în şir masa unde se află piesele din puzzle. Mă uit cu coada ochiului la ea şi-mi spun: „las-o pe mâine sau pe mai târziu”. Până la urmă, constanţa se învaţă şi ea pas cu pas...

Şi uite aşa, cu fiecare piesă aşezată greşit sau, din contră, bine, mai câştig ceva: răbdare sau un „succes parţial”.

De fiecare dată când mă întorc la micile piese îmi amintesc că puzzle-ul, ca şi viaţa, e un joc pe termen lung. Trebuie doar să apreciezi cât mai corect fiecare piesă şi să te bucuri de fiecare pas. Asta e ceea ce ne duce mai departe.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Eseu despre firesc, bun simt si noi

Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.

Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.

Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.

Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.

De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.

Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...

Noi, impotriva ce sau cui luptam?

Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.

De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!

Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...

Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.

Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.

Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?

Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?

Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!

Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!

Acum, aici...

In momentele mele proaste sau foarte proaste ma gandesc cat de bine ar fi daca viata mea ar fi sau ar fi fost asa liniara, asa cum mi se pare ca ar fi cea a unor persoane din jurul meu, persoane pe care le percep a avea o viata normala... Din nou normalitatea, un concept sau poate o realitate care probabil ma va bantui toata viata...

Revenind... In momentele proaste imi amplific furia spunand: ce naiba nu pot sa fiu si eu ca toata lumea? sa ma bucur ca toata lumea? De parca toata lumea ar face in mod real asta!

Cred ca in parte este doar o perceptie de tipul "the grass is greener on the other side of the fence" si pe de alta parte este o incapacitate, sa o numim crasa, de a ne accepta asa cum suntem in realitate, nu cum am dori sa fim.

Uneori, construim proiecte, le imaginam, le finisam, insa nu tinem cont de materialul principal: noi. Putem sa le transformam in realitate? Ne uitam in jur, vedem oameni in jurul nostru, care nu sunt poate nici mai destepti decat noi, nici mai creativi, nici mai speciali si atunci conchidem: Putem! Cand, de fapt, nu este intotdeauna vorba despre desteptaciune, ci, de multe ori, este vorba despre acel fond emotional, afectiv, care ne este specific fiecaruia dintre noi. Desi vor pleca de pe aceleasi pozitii, unii isi vor "pierde vremea cu nimicuri", incercand tot timpul sa inteleaga ce se intampla cu ei, cu cei din jurul lor, punandu-si tot felul de probleme, in vreme ce altii se vor concentra strict asupra obiectivului si il vor atinge. In linii mari asta ar trebui, probabil, sa desparta oamenii de succes de cei fara de succes, dar asta doar in linii mari. 

In randurile pe care le-am scris nu incerc sa fac apologia niciunuia dintre "modele", doar le-am constatat.

Ideea era alta: deseori ne comparam cu cei din jurul nostru, privim cu jind la vietile lor, la linistea lor (in perceptia noastra, nu neaparat si reala) si uitam sa luam in calcul lucrul cel mai important: pe noi. Daca noi nu avem viata aia, poate este pentru ca nu suntem facuti pentru ea, nu avem acele trasaturi ca sa traim tipul ala de viata si...poate ca daca am avea-o, am jindui la altceva.

Traim intr-o lume in care suntem asaltati de carti, mesaje, cursuri, filme care au ca idee de baza "dezvoltarea personala". Daca toate lucrurile astea au un succes atat de mare, este pentru ca raspund unor nevoi ale noastre, nevoi de cunoastere si unei alte nevoi: de a avea succes.

Insa, ca in toate lucrurile, exista o limita, pentru ca, la un moment dat exista riscul de a ne atribui niste calitati, niste preferinte care nu sunt ale noastre, doar din nevoia de a corespunde unui model acceptat ca fiind bun.

Cele mai mari dezamagiri nu vin din partea celor din afara, ci sunt cele pe care ni le provocam noi insine. Si de fiecare data cand se intampla asta, ne intoarcem in noi insine si scotocim, scotocim dupa noi, sa gasim, sa regasim miezul din noi, cel pe care am construit, reconstruit de atatea ori, dar la care revenim de fiecare data in speranta ca nu s-a alterat si ca mai putem construi ceva pe el.

Asta fac eu acum, aici, incerc sa sap, sa dau de miezul ala, in speranta ca este unul bun, si sa reincep sa reconstruiesc ceva....

Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.

Speranta

Cu ceva vreme in urma, o prietena ma ruga sa mai scriu ceva frumos pe blog, spunandu-mi: "scrie si tu asa ceva de Craciun, ceva frumos, ceva datator de speranta". Ca raspuns am dat din cap si am spus: "nu pot, sunt in depresie"! "Ma deprima sa ma uit in jur, ma deprima sa traiesc aici, unde nu exista nimic care sa-mi dea sentimentul ca se poate schimba ceva intr-un orizont de timp rezonabil". Atunci am fost cat se poate de sincera, asa cum sunt si acum. M-am implicat atat de mult emotional in alegerile care tocmai au trecut incat rezultatul, cu marja teribila de indoiala care planeaza asupra lui, m-a dat practic peste cap. Spun din start, ca desi ma regasesc in ideile social-democrate (noi stim ca la noi dreapta nu e dreapta, asa cum nici stanga nu e stanga, dar eu ma raportez cumva la ce insemna stanga europeana...asta ca sa-mi justific cumva optiunea), nu cred ca Geoana e mai bun decat Basescu si nici invers. Din punctul meu de vedere, amandorura le lipseste onestitatea, viziunea pentru ce ar trebui sa insemne un proiect pentru o tara, pentru un popor. Amandoi sunt prinsi in capcana propriilor proiecte, mici, teribil de mici. Pentru mine, diferenta dintre cei doi ar fi urmatoare: Geoana, un birocrat, pe care daca il scoti din domeniul lui este pierdut, nu este antrenat sa minta fara ca ceilalti sa-si dea seama asta, in vreme ce Basescu, care, trebuie sa recunoastem are ceva din fibra liderilor cu mana forte (eufemistic vorbind) care au condus Romania in trecut, minte si el, dar cu un asemenea firesc incat este crezut. Intre ei s-a aflat Crin Antonescu, care a incercat sa vina cu o alta abordare, de "bun simt". Trebuie sa spun ca initial am fost teribil de enervata, zicandu-mi: "astia ne-au confiscat pana si bunul simt ca sa-l foloseasca in campanie!", insa am sperat, pentru ca, nu?, speranta moare ultima.

Dincolo de perceptiile mele vizavi de aceste persoane, pe care mi le asum, asumandu-mi si riscul inevitabil de a fi subiectiva, nu pot sa nu constat ca acesti oameni ne reprezinta, ei nu apar de niciunde, ajung acolo pentru noi in ajutam sa ajunga acolo, pentru ca niste oameni, cei care voteaza constient, se regasesc in aceste persoane sau gasesc in ele ceva ce isi doresc. 

Pentru mine, ceea ce se intampla pe scena politica este un semnal ca schimbarea nu va veni de acolo. Suntem incremeniti intr-o realitate cu aceleasi constate. Ne aflam cumva in situatia paradoxala a ultimilor decenii de comunism, cand oamenii erau nemultumiti si constatau ca schimbarea nu poate veni de sus si ca e cazul sa o initieze de jos. Nu vorbesc aici despre Romania , unde au fost putine cazuri, nu de rezistenta, ci de incercare de creare a unor proiecte alternative, ci de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Se vorbea in tarile astea despre "antipolitica", despre eliberarea energiilor individuale si pe concentrarea pe schimbarea in "micro" in speranta ca aceasta va putea deveni la un moment dat "macro". Poate si din cauza asta, pentru ca au incercat ceva, acesti oameni pot sa-si tina fruntea sus, spre deosebire de noi....

Acolo, atunci, oamenii care doreau sa schimbe ceva se luptau cu un regim comunist, al carui cuvant de ordine era "uniformitatea"... Noua, teoretic, ar trebui sa ne fie mai usor, aici si acum. Trebuie doar sa incepem de undeva, pas cu pas, fiecare dintre noi. Trebuie sa incetam sa mai credem in ei si sa incepem sa credem in noi, sa ne scuturam de mizeria, de marlania pe care o arunca, o promoveaza in spatiul public.

Prin ceea ce scriu nu invit la "ascundere in cochilia personala", ci, pur si simplu, invit la a-i ignora pe acesti oameni care iau orice forma este necesara, oameni de plastelina, cei mai multi si cei mai vizibili in spatiul public neavand principii, bun simt, competenta. 

In schimb, invit la implicare in perimetrul nostru "micro", in familie, in comunitate, in speranta ca poate la un moment dat acest perimetru va deveni "macro".

Este o invitatie la speranta, pentru ca la asta refuz sa renunt, pentru ca pe asta refuz sa o las in mana lor, pentru ca asta este a mea si in "microspatiul meu" tine de mine sa o transform in realitate.

Fie ca acest Craciun sa aduca o speranta pentru fiecare!