Forrest Gump

My momma always said, "Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get." 

Si ce dreptate avea...

Cu ceva vreme  in urma, nu foarte multa, stateam de vorba cu un prieten, cred ca pot sa-i spun asa..., si ii expuneam ideile mele..., despre cum mi-ar placea sa fie viata mea, ce mi-as dori sa ma motiveze... stuff like this (asta ca sa ma pastrez in atmosfera titlului).

Ca de obicei (sau mai bine zis cum am prostul obicei), incercam sa zugravesc in foarte multe si complicate cuvinte tabloul despre cum ar trebui sa arate o viata nu perfecta, ci multumitoare. Si cu cat incercam sa fiu mai clara, mai concisa, cu atat mai mult deveneam mai alambicata in exprimare, supunand bietul interlocutor la un chin nu foarte util. Si dupa noianul de cuvinte, condimentate din plin cu o gesticulatie bogata, dintr-o data, interlocutorul meu a avut o sclipire de geniu, constand in doua cuvinte: Forrest Gump!

Da, Forrest Gump! 

Poate va intrebati de ce? 

Pentru ca si pentru mine (spun asta pentru ca sunt convinsa ca si pentru altii) Forrest Gump, filmul, este metafora perfecta a omului a carui viata, aparent total neinteresanta, alunca pe nesimtite, intr-un "firesc  ametitor" spre plenitudine.. 

Stiu, iar am tendinta sa ma exprim alambicat, dar stiti de ce?

Tocmai pentru ca lucrurile simple, firesti, sunt cel mai greu de descris.

Exista oameni care stiu ce vor de la viata, isi fixeaza unul sau mai multe obiective majore si restul vietii lor consta in a sari din patratica in patratica spre succes. Recunosc, undeva in sufletul meu i-am invidiat si ii invidiez pe cei care pot sa faca asta. Insa, stiu deja ca nu am sa pot sa fiu niciodata asa dintr-un motiv foarte simplu: ma plicitisesc prea repede. Nu sunt in stare sa urmaresc obiective nici rigide, nici de lunga durata... 

In schimb, am descoperit ca atunci cand te apuci  de ceva si pui tot sufletul disponibil in lucrul ala, chiar daca nu vei obtine succesul maxim, tot vei obtine ceva. Cel putin o experienta noua si multumirea ca ai putut sa te dedici cu totul lucrului respectiv....

Parca ii si aud pe unii mai carcotasi spunand: "n-ai decat sa pastrezi dumneata si castigul de experinta si multumirea... sufleteasca". Ar fi o opinie demna de luat in seama, mai ales pentru cei care isi propun sa-si maximizeze profiturile, de orice natura ar fi ele. Doar ca pentru altii, multumirea asta va deveni baza proiectelor viitoare, oricum se vor fi numind ele, si, mai mult, poate fi promisiunea unui echilibru si a sentimentului ca viata lor insemna mai mult...

Forrest Gump poate fi in egala masura un film pentru oricare din cele doua categorii de oameni despre care am vorbit mai devreme (sa fim intelesi ca nu spun ca una este mai buna decat alta, pur si simplu am simtit nevoia sa ma plasez intr-una din ele). 

Diferenta sta in ochii fiecaruia.....

Cine suntem? O poveste a lui Mar...

Mi se întâmplă îngrozitor de des în ultima vreme să ma întreb asta: cine suntem? cine suntem cu adevărat? 

Recunosc, întrebarea pleacă dinspre mine înspre restul lumii, nu invers.  

Cât anume din ceea ce afişăm la un moment dat, din imaginile, rolurile pe care ni le asumăm au legătură cu noi, ăia care suntem, şi cât anume cu ceea ce ne dorim să vadă ceilalţi în noi?
Oricât aş dori să nu fie aşa, mă bântuie de-a dreptul imaginea "uniformităţii în perfecţiune": slujbe ok, familii perfecte, stăpânire /mulţumire de sine... reuşite pe toată linia şi, în plus, fără victime colaterale. Toate devenite un fel de "must have", asta ca să simţim sau măcar să ne prefacem că suntem parte din marea armată a oamenilor care ştiu încotro merge viaţa lor, care şi-au reglat vieţile cu precizie, asemeni unor ceasuri elveţiene. 

Bineînţeles că din dorinţa de a aparţine, de a face parte din armata învingătorilor, m-am antrenat cu sârguinţă... Armura mea însă nu este una magică, ci e protejată de un strat invizibil de ...aparenţă.

La exterior, armura mea este identică cu a celorlalţi: bine lustruită, strălucitoare şi, mai ales, impenetrabilă. Bătăliile duse n-au lăsat urme , ci doar un plus de glorie. Privită din exterior, mă încadrez! 

De la mine însă, armura pare subţire, ca o coajă de ou, peste tot se zăresc atât de multe puncţii încât în orice moment mă gândesc cu groază că o să crape. Iar despre bătălii ce să mai spun? Oricât aş sorta cicatricile, zgârieturile, nu-mi mai aduc aminte de unde le-am căpătat. Aşa cum nu-mi le mai aduc aminte nici pe toate cele pe care le-am provocat altora. 

Nu e nevoie nici măcar de cine ştie arme sofisticate... Un "cuvât-săgeată" şi gata cu armura...

Mă gândesc... dacă am lua la bani mărunţi toată armata asta, câte fisuri am găsi? Câte suferinţe ascunse, câte regrete, câte frustrări, câte războaie pierdute, câte lucruri aruncate în uitare, toate ascunse cu grijă sub un strat magic de ....aparenţă? 

Oricât de bine am da la exterior, s-ar putea ca unii dintre noi să descopere că victoria nu stă în numărul de reuşite, ci în capacitatea de a fi autentic, de a-ţi însuşi toate lucrurile care te compun pe tine ca persoană . Şi asta ar înseamna bucurii amestecate cu regrete, gânduri bune şi resentimente, zâmbete şi tăceri ,cuvinte spuse, nespuse sau pe care nu ai  cui să le mai spui, oameni care nu vor să te mai asculte şi oameni cărora nu mai vrei să le mai vorbeşti.

Din prea multă nevoie/dorinţă de perfecţiune selectăm conştient numai lucrurile bune din noi, din viaţa noastră. Probabil, aşa avem sentimentul că suntem în rândul lumii, că suntem buni, că suntem ca ceilalţi, ca majoritatea... Uităm însă că răul face parte şi el din noi, că nu trebuie neapărat să ia forme monstruoase, dar că poate lua forma indiferenţei, nepăsării... 

Şi că dacă nu ar fi el - răul - atunci ce motivaţie am mai avea să încercăm să fim mai buni.

În seara asta nu am să-mi mai lustruiesc armura. Am s-o agăţ undeva sau ,cine ştie, poate am să o arunc pe un scaun,ş i am să o las acolo până mâine când o să mă hotărăsc dacă o iau sau nu cu mine în noua călătorie a zilei de mâine.

Colors of languages

I have always dreamed to be an artist. Unfortunately as I was never a promising painter I had to settle for writing. And this is how writing has become my way of “painting” the world with words.

Learning foreign languages has come as a need to better understand things, people around me and eventually myself. Of course it was also a tool for self-improvement.

The linguistic universe of my first language as large as it might be, proved not to be enough. I have probably experienced the same need a painter feels while mixing colors and creating new ones. I have always had a terrible need of interacting with different people, different cultures and what better means to do it than languages?

For me, languages have their own colors, the ones my mind, my affection assign them.

French is blue, my favorite color. It is a language who makes me smile when hearing the first words. Speaking it makes me feel young, amusing, jovial.

English is silver white. I feel rigorous, extremely polite while talking it. Still, can’t help showing a timid smile in the corner of my mouth. And Spanish... well Spanish is passionately red, like fire, powerful but with a bit of hidden softness.

I don’t recall having troubles learning these languages. I have learned them with joy and a sort of childish curiosity to discover not only new words, but also new meanings. This is why I am not longer only Romanian, I am Romanian with a little touch of French, English and Spanish. 

I have written this little text for the contest Tongue stories, a project of European Commission.The prize is a short trip to Bruxelles.

So, if you liked the text you can vote me at:

http://tonguestories.eu/ro/contestant/ana-maria-871
http://tonguestories.eu/ro/ contest/vote/871?token= 60fdc727df0ed80c498de37ebe4019 b6

Embrace life

Ce culoare are fericirea?

Ce culoare are fericirea?

Asta mi s-ar părea o întrebare legitimă. Nu contează că e pusă de un copil, ba, poate este cu atât mai relevantă. Pentru că, copiii, în inocenţa lor văd lucrurile mult mai simplu, mai normal, mai firesc. Împărţirea abstract/concret devine astfel total irelevantă, aşa că ei văd ceea ce-i înconjoară utilizând instrumentele pe care le au la îndemână. În cazul ăsta, culorile.

Aşadar, ce culoare are fericirea?

Dacă aş intra în acest joc şi nu mi-ar păsa de "rigorile" (fixurile) mele de adult, aş spune că fericirea e ...albastră. Pentru mine, are o mulţime de tonuri de la albastru ca cerneala la albastru pal şi, câteodată, un albastru verde, aşa ca marea.

Ca adulţi am învăţat (ne-am învăţat) să categorisim fericirea drept stările excepţionale pe care le trăim numai în anumite momente. Din cauza asta, poate, ne declarăm atât de rar fericiţi. Copiii, în schimb, fără a-şi declara fericirea, o simt mult mai des şi din cauze absolut de neînţeles pentru noi, adulţii.

Pentru că, până la urmă, fericirea se ascunde în lucrurile mărunte pe care facem, le primim, le oferim. Fericire e şi atunci când primim atenţie, mai ales când avem nevoie de ea, dar şi atunci când o oferim gratis şi din tot sufletul.

Fericirea poate fi orice, atâta vreme cât o simţim. Fiecare în parte, fiecare în felul nostru.

Un alt sfârşit, un alt început

De foarte mult timp am obiceiul ca la fiecare sfârşit de an să fac un bilanţ: ce am reuşit să fac, ce nu am reuşit să fac, e cu plus, e cu minus... Şi tot la fiecare sfârşit de an îmi făceam planuri pentru un alt început de an, unul nou.
Nu m-am mulţumit niciodată cu puţine obiective.
Putem spune că lista mea, imaginară, alteori scrisă, era mult mare decât lista lui Moş Crăciun. O groază de lucruri de făcut, o groază de obiective de atins, o "altă groază" de schimbări de făcut: am să fiu mai serioasă, să am acord mult mai multă atenţie anumitor lucruri, am să termin cutare lucru, am să fac, am să finalizez, o să ma bucur, o să mă plimb, o să fiu fericită, o să îndeplinesc aşteptările celorlalţi, o să-mi îndeplinesc propriile aşteptări, o să....

Nu ar fi corect să spun că nu am realizat nimic din ce mi-am propus, însă, pentru o persoană "flămândă" după "tot", "o parte" poate fi uşor echivalată cu "nimic".

Până anul ăsta...

Se întâmplă uneori ca într-o perioadă de timp foarte scurtă să ne maturizăm mai mult şi mai repede decât am făcut-o în orice alt moment. Uneori, se întâmplă după experienţe extrem de traumatice care să ne zguduie din temelie, alteori, ceva din interiorul nostru ne transmite subtil, dar suficient de puternic încât să nu ignorăm mesajul, că lucrurile nu mai pot continua aşa...

Pentru mine, anul care stă să se încheie a fost lung, mai lung de 365 de zile... Nu pentru că ar fi fost plin de evenimente, îngrămădite unele peste altele, ci pentru că a fost plin de întrebări, de îndoieli, de teamă, de dezamăgire,de derută, de furie.... Din fericire pentru mine, din când în când am mai avut parte de câte o sămânţă de speranţă, mică, însă suficientă pentru a-mi şopti: "mergem mai departe, vedem noi cum, dar mergem mai departe".
După luni întregi în care am încercat să ajung la "un compromis cu mine însămi", mi-am dat seama că e un efort zadarnic.De fapt, încercam să păcălesc o parte din mine... Şi uşor, uşor, nici eu nu ştiu exact cum, am început să înţeleg cum m-am croit singură să-mi hrănesc nemulţumirea, neajunsul, nefericirea.
La toate lucrurile enumerate mai sus, unii ar da sec un diagnostic de tipul "perfecţionism cronic", eu , în schimb, i-aş spune frică de a trăi.
Bineînţeles, nu am pretenţia ca aceste aprecieri să aibă valoare generală. Acum, vorbesc despre mine.
Pentru că simt că ani de zile m-am ascuns în spatele acestei trăsături - perfecţionismul- pe care uneori am interpretat-o chiar ca pe o calitate (eu vreau să fac totul bine, de la început până la sfârşit), deşi, statistic vorbind, mie mi-a adus mai multă nefericire decât fericire.
Pentru că nu există lucruri perfecte, există doar lucruri pe care le poţi face  mai bine sau mai puţin bine, importante fiind dorinţa, pasiunea, sufletul pe care le pui în fiecare lucru.
Deseori, perfecţionismul merge mână în mână cu nevoia de control. Ajungem să credem că  avem puterea de a controla toate lucrurile din viaţa noastră, putem face să fie bine, putem înlătura orice pericol. Nimic mai fals! Am constatat pe propria mea piele că, în mod real, putem controla foarte puţine lucruri din viaţa noastră, şi, uneori,nici chiar pe noi înşine. Ce ne rămâne de făcut? Să ne obişnuim cu ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că se întâmplă, indiferent dacă sunt bune sau rele şi că nu stă în puterea noastră să le controlăm (poate, doar, uneori efectele).Din fericire, si pentru cazuri din astea am fost dotaţi cu ceva:capacitatea de adaptare.
Aşa că pentru anul care vine nu mi-am mai făcut nici o listă cu obiective şi termene. Nu mi-am propus decât un singur lucru: să încerc să trăiesc fiecare zi în parte şi să mulţumesc pentru asta.
Nu am să pot oferi ceva tuturor oamenilor pe care îi cunosc, pentru că, până la urmă, nu sunt decât decât un ajutor de Moş Crăciun, însă, promit să-mi dau silinţa să ofer cât mai mult.

Un an bun tututor şi Sărbători fericite!

Lucruri care nu-mi plac

Ati observat că deşi nu ne plac o groază de lucruri, de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa le spunem pe nume? De ce? Poate pentru ca am invatat de mici sa nu spunem lucruri care ar putea sa-i supere pe ceilalti, pentru ca mai tarziu am invatat de unii singuri ca nu se face sa spui ce nu-ti place, nu e elegant, nu-i frumos, mai bine te faci ca nu s-a intamplat nimic?

Atunci cand spunem lucrurilor pe nume o facem, de regula, in momente de suparare, de iritare intensa, sunând mai mult ca un repros, decat ca ceva firesc, de genul: mie nu imi place asta, asta sau asta... Aici nu vorbim despre mie nu-mi place mâncarea asta sau aia, vorbim despre lucrurile care nu ne plac la cei din jurul nostru. Astea nasc adevăratele conflicte....nespuse....nespuse din teama că celalalt o să o ia foarte personal. 

Am constatat că oamenii cu foarte mult bun simţ evită să spună ce îi deranjează în comportamentul celorlalţi , fapt care îi plasează uneori în postura "infamă" de victime. Zic infamă pentru că  într-o lume care proslăveşte asertivitatea, să  nu fii asertiv te transformă aproape într-o ţintă vie.

Din motivele de mai sus şi din altul...că aşa simt eu acum....am să fac o listă cu ce nu-mi place.

Nu-mi place să primesc mailuri colective de sărbători. Pentru mine, a primi un mail adresat unei liste întregi sau a nu primi nici un mail este acelaşi lucru.

Nu îmi plac oamenii care în mod deliberat nu îşi pun telefonul pe silent atunci când sunt la film, teatru, o întâlnire sau conferinţă

Nu-mi plac fumătorii care atunci când se întâlnesc cu un nefumător nu întreabă: te deranjează dacă fumez?

Nu-mi plac oamenii care ascultă muzică tare. Există vreo diferenţă între un manelist şi un meloman în cazul ăsta?

Nu-mi plac oamenii care pun etichete.

Nu-mi plac oamenii care nu pot/nu ştiu/nu vor să spună: am greşit.

Şi cred că mai sunt o groază de alte lucruri care nu-mi plac, dar care nu-mi vin acum în minte.