luni, 11 octombrie 2010

.....

Ce este mai greu de indurat atunci cand pierzi definitiv pe cineva foarte apropiat? Cumva furia ca "a plecat", ca ti-a fost luat asa fara sa te intrebe nimeni nimic? Cumva furia pe propria persoana pentru ca nu ai reusit sa faci, sa spui tot ce aveai de spus sau de facut pentru persoana care "a plecat"? 
Un act de dreptate ar fi sa inlocuiesc neutra exprimare "persoana/cineva" cu un nume: Gabi, sora mea, care "a plecat" acum cinci ani. E mult, e putin? Poate cineva sa aprecieze asta? In psihologie sau psihiatrie se dau uneori "termene de vindecare": se numeste depresie de doliu si poate dura de la 6 luni pana....pana unde se poate.... Ceea ce nu spune nimeni in mod direct este ca nu ne vindecam niciodata pe deplin dupa pierderea cuiva. In termeni medicali am putea spune ca situatia se "amelioreaza", dar complet ne ne vindecam. Niciodata! Tot psihologii vorbesc despre o "renegociere a relatiei cu persoana disparuta", ca mijloc probabil de a accepta situatia. Poate functioneaza. Nu stiu.
Ce stiu este ca atunci cand Gabi a murit m-am gandit multa vreme de ce ea si nu eu? Raspunsuri am primit. O groaza. "Asa a fost sa fie", "fiecare are soarta lui", toate nemultumitoare. De ce? Pentru ca nu exista nici un raspuns potrivit care sa explice o pierdere emotionala atat de mare. Pentru ca in afara de explicatii stiintifice, statistici, nimeni nu poate explica de ce ea si nu eu. Cred ca intrebarea asta si-o pun toti cei care au pierdut pe cineva...
Revenind la ceea ce psihologii numesc "renegocierea relatiei cu persoana disparuta"... Suna atat de gol, atat de conceptualizat. Cum sa renegociezi ceva atunci cand mintea ta, fiinta ta, sufletul tau urla de durere, de furie, de neintelegere, de vinovatie. Da, de vinovatie, pentru ca atunci cand suferi o pierdere este imposibil sa nu simti ca ai o vina, cat de mica.
Cand pierdem pe cineva ducem o lupta cu inexplicabilul. E o lupta dinainte pierduta, pentru ca putini sunt cei atat de puternici incat sa-si puna speranta ca undeva, in acest univers, vor mai regasi, vor mai recunoaste persoana pierduta.
Treptat, durerea si furia si vina lasa loc unui gol pe care alegem sa-l umplem cu ceva sau, din contra, alegem sa-l lasam asa, gol. Ambele reprezinta modalitati de a-l pastra pe celalalt, cel 'plecat" in noi, insa in feluri diferite. Daca prima ar presupune umplerea acelui gol cu amintiri frumoase, cu imagini, cu ganduri, a doua este mult mai trista si nedreptateste ambele parti. Pe cea ramasa pentru ca ea pastreaza permanent acel gol pe care pur si simplu nu vrea sa-l umple, pentru ca a-l umple inseamna a accepta ca cealalta persoana a plecat definitiv. O nedreptate la fel de mare este si pentru cel care "a plecat" pentru ca in locul in care ar fi trebuit sa se afle urmele trecerii sale prin viata celorlalti e un gol si atat.
Ani de zile am pastrat golul refuzand cu incapatanare sa-l umplu cu ceva. Pana astazi. Mergeam pe strada, asa cum merg eu de obicei, cu pasi apasati, cu figura incruntata, ca o masca impenetrabila. Am trecut pe langa o vitrina si mi-am vazut imaginea reflectata acolo. Si m-am gandit ca lui Gabi i-ar fi placut cum arat, esarfa rosie pe care o purtam la gat, esarfa ei, mi-ar fi dat-o si mi-ar fi spus ca se potriveste mai bine la haina asta.
Poate m-ar mai fi certat cand i-as fi "imprumutat" lucrurile fara sa-i cer voie, iar dupa ce m-ar fi vazut imbufnata, ar fi venit si mi le-ar fi dat chiar ea, spunand ca ea oricum nu le mai poarta.
Ar fi fost foarte mandra de mine, de realizarile mele si m-ar fi aparat in fata oricui, fara sa conteze daca gresesc sau nu.
Mi-ar fi zis, mi-a zis: "am incredere in tine" si am crezut-o si as fi crezut-o.....printre putinii oameni pe care i-as fi crezut...
Nu i-ar fi placut sa citeasca textul asta, insa i-ar fi placut cu siguranta toate celelalte. Pentru ca toate celelalt vin in parte si de la ea, pentru ca toate celelalte sunt o parte din ea, asa cum si eu sunt o parte tot din ea.

2 comentarii:

cristina spunea...

e bine ca ai inceput sa scrii despre asta. poate ar fi o idee si sa vorbesti mai mult despre ea? ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic...minte-te, daca nu se poate altminteri. desi e urat sa minti, cred ca exista si minciuni necesare

ana spunea...

Nu mai pot sa ma mai mint. Pur si simplu am nevoie sa accept ca este undeva, insa in alta parte decat acolo unde acum ii este trupul. Am nevoie sa redescopar lucrurile care au existat,ne-au legat si pe care le-am ascuns cu atata dibacie, doar pentru ca durea prea tare.... Multumesc pentru comentariul tau.