vineri, 27 ianuarie 2012

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 
Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...
Probabil ca asa este.
Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.
Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!



© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

2 comentarii:

Vilhelm spunea...

Buna,
Interesant!
Un weekend excelent sa ai!
Corner of heaven

ana maria c. spunea...

Multumesc. Un sfarsit de saptamana placut si tie!