vineri, 22 iunie 2012

"Absurdistan"


Cuvântul acesta defineşte, din punctul meu de vedere, cel mai bine ce se petrece în aceste zile în România [o mică precizare pentru "plagiat-hunters": titlul acestei postări reia, în ghilimele, titlul cărţii lui Gary Shteyngart, însă nu o face din perspectiva vreunei legături cu subiectul cărţii, ci pentru că senzaţia pe care o încerc în ultimele zile avea nevoie de un nume şi acesta se potrivea ca o mănuşă].
Cei care vizitează blogul meu, nu foarte mulţi, au constatat probabil că textele mele nu reprezintă luări de poziţie vizavi de ceva, ci sunt mai mult gânduri, reflecţii personale, pe scurt, modul meu de a împărtăşi celorlalţi ceva din mine. Fireşte, sunt atentă la realitatea de zi cu zi, doar o trăiesc!, sunt la fel de înfuriată, de indignată de lucrurile care se petrec aici, la noi acasă, în România. Încerc să schimb ce pot, cât pot, dar nu prin scris, nu pe bloguri. Este alegerea mea! 
În ultimele zile însă încerc o stare de rău [eufemistic] teribilă. Acesta este un motiv pentru care scriu. Un alt motiv, la fel de egoist, desigur, pentru care scriu acest post, este unul foarte personal: mi-ar fi extrem de ruşine de mine însămi dacă aş alege să ţin aceste gânduri doar pentru mine.
Singurul nume care o să apară în acest text este cel al lui Adrian Năstase, omul Adrian Năstase, nu fostul prim-ministru, nu fostul lider de partid. Aici este vorba despre omul Adrian Năstase. Este o separare pe care în calitate de om foarte simplu îmi permit să o fac. Este, din nou, alegerea mea! 
Textul se va referi la modul în care anumite persoane, instituţii de presă, pro sau contra, au înţeles să reacţioneze vizavi de o anumită situaţie, mă refer aici la tentativa de sinucidere a lui Adrian Năstase. Pe aceştia însă nu îi voi numi din următoarele considerente: în primul rând, o parte dintre aceste persoane, din punctul meu de vedere, merită să rămână "nenumite" [este modul meu de a PROTESTA, fără fular însă!, faţă de felul în care aceştia înţeleg să se manifeste public], în al doilea rând, eu nu pun titluri şi nu inserez anumite nume în text cu scopul de a fi găsite la căutare pe google. Este un lucru pe care doar unii jurnalişti, fireşte, mari, foarte mari, îl fac. Bineînţeles, doar pentru a transmite mesaje de extremă importanţă şi pentru a fi siguri că ajung la destinatari!
Pentru a fi foarte clară: nu discut aici despre condamnarea lui Adrian Năstase, nici nu-mi dau cu părerea despre cât de bun sau rău a fost acesta. Nu îi plâng de milă, însă nu pot să-mi stăpânesc senzaţia de milă pentru noi, ceilalţi, care zi de zi ne afundăm puţin câte puţin într-o soi de indiferenţă ucigătoare. 
În faţa unor manifestări de ură extremă, unele la limita patologicului, fluturate de posturile de televiziune înfometate de rating, întoarcem privirea în altă parte, spunem "asta nu ne priveşte", nu ne afectează, suntem oricum prea mici sau spunem "lasă că a meritat-o". 
Ce m-a şocat în aceste zile nu a fost desfăşurarea masivă de forţe care să relateze minut cu minut ultimele clipe ale lui Adrian Năstase în libertate, ci frenezia bolnavă care a urmat gestului lui Adrian Năstase.
Acuzele de laşitate, de înscenare a sinuciderii, protestul fularelor " însângerate" cu sos de roşii m-au speriat şi mi-au dat măsura subsolului în care am ajuns.
Am văzut oameni susţinând sus şi tare că Adrian Năstase nu avea dreptul să se sustragă justiţiei, nici chiar prin moarte. Scenarii halucinante care să explice cum trebuie să se facă sinuciderea ca la carte, altfel nu se pune!  Apoi, am văzut oameni cu fulare care protestau??  în faţa locuinţei lui Adrian Năstase. Nu ştiu de cine voiau să fie văzuţi. De soţia şi copiii lui Adrian Năstase sau de televiziuni? Bănuiesc că o pancartă pe care să-şi spună părerea ar fi părut ridicol...de decentă, dată fiind situaţia.
Psihologi, politicieni şi fireşte jurnalişti au mestecat şi mestecă şi la această oră semnificaţiile gestului lui Adrian Năstase. Şi fac acest lucru într-un mod profund indecent.
Orice om cu o mimină doză de bun simt şi bună-credinţă ştie că modul în care un individ percepe un eveniment cu potenţial traumatic din viaţa sa poate duce la declanşarea unui şoc psihologic de proporţii.  De aici până la decizia unui act definitiv şi punerea sa în aplicare, nu mai e decât un pas. Nu trebuie să fii doctor în psihologie ca ştii asta! Trebuie doar să fii om şi să experimentezi o doză minimă de empatie. 
Situaţia psihologică în care se găsesc Adrian Năstase şi familia lui este una dramatică. Decent ar fi să-i lăsăm să găsească modalitatea prin care să o depăşească.
Îngenuncherea şi apoi condamnarea lui Adrian Năstase la închisoare cu executare au fost descrise de unele dintre persoanele "nenumite", dar apărătoare fervente ale democraţiei şi statului de drept, ca un triumf al justiţiei. Poate aşa şi este. Atunci, nu ar fi cazul să ne oprim în acest punct? Examinându-i public şi la oră de maximă audienţă, dacă se poate, rănile lui Adrian Năstase, târându-l, eventual pe jos, cu cătuşele la mâni la penitenciarul Rahova ar servi la ceva? Mi-e teamă de răspunsurile pe care le-aş putea primi...
Imaginea pe care am avut-o în ultimele zile vizavi de Adrian Năstase a fost aceea a unui om căzut la pământ, fără puterea de a se mai ridica vreodată, şi căruia necunoscuţi iluştri îi mai aplică un picior, plin de moralitate fireşte, direct în coaste. Aşa, doar ştie el de ce!
Cred că "civilizat" şi "european" [acestea sunt cuvintele preferate de obicei de "nenumiţi"] ar fi să-l lăsăm pe domnul Năstase să-şi ispăşească pedeapsa şi să ţinem mai la distanţă comentariile şi gesturile publice cu trimitere la aspecte foarte personale. Altfel,  aspirăm degeaba la o societate cvasinormală.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

3 comentarii:

Oana Culidiuc spunea...

Ana, iti scriu ca sa stii ca mi-e dor de tine!

Oana Culidiuc spunea...

te pup cu dor ana!

Oana ( sept 2010 Pta Alba Iulia :))) ) si Audrey Hepburn

ana maria c. spunea...

Draga mea, si mie imi e dor de tine si sper sa ne revedem curand!