duminică, 15 septembrie 2013

Poveste despre o zână

A fost odată ca niciodată o fetiţă pe nume Adina. Cine o vedea gândea acelaşi lucru: parcă era o păpuşă în miniatură. Micuţă de înălţime, Adina avea părul lung, castaniu, prins cu panglici, aşa cum şade bine fetiţelor. Mai mult, era vorbăreaţă şi zâmbea aproape tot timpul. Cum îşi petrecea timpul? Ca toate fetiţele de vârsta ei: se juca cu păpuşile, mai ţopăia un şotron şi îşi imagina diverse lucruri. Copiii (ca şi adulţii, însă aceştia nu recunosc nici în ruptul capului) petrec o parte din timpul lor visând la lucrurile pe care şi le doresc, la lucrurile care le lipsesc şi la multe alte lucruri care nu au neapărat legătură cu realitatea. Aşa era şi fetiţa noastră. Dincolo de pietenii din viaţă reală, de la şcoală sau din jurul blocului, Adina avea o groază de amici, care mai de care mai deosebiţi. Cu bagheta ei magică (de fapt un băţ scorojit cu un vârf de steluţă argintată, din aceea care se pune în vârful bradului), Adina îşi chema rând pe rând prietenii: spiriduşi, zâne şi vrăjitoare (numai bune). Aşa ca o mică paranteză, Adina nu făcea distincţiile care se fac în poveştile pe care le citim copiilor, de genul zâna cea bună sau vrăjitoarea cea rea. Aşa că, pentru ea, zânele şi vrăjitoarele bune intrau în aceeaşi categorie, deosebindu-le doar îmbrăcămintea (vrăjitoarele erau aşa, mai fistichii). Dintre aceştia însă, Adina îi plăcea cel mai tare pe spiriduşi. Erau mici, zglobii, şi aveau întotdeauna la ei un praf fermecat. Apăreau de regulă când era mai tristă. Se apropiau de ea şi o întrebau: ce îţi doreşti, Adina? Un curcubeu, o ploaie de acadele colorate, o furtună de steluţe? Adina ţuguia buzele, făcând în continuare pe supărata. Doar nu stătea în putinţa unui spiriduş să facă asta. Atunci, spiriduşul, scotocea în buzunar şi scotea un pumn de pulbere fermecată. Întindea pumnul spre Adina şi îi spunea: acum, suflă încet şi închide ochii. Adina doar apuca să zăreasă pulberea auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp. La cea mai mică răsuflare, aceasta se împrăştia peste tot şi cât ai clipi apăreau cele mai nevăzute curcubeie, furtuni de steluţe şi ploi de acadele colorate se porneau.
O singură dorinţă spiriduşii nu puteau să-i îndeplinească Adinei: să o transforme în zână. Degeaba se ruga Adina cu cerul şi cu pământul, că voia măcar o zi, o oră să fie şi ea zână, spiriduşii erau de neînduplecat. Tot timpul îi dădeau acealaşi răspuns: pot să-i îndeplinească orice dorinţă, mai puţin asta. Nu aveau voie să-i schimbe pe oameni în creaturi de poveste. 

Ca toţi copiii, Adina a crescut. Nu mai era o fetiţă, devenise o fată şi apoi o femeie frumoasă. Chiar şi aşa, în clipele de reverie, devenite mai rare,visa la spiriduşi şi la pulberea lor fermecată. Se trezea din vis zâmbind şi îşi continua treburile, fie la spital, fie acasă. Ce nu v-am zis este că Adina a ales să lucreze cu copii bolnăviori, să ajute la vindecarea lor şi să le mai aline din suferinţă jucându-se cu ei, oferindu-le câte o bombonică sau o jucărie.
Şi într-o zi, pe neaşteptate, un copil în pijămăluţe de o culoare incertă (să fi fost auriu-verzuie şi roşiatică în acelaşi timp) s-a apropiat de ea, a tras-o de halatul de asistentă, semn că voia să-i spună ceva la ureche. Aplecându-se uşor, copilul îi şopti: "doamna, ştiţi cine sunteţi duneavoastră?".
 "Ei, cum să nu ştiu", spuse ea. "Sunt doamna asistentă".
 "Nu e adevărat", spuse copilul.
"Ei, atunci i-a spune-mi, cine crezi sunt eu"?, spuse zâmbind Adina.
Copilul o trase şi mai aproape de el, se uită în stânga şi-n dreapta şi murmură: "Zâna cea bună!".
*
Mergând spre casă, într-un metrou aglomerat, Adina se gândea la ce-i spusese copilul. Era mirată, bucuroasă, dar şi un pic tristă, pentru că un copilaş atât de mic trebuia să îndure suferinţa bolii. Deodată, metroul se opri între staţii, aşa cum se întâmplă de multe ori. Becurile din compartiment se închideau şi se aprindeau ca un joc de lumini. Şi de nicăieri, văzu ca şi cum o pulbere fină auriu-verzuie şi un pic roşiatică o înconjură. Iar o voce pe care părea să o recunoască din copilărie i-a spus: 
Oamenii nu devin ceea ce îşi doresc, ci ceea ce le este dat să devină.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Niciun comentariu: