Am o haină albastră...

Am o haină albastră. De fapt, e mai mult o geacă. Nu e frumoasă, nici vreo croială extraordinară nu are, nici excesiv de călduroasă nu este. Ai putea spune că e chiar ternă. Am purtat-o atât de mulţi ani, încât am şi uitat câţi. Şi cu toate astea, continuă, de fapt, se încăpăţânează să rămână bună.De câţiva ani mă gândesc să renunţ la ea, să o dau unor oameni fără adăpost. Doar că mi-e foarte greu. Nu este a mea! Dacă ar fi fost, nu aş fi avut nicio problemă să mă descotorosesc de ea. Dar e a EI, a fost a ei, a lui Gabi. Unul din multele lucruri pe care le-am "împrumutat definitiv" de la ea. Căci aşa fac surorile mai mici, împrumută de la cele mai mari: haine, pantofi, cercei, uneori şi rujul. Iar surorile mari le ceartă câteodată pe ele, cele mici, le ocărăsc, dar le lasă să le împrumute în continuare lucrurile, pentru că ele sunt mai mici...

Mihaela Gabriela Lascu-Ceapo

Dacă ar mai fi trăit, poate aş fi dat cu mai multă uşurinţă haina albastră. E doar o cârpă, aş fi zis. Şi aşa ar fi şi fost. Acum, însă, nu mai poate fi doar o cârpă. E ceva, unul dintre puţinele lucruri palpabile pe care le mai am de la ea. Alături de cerceii albaştri, mari, pe care nu-i voi purta niciodată, pentru că ei îi plăceau cerceii mari şi mie nu. Ştiu, o să-mi spuneţi că am amintiri, poze. Dar amintirile mă ustură prea tare, chiar dacă a trecut deja un deceniu, iar pozele nu le pot privi fără mare greutate. Îmi rămâne atingerea, doar că atingerea nu mai e posibilă aşa cum mi-aş dori eu. Am o haină albastră...M-am gândit să o dau. Nu o mai port. E agăţată într-un cui, atunci când  nu e în fundul unui dulap. Oriunde ar fi, ştiu tot timpul unde este. Am o haină albastră pe care m-am gândit să o dau unui om al străzii. Nu voi îmbrăca un copac cu ea şi nici nu-i voi face poză. O voi aşeza frumos aici, la mine în cartier, într-un loc unde vin oameni fără adăpost. Poate va fi un lucru bun, poate va încălzi chiar pentru câteva zile spinarea îngheţată a unui om amărât. În mod paradoxal, nu mă bucură gândul. Mintea îmi spune că aşa ar fi omeneşte, creştineşte. 

Sufletul se încăpăţânează să-mi spună că nu are ce căuta altcineva în haina albastră, în afară de ea şi de mine. 

Am o haină albastră...Probabil că o voi da, chiar dacă mi se rupe sufletul.

*

Astăzi, în drum spre piaţă am lăsat haina albastră în locul unde ştiu că se adună oamenii fără adăpost. Am aşezat-o cu grijă pe margine şi am fugit. M-am oprit, mi-am oprit gândurile, şi am mai aruncat o privire la haina noastră albastră, ternă şi nici aşa de călduroasă. La întoarcere nu mai era acolo. Probabil că fusese luată de cineva care avea nevoie de ea.

Cred că Gabi s-a bucurat.

Mie mi s-a rupt sufletul....