Natura vindecă

Cu paşi înceţi, tremurânzi, temători să nu strivească viaţa din mulţimea de verde care mă-nconjoară, mă apropii de un pâlc de margarete. Sunt proaspete, iar petalele păstrează încă stropi de rouă pe ele. Îmi fac loc printre firele de iarbă lungi, lungi ca nişte pleope de zână. Le dau la o parte, încet, în tăcere, ca şi când m-aş teme ca margaretele mele să nu se sperie şi să-şi ia zborul. Mă aşez pe vine şi-ncerc să potrivesc aparatul de fotografiat. Răsucesc rotiţa, navighez printre meniuri, dau să pun un macro... 

Mă uit prin aparat, mă uit apoi prin ochii mei... Îmi pare că aparatul vede ceva, iar ochii mei altceva... 

O boare de vânt trece prin iarbă, prin margarete, prin mine. 

Închid ochii. Nu se aude nimic. Simt doar pe faţă o mângâiere blândă. 

Miroase a umed, a cald, a verde, a viaţă. 

Gândurile au dispărut. Nu mă mai gândesc să fac poze, nu mă mai gândesc la ce mai am de făcut, nu mă mai cert că "întotdeauna faci" sau că "niciodată nu faci". 

Ţin ochii închişi. Aşa cum stau, firele de iarbă sunt mai mari decât mine, margaretele par să-mi fie de un leat şi simt că suntem făcute din acelaşi pământ.

Deschid ochii. Doar un gând îmi brăzdează mintea: natura vindecă!

Sună a slogan publicitar pus pe cutii de medicamente "naturiste" sau mâncare "bio", "eco", dar asta doar că pentru că din prea multă lăcomie oameni încearcă să le vândă altor oameni, prea grăbiţi de data acesta, iluzia că pot trăi sănătos, că pot cumpăra o bucăţică de natură pe care să o consume responsabil.

Dincolo de toate astea, natura vindecă într-adevăr. În lumea nebună în care trăim, înnebunită de viteză, în care pare că totul din noi, creierul, trupul se luptă până la ultima picătură să ţină ritmul, natura păstrează acea capacitate extraordinară de vindecare.

Apelam la ea rar, iar în goana modernizării o zdrobim cât de des putem. Nu avem timp de ea decât atunci când simţim că nu mai putem, când simţim că fuga de tot ce ne înconjoară este singurul lucru care ne mai poate salva.

Şi atunci, cu mintea îmbâcsită de poluarea de jurul nostru - de prea mult aer stricat, şi zgomot, şi gânduri toxice, şi bipuri şi like-uri - fugim, căutăm un petec de pământ, un colţ de iarbă...

Şi, ca prin minune, în mintea noastră, deja prea evoluată, se (re)trezeşte la viaţă acel resort adormit şi care face legătura între noi şi locul din care am venit - natura. 

Închidem ochii, ne umplem plămânii şi mintea de aer, de data asta adevărat. 

Am ajuns acasă. Din nou.