Suntem în război. Nu de ieri de azi. De mai mult timp. Şi nu, nu ne-a atacat nimeni din exterior. Suntem în război noi cu cel de lângă noi, cel care nu ne împărtăşeşte ideile, comportamentul, opţiunile, cel care ne deranjează că se mişcă prea încet, vorbeşte prea mult, cel care ne deranjează prin simplul fapt că există.
Până de curând era un război mocnit. Era suficientă ură acumulată, dar o ţineam ascunsă, o camuflam. Din când în când răbufnea, ieşea la suprafaţă, dar reuşeam să o îndesăm repede la loc, înainte să o eliberăm pe deplin.
Asta până de curând, când pentru mulţi oameni resentimentele, nemulţumirea, frustrarea s-au revărsat sub forma celor mai neruşinate, murdare înjurături.
Un accident regretabil, am spus. Dar nu, repeziciunea cu care a fost propagată, bucuria cu care a fost preluată, argumentată, a făcut ca înjurătura să devină o pătură mocirloasă care s-a aşezat peste noi.
Oameni care nu-şi conştientizează rolul în societate, autorităţi politice şi culturale, au cauţionat înjurătura, împachetând-o frumos şi livrându-ne-o ca modalitate de exprimare a adevărului, a dreptăţii, un mod de a răspunde minciunii. Au mângâiat-o pe cap, i-au dedicat eseuri delirante, au bătut obrazul celor pudibonzi, acuzându-i că se feresc să spună adevărul verde în faţă. Au încurajat-o, au propagat-o în toate spaţiile publice, inclusiv online, au dat startul unor "competiţii" de cine înjură mai mult, mai tare, mai urât. Şi mulţi dintre noi am marşat la ea. Din neştiinţă, din comoditate sau pentru că se plia atât de bine pe ceea ce era deja în interiorul nostru, dar nu aveam curaj să expunem, să (ne) recunoaştem.
"Înjurătura, spune Părintele Constantin Necula, este un accident lingvistiv. El nu trebuie perpetuat".
Noi tocmai asta am făcut, facem de ceva vreme încoace. Ne îmbâcsim vieţile, sufletele, le otrăvim zi de zi.
Înjurătura nu are cum să unească, pentru că a uni poartă în sine o conotaţie pozitivă, are în sine sâmburele apropierii, al construirii, al dialogului.
Înjurătura poate să aducă laolaltă oameni care gândesc, acţionează la fel, dar rolul ei este de a separa, de a crea tabere opuse, rivale, duşmane.
Înjurătura separă: îi separă ireversibil, iremediabil pe cei care înjură de cei care sunt înjuraţi.
Înjurătura nu înseamnă dezacord. Mai mult, exclude din start dialogul, înţelegerea.
Înjurătura este o formă de violenţă verbală care dă naştere violenţei fizice. Nu poate da naştere la altceva.
Am văzut cât de subţire este linia dintre cele două.
Înjurătura nu este un act de eroism şi nici nu expune minciuna.
Singurul expus drept ceea ce este în realitate este cel care o rosteşte şi care astfel îşi demonstrează limitele, neputinţa, chiar egoismul, asemeni omului care în micimea lui merge la un meci de tenis nu pentru a-şi susţine compatrioata, ci pentru a o face de ruşine, prin apartenenţa la aceeaşi naţie, în faţa lumii.
Să încetăm să ne mai minţim singuri. Înjurătura nu este manifestarea firească a dezacordului, a opoziţiei faţă de ceva sau cineva.
Şi dacă nu ne putem încrede în noi înşine pentru a găsi calea cea dreaptă, să nu ne încredem în falsele autorităţi politice, culturale sau de altă natură. Să căutăm mai departe, să cercetăm în jurul nostru şi sigur vom găsi răspunsuri. Sunt mai aproape decât ne imaginăm.
Rostirea Părintelui Necula este una dintre ele:
"Nu-i nevoie de înjurătură atunci când vrei să spui adevărul.
Nu-i nevoie de ură atunci când vrei să spui adevărul.
Nu-i nevoie de înjosirea celuilalt atunci când îţi aperi adevărul".
Să (re)învăţăm să ne vorbim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu