Copilăria mea a stat sub semnul lui Moş Gerilă (Дядя Мороз, cum aveam să aflu mai târziu). Înfriguraţi, mai ales în ultimii ani '80, împodobeam bradul în Ajun (nu, nu-l împodobeam la 1 decembrie :) cu globuleţe, beteală un pic sărăcăcioasă şi vată, pe post de zăpadă. Şi aşteptam. Îl aşteptam pe tata, înfrigurat şi el după o zi de şantier, să ne aducă punguţa de la sindicat. Nu era mare lucru în ea, dar pentru noi era BUCURIE.
Apoi, s-a schimbat regimul politic şi Moş Gerilă a fost nevoit să-i cedeze locul lui Moş Crăciun.
Sincer, nu-mi aduc aminte să-i fi scris vreo scrisoare. Nu prea credeam în el şi nici nu voiam să-mi împovărez părinţii cu dorinţe pe care le-ar fi fost greu să le îndeplinească.
Iar, la un moment dat, din colecţia mea de îngeri, îngerul principal pe nume Mihaela, mi-a şoptit că de Crăciun nu e vorba despre mâncare şi cadouri. E mai mult. Mult mai mult.
Este despre LUMINĂ.
Despre lumina adusă de naşterea Fiului lui Dumnezeu.
Şi totul a căpătat sens.
Moşii au trecut în poveste, Isus pruncul a trecut în tradiţia religioasă.
Şi lumina aceasta este cea care ne alină, ne face să credem, să căutăm să fim mai buni, mai toleranţi, chiar dacă doar pentru o perioadă.
Luminii ăsteia îi scriu să o rog să-mi pună sub pernă, în inimă, sau unde o vrea ea, nişte firimituri de înţelepciune, câteva petice cu care să-mi mai bandajez din rănile pe care uneori mi le fac singură, nişte stropi de înţelegere, şi acceptare, şi bucurie, şi speranţă.
Şi mai am mare nevoie de încă ceva. De nişte încredere. În mine, în sensul pe care toate lucrurile ar trebui să-l aibă, în mâine, în poimâine, în ce va urma, în binele care sigur se ascunde în ceilalţi.
Şi, pentru că se zice că Moşului trebuie să-i ceri şi ceva concret, atunci îi dau de veste că, pe lângă cele deja amintite, nu voi refuza un set cu peniţe şi toc de caligrafie de la Profiart.
Ştie el care.....(stttt, ălă rusesc, Sonet/Сонет, de 16.20).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu