Speranta

Cu ceva vreme in urma, o prietena ma ruga sa mai scriu ceva frumos pe blog, spunandu-mi: "scrie si tu asa ceva de Craciun, ceva frumos, ceva datator de speranta". Ca raspuns am dat din cap si am spus: "nu pot, sunt in depresie"! "Ma deprima sa ma uit in jur, ma deprima sa traiesc aici, unde nu exista nimic care sa-mi dea sentimentul ca se poate schimba ceva intr-un orizont de timp rezonabil". Atunci am fost cat se poate de sincera, asa cum sunt si acum. M-am implicat atat de mult emotional in alegerile care tocmai au trecut incat rezultatul, cu marja teribila de indoiala care planeaza asupra lui, m-a dat practic peste cap. Spun din start, ca desi ma regasesc in ideile social-democrate (noi stim ca la noi dreapta nu e dreapta, asa cum nici stanga nu e stanga, dar eu ma raportez cumva la ce insemna stanga europeana...asta ca sa-mi justific cumva optiunea), nu cred ca Geoana e mai bun decat Basescu si nici invers. Din punctul meu de vedere, amandorura le lipseste onestitatea, viziunea pentru ce ar trebui sa insemne un proiect pentru o tara, pentru un popor. Amandoi sunt prinsi in capcana propriilor proiecte, mici, teribil de mici. Pentru mine, diferenta dintre cei doi ar fi urmatoare: Geoana, un birocrat, pe care daca il scoti din domeniul lui este pierdut, nu este antrenat sa minta fara ca ceilalti sa-si dea seama asta, in vreme ce Basescu, care, trebuie sa recunoastem are ceva din fibra liderilor cu mana forte (eufemistic vorbind) care au condus Romania in trecut, minte si el, dar cu un asemenea firesc incat este crezut. Intre ei s-a aflat Crin Antonescu, care a incercat sa vina cu o alta abordare, de "bun simt". Trebuie sa spun ca initial am fost teribil de enervata, zicandu-mi: "astia ne-au confiscat pana si bunul simt ca sa-l foloseasca in campanie!", insa am sperat, pentru ca, nu?, speranta moare ultima.

Dincolo de perceptiile mele vizavi de aceste persoane, pe care mi le asum, asumandu-mi si riscul inevitabil de a fi subiectiva, nu pot sa nu constat ca acesti oameni ne reprezinta, ei nu apar de niciunde, ajung acolo pentru noi in ajutam sa ajunga acolo, pentru ca niste oameni, cei care voteaza constient, se regasesc in aceste persoane sau gasesc in ele ceva ce isi doresc. 

Pentru mine, ceea ce se intampla pe scena politica este un semnal ca schimbarea nu va veni de acolo. Suntem incremeniti intr-o realitate cu aceleasi constate. Ne aflam cumva in situatia paradoxala a ultimilor decenii de comunism, cand oamenii erau nemultumiti si constatau ca schimbarea nu poate veni de sus si ca e cazul sa o initieze de jos. Nu vorbesc aici despre Romania , unde au fost putine cazuri, nu de rezistenta, ci de incercare de creare a unor proiecte alternative, ci de Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Se vorbea in tarile astea despre "antipolitica", despre eliberarea energiilor individuale si pe concentrarea pe schimbarea in "micro" in speranta ca aceasta va putea deveni la un moment dat "macro". Poate si din cauza asta, pentru ca au incercat ceva, acesti oameni pot sa-si tina fruntea sus, spre deosebire de noi....

Acolo, atunci, oamenii care doreau sa schimbe ceva se luptau cu un regim comunist, al carui cuvant de ordine era "uniformitatea"... Noua, teoretic, ar trebui sa ne fie mai usor, aici si acum. Trebuie doar sa incepem de undeva, pas cu pas, fiecare dintre noi. Trebuie sa incetam sa mai credem in ei si sa incepem sa credem in noi, sa ne scuturam de mizeria, de marlania pe care o arunca, o promoveaza in spatiul public.

Prin ceea ce scriu nu invit la "ascundere in cochilia personala", ci, pur si simplu, invit la a-i ignora pe acesti oameni care iau orice forma este necesara, oameni de plastelina, cei mai multi si cei mai vizibili in spatiul public neavand principii, bun simt, competenta. 

In schimb, invit la implicare in perimetrul nostru "micro", in familie, in comunitate, in speranta ca poate la un moment dat acest perimetru va deveni "macro".

Este o invitatie la speranta, pentru ca la asta refuz sa renunt, pentru ca pe asta refuz sa o las in mana lor, pentru ca asta este a mea si in "microspatiul meu" tine de mine sa o transform in realitate.

Fie ca acest Craciun sa aduca o speranta pentru fiecare!

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Dificultatea de a alege

Urmaresc de cateva saptamani bune campania electorala pentru alegerile prezidentiale din Romania. Unii ar putea spune: cata patima! Altii: cata jena. Pana la un punct este fascinant sa vezi cu cata convingere isi sustin oamenii candidatii preferati, mai ales stafurile de campanie. Stiu, pana la urma de asta sunt platite. Dar dupa fascinatie, care se termina repede, ramane acel gust amar. Usor, usor constatam cum pana si micile insule pe care le credeam ale noastre, acele insule de normalitate, de bun simt, acele baloane de oxigen, ne sunt confiscate de aceia care au pretentia de a fi alesi de noi, de a ne conduce. Si atunci ne uitam cu si mai multa atentie la ei si zambetul nostru din coltul gurii, atunci cand politicienii o dau in bara, se transforma incet, incet intr-unul had, nu mai seamana cu rasul nostru. "Sinceritatea cu care ne mint" cu care mint in general, perseverenta cu care sustin cele mai stupide, penibile idei, toate astea par desprinse din alta lume. Barierele bunului simt - dar ce vorbesc, si bunul simt a fost confiscat! - au devenit atat de laxe incat "bunul simt se simte prost", se simte jenat, cauta sa-si ascunda chipul.

In mod paradoxal suntem pusi constant in situatia de a alege intre persoane care intr-o "normalitate normala" nu ar avea ce sa caute intre cei alesi. Ceea ce cred eu ca este si mai dureros este faptul ca noi nu suntem chiar nevinovati de faptul ca oamenii astia ajung in situatia de a ne conduce. Ei nu vin de niciunde, vin dintre noi. S-au hranit din indiferenta noastra, din nepasarea noastra, din neputinta noastra, din uitatul nostru in alta parte, din naivitatea noastra....

Asa ca acum, ca de atatea alte ori, suntem pusi in situatia ingrata de a alege si imi este ingrozitor de rusine ca nu pot sustine cu toata convingerea, din tot sufletul pe cineva. Si imi e rusine in avans ca ma voi duce la vot si voi vota nu pentru ca sunt convinsa ca "alesul meu" este in esenta mai bun, ci pentru ca este in esenta mai putin rau decat cel pe care nu-l voi vota.

Povestea lui Eu si Tu

Un zambet nu costa nimic! E gratis! La fel si amintirile, desi, de ce sa nu recunoastem, avem tendinta sa ne amintim mai repede lucrurile neplacute decat cele placute.

Si cu toate astea, undeva, intr-un colt al creierului, altii ar spune intr-un un colt al sufletului (si cred ca ar fi mai potrivit asa) se afla amintirile bune, frumoase, cele pe care le accesam atunci cand ne este greu, sau din contra atunci cand ne este foarte dor. Dor de ceva bun, dor de ceva frumos, dor de ceva care este parte din noi.

De asta scriu si eu acum: de dor.

Mi-e dor de starea de bine pe care obisnuia sa mi-o dea prezenta ta fizica.

Mi-e dor de increderea ca ceva-ul ala bun va iesi la iveala chiar dintr-un lucru mai putin bun.

Mi-e dor sa plang ca proasta pentru nimicuri si mi-e dor sa ma asculti, mi-e dor sa spun: ghici cu cine m-am intalnit azi? si mi-e dor sa rad cu pofta si mi-e dor sa ma infurii pe tine.

Cateodata stau si ma gandesc si imi este greu sa imi aduc aminte cum eram cu multi ani in urma. Nu ma mai pot imagina... S-au intamplat prea multe lucruri in viata mea si prea putine in care sa nu fii tu.

Eu si tu suntem o realitate de nedescris in cuvinte. Pentru ca eu refuz sa o descriu.

Este! Si atat!

Noi suntem eu si tu pentru ca probabil asa a trebuit sa fie.

Daca ar fi sa caut esenta a ceea ce caracterizeaza relatia noastra ar insemna sa revin la inceputul acestui text destul de chinuit. De ce chinuit? Pentru ca cel mai greu este sa scrii, sa arunci fie si in spatiul virtual, ceva care este foarte personal, ceva numai al tau. Dar revenind la esenta....

Esenta se reduce la un zambet, pe care cineva, la un moment dat, l-a oferit altcuiva fara sa astepte neaparat unul inapoi. Intamplarea sau altcineva a facut sa primeasca unul inapoi. Si asa a inceput povestea lui Eu si Tu.

Morala?

Un zambet nu costa nimic! E gratis! Primiti-l si dati-l mai departe!

Rusia, mereu surprinzatoare

M-am intors de curand de la Moscova. Asta este si motivul pentru care scriu acum...Pentru ca lucrurile imi sunt foarte prezente in minte, pentru ca nu m-am desprins cu totul de realitatea de acolo, pentru ca am reintrat atat de abrupt in realitatea de aici... Sunt cumva prinsa intre doua lumi: una fascinanta, Rusia, alta dezolanta.... Am vizitat Moscova si in urma cu 5 ani, acum insa am simtit-o altfel. Am vazut-o cu aceiasi ochi, dar cu priviri diferite, am descoperit-o, redescoperit-o, am simtit-o.... 

Prima data cand am fost la Moscova era si prima data cand ieseam din tara... Acum, dupa experienta Vestului, cred ca pot sa valorizez mai bine ceea ce inseamna Moscova, in parte Rusia si, de ce nu, poporul rus... Si incerc sa fac asta debarasandu-ma de stereotipuri, prejudecati. Incerc sa fac asta bazandu-ma doar pe propriile mele instincte, pe ceea ce am simtit acolo: fascinatie, emotie, teama, mirare.

Dincolo de cuvinte, Moscova mi-a dat senzatia a ceva ce te copleseste, prin dimensiuni, prin ceea ce transmite, prin ceea ce reprezinta pentru oamenii dinauntrul si din afara ei. 

Rusia este o realitate aparte si numai ignoranta ne poate face sa ne uitam in alta parte si sa nu luam in calcul acest lucru... Imaginea fostei Uniuni Sovietice a ramas pentru multi dintre noi un mod de a ne raporta la Rusia de astazi. Este adevarat, regimul politic din Rusia este caracterizat printr-o nota foarte pronuntata de autoritarism, dar, sincer, nu cred ca lucrurile ar functiona altfel acolo... Nu cred ca modelul democratiilor de tip occidental ar functiona acolo... Asa cum nu functioneaza nici la noi. Dar discutia asta este despre Rusia... Ce m-a impresionat si atunci si acum a fost modul in care rusii simt nevoia sa-si manifeste identitatea: prin muzica, programe de televiziune, afisarea steagului national sau scriindu-si pe masina versuri din ....Esenin.

Daca la noi smecherii au in masina tablite aduse din Italia sau tablite cu numele posesorului (nu cred ca exista kitsch mai mare!!!!!!!!) sau desene cu un anumit deget, adresat bineinteles colegilor de trafic, la Moscova, rusii care au si ei masini tari, au in interiorul lor o banderola tricolora sau un stegulet..... Si ziua lor nationala a trecut de ceva vreme, in caz ca va ganditi ca asta e motivul... Este pana la urma un sentiment de mandrie, ca sunt rusi, ca apartin unui asemenea popor... Spre deosebire de sentimentul nostru de jena.... 

Dincolo de toate astea, Rusia a fost si ramane un loc al contrastelor, greu de definit, greu de inteles. Intra, cred, in categoria acelor lucruri pe care le simti, nu cu simturile obisnuite, ci cu sufletul.

Compromisul

Moto: Anevoios este drumul spre adevar.

Serghei Dovlatov

In societatile de tip totalitar comunist, absenta libertatii de exprimare a generat un anumit tip de literatura, paralela in continut si stil cu literatura incurajata in mod oficial. Aceasta din urma, folosita de regim ca mijloc de mobilizare a maselor si pentru a propaga modelul noii societatii si a omului nou presupunea promovarea imaginii unei realitati glorioase care se dorea infaptuita, dar care in mod real avea putine legaturi cu ceea ce exista in societate. A scrie pe aceasta directie, conforma cu linia ideologica, asigura succesul si recunoasterea in societate, precum si avantaje materiale. La polul opus se afla marginalizarea sociala si profesionala, dificultatea de a supravietui. 

Optiunea de a scrie „diferit”, abatandu-se de la linia oficiala, nu presupunea neaparat o forma de opozitie la adresa regimului politic, ci putea fi privita ca o modalitatea de eliberare a celui care scria, de punere in acord cu sine insusi, cu convingerile sale cele mai intime. Inevitabil, in astfel de lucrari se face simtita frustrarea vizavi de duplicitatea vietii in comunism, fapt ce uneori duce la derapaje de limbaj, ca forma de revolta la incercarea regimului de a controla felul in care traiesc, gandesc oamenii.

Compromisul lui Serghei Dovlatov ofera un exemplu de literatura neconforma cu linia oficiala. Cartea abordeaza tema libertatii sau mai bine zis a absentei acesteia, asa cum este perceputa de autorul nostru: in compromisurile pe care trebuie sa le faca atunci cand isi scrie articolele la ziarul Na straje rodine din Estonia sovietică.

Consecinta dorintei de libertate este in cazul lui Dovlatov una nefericită: este concediat, finalul cartii fiind un semn al incompatibilitatii unei gandiri libere cu un regim totalitar.

Pentru Dovlatov, libertatea presupune dreptul de a trai normal, a face alegeri logice, chiar daca asta inseamna aranjarea tarilor blocului comunist in ordine alfabetica si nu dupa criteriile ideologice care imparteau tarile comuniste din bloc in tari mai prietene sau mai putin prietene cu URSS. 

De-a lungul celor douasprezece compromisuri, Dovlatov zugraveste intr-o maniera hazlie o perioada in care absurditatea, dusa la extrem, are ca unic scop conservarea si perpetuarea unei imagini false despre societatea in care traieste.

„Compromisurile”, intelegand prin asta fiecare povestioara in parte, contrapun imaginii idealizate, pe care trebuia sa o prezinte articolele ziarului, realitatea contrastanta: minunatul hipodrom din Tallin este o groapa de gunoi, „jocheii celebri, idoli ai publicului, care sunt inainte de toate zootehnicieni cu experienta care lucreaza la perfectionarea rasei” sunt de fapt cei care influenteaza pariurile pe bani buni („A ramane in urma este si asta o arta”).

Omul nou, creatia cea mai importanta a noii societati, nu se regaseste nicaieri, nici in randul oamenilor obisnuiti, care in particular spun bancuri la adresa regimului, beau si asculta BBC si nici in cazul activistilor de partid, responsabililor care vehiculeaza doar lozinci goale pentru a-si pastra functiile si privilegiile aferente. 

Criza constiintei, amanata de nevoia supravietuirii, inecata uneori in alcool, devine la un moment dat inevitabila. Pentru ca a supravietui intr-un astfel de regim presupune a minti, iar minciuna, chiar daca uneori nevinovata, stupida, frizand limitele unei minime logici, devine sinonimul lipsei de libertate. 

Izbucnirea lui Dovlatov, exasperat de absurditatea care il inconjoara, este relevanta pentru modul in care percepe societatea in care traieste si in care totul este acoperit de o pojghita de minciuna:

„Minciuna si in jurnalismul meu si in versurile tale. Unde ai vazut tu un eston in cosmos? E o metafora? Metafora... Minciuna are zeci de asemenea porecle subversive”.

Incapacitatea lui Dovlatov de a se conforma pe deplin la regulile unui regim incapabil sa-si recunoasca erorile (chiar daca asta insemna a inmormanta pe cineva in locul altcuiva in cadrul unei ceremonii oficiale si dupa aceea a schimba trupurile, pentru ca un activist de frunte nu poate fi inmormantat altundeva decat intr-un cimitir al nomenclaturii!) il aduce inevitabil in postura de a-si pierde locul de munca, pentru ca „pentru a face cariera in gazetarie e nevoie de eforturi constante, din ce in ce mai mari. A te opri inseamna a capitula...”.

Compromisul lui Dovlatov abordeaza o tema serioasa – viata in societatea sovietica – intr-o nota hazlie, scriind o carte usor si placut de citit. Insa nu trebuie sa ne inselam: umorul este doar o modalitate de a face mai tolerabila o realitate pe care oamenii aveau foarte putine mijloace sa o schimbe.

Asa ca: cititi, zambiti si mai ales meditati!

De citit: Serghei Dovlatov, Compromisul, Humanitas, Bucuresti, 2009, 206 p.

"Land of choice" sau despre cum punem noi carul inaintea boilor

Este paradoxal cum un lucru sau un loc absolut minunat poate sa genereze atata tristete, dezamagire.
Am fost o saptamana la Sighisoara. Un loc absolut fantastic. O evadare in timp de care multi oameni au nevoie, macar din cand in cand.
Cetatea, oamenii, peisajul merita tot timpul din lume. Si daca ai vreme si dorinta de a sta si a privi pe indelete, de a cerceta fiecare coltisor, atunci rasplata este pe masura. Pentru ca dincolo de tot ceea ce se vede la prima vedere - turnurile, cladirile, imaginea de ansambul- ei bine, dincolo de toate astea, sunt detaliile: un colt de cladire, un felinar, o inscriptie sau un ornament pe un perete innegrit de timp. Si asta iti da senzatia aia extraordinara, si bineinteles ireala, dar ce conteaza!, ca ai descoperit ceva ce n-a mai decoperit nimeni inaintea ta.
Si atunci zidurile nu mai sunt simple ziduri reci, de caramida, si drumul pe care mergi nu mai este doar un drum. Totul capata culoare, dar o alta culoare, diferita, pentru ca ochii mei pot sa vada aproape aceleasi lucruri pe care alti ochi le-au vazut acum cateva sute de ani si astfel povestea mea se adauga povestilor lor, a celor de demult, dar si a povestilor pe care oamenii de acum le spun in Cetatea Sighisoarei.
Cum sa faci sa pastrezi in tine toata frumusetea, toata mirarea, toata bucuria fara ca acestea sa fie alterate de restul. Si restul nu este de neglijat, nici pentru mine si cred ca nici pentru sutele de turisti straini care "dau buluc" la propriu in Sighisoara.
Restul este santierul de pe strazile cetatii. In plin sezon, muncitori, mici escavatoare si alte utilaje roiesc printre turisti.
Sa te uiti in sus la Turnul cu Ceas poate fi o aventura.... Oricand iti poti rupe un picior sau, si mai rau, sa dea un utilaj peste tine.
Ati putea spune: "Ei, nici chiar asa, gandeste-te ca oamenii din cetatea asta au rezistat in vechime la mai multe!". Asa este, dar....
Drumul pana la Sighisoara a fost o alta aventura. Cinci ore, oficial, neoficial 6!, de mers cu trenul. Pe canicula, fara aer conditionat, ce vorbesc!?, fara geamuri care sa se deschida in compartiment. Explicatia? Se lucreaza! Noi stim ca asta va dura la nesfarsit, dar straini care ne viziteaza nu stiu. Si e greu sa le explici de ce miroase atat de rau intr-un tren si de ce nu au de unde sa-si cumpere o apa... Ce sa-i faci daca n-au fost prevazatori. N-au decat sa moara de sete!
Si ma intreb, al cui sau care "land of choice" promovam noi? Cum poti promova o tara care nu are drumuri pe care sa-i duci pe turisti dintr-un loc in altul. La ce ne folosesc campaniile facute afara daca noi nu avem sosele, nu avem cai ferate, nu avem nici macar Info point-uri care sa nu functioneze dupa programul 8-12, 16-18....
Cati dintre strainii care vin la noi se simt mintiti, inselati, cati isi doresc sa revina?
Da, romanii sunt draguti, saritori, vorbesc limbi straine, pot sa-ti dea o mana de ajutor, cateodata, dar asta nu e suficient...
Sighisoara este un exemplu concludent... Oamenii sunt cei care dau culoare cetatii, vanzatorii ambulanti, povestile lucrurilor pe care le vand, fetele in costume medievale... Si nu in ultimul rand tobosarul cetatii Sighisoara, Dorin Stanciu (am cautat in adins sa-i retin numele). Ce efect extraordinar poate avea un astfel de personaj asupra turistilor. Fantastic!
Si cu toate astea, nu e suficient. Pentru ca sunt lucruri care nu tin de fiecare dintre noi, ci sunt lucruri care tin de autoritati... Iar ei nu pot sa le faca pentru ca sunt ocupati. Fac campanii! De promovare, de imagine, campanii electorale sau orice alt fel de campanii. La televizor, pe strada, in strainatate.
L-as invita pe domnul Berceanu sau pe alti ministri dinaintea lui sa mearga cu trenul Bucuresti-Satu Mare, dar sa mearga in calitate de Radu Berceanu, nu de ministru cu cohorta e ziaristi dupa el. As invita-o pe doamna Udrea sa faca turism cultural fara coloana oficiala, asa o simpla plimbare pe jos prin Cetatea Sighisoarei, bineinteles echipata corespunzator.
Dar... Nu cred ca va avea vreun efect. Incompetenta, ignoranta, autosuficienta sunt probabil inscrise in codul genetic al celor care se prefac ca ne conduc.
Si de fapt, ce ne lipseste nu este atat competenta, ci bunul simt. E nevoie doar de un pic de bun simt. E paradoxal cum am ajuns sa nu mai putem face nici macar lucruri de bun simt.
Revenim de unde am plecat, de la Sighioara....
Vizitati Romania, dar nu o vizitati ca parte a "land of choice" sau "fabulous spirit" sau "minunata si fascinanta".
Nu este asta!
Romania de acum pare un imens pamant arid din care, pe ici pe colo, a mai supravietuit ceva extraordinar.
Nu stim insa pentru cata vreme. Asa ca: grabiti-va!