O suma de inceputuri si sfarsituri

Viata este o suma de inceputuri si sfarsituri. 
E ciudat cum, uneori, ne trezim in situatia de a de a reduce viata la un simplu interval, intre inceput, adica nasterea, si sfarsit, adica moartea. Transformam viata intr-o linie punctata, in care fiecare punct inseamna ceva: scoala, cariera, familia, prietenii, iubirile...

Obisnuiam sa vad viata ca o suita de lucruri, cateodata independente unele de altele, altadata, prea dependente... asa cum obisnuiam, si inca mai obisnuiesc, sa "asez fiecare lucru in cutiuta lui", sa nu trec mai departe pana cand nu sunt sigura ca am rezolvat cu lucrul respectiv (ceea ce nu e deloc un lucru intotdeauna bun). Cu alte cuvinte, aveam oroare de lucrurile lasate la jumatate. Inca mai am. 

Exista oare trufie mai mare decat sa-ti spui: eu nu las lucruri neterminate, indiferent ca este vorba de serviciu, de curatenia in casa sau de o relatie de iubire. Exista ceva mai neadevarat? Mai contraproductiv decat sa te fortezi sa "asezi lucrurile in matca lor"? mai ales atunci cand exista lucruri pe care este mai bine sa nu le termini, sa le lasi undeva suspendate, in asteptare de vremuri mai bune, de intelpciune mai multa....

Ce am descoperit (si ma refer mai mult la o "descoperire emotionala", nu rationala) este ca nu e nimic in neregula cu a te impaca cu ideea ca viata e o multitudine de inceputuri, de sfarsituri, de reveniri.

Si ca e absolut ok sa iubesti un lucru, un om,  sa nu-l mai iubesti si apoi sa-l iubesti din nou. Pentru ca viata noastra nu e un parcurs dictat dinainte de cineva, ci e facuta din pasi, unii mai marunti si mai inceti, altii mai mari si mai grabiti. Si ca e ok sa te intorci din drum, sa privesti cu alti ochi, asa cum e la fel de ok sa o rupi la fuga, daca asta este nevoia pe care o simti. 

Pentru ca, din fericire, putine lucruri in viata sunt definitive si pentru ca putem spera, aproape intotdeauna, la un nou sau alt inceput.

Fragmente de timp

 Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Limba secundarului bate cadentat si parca zgomotul devine din ce in ce mai ascutit. Parca face intr-adins. Cu cat ma straduiesc sa nu-l aud, cu atat bate mai tare.

Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Parca el e cel care imi fura din timp, ma pacaleste, imi arata cum pot sa-l pierd printre degete.

Am irosit atat de mult timp fiind furioasa pe timpul care a trecut, incat nu mi-am pus niciodata problema ca timpul trecut e un timp trait, am fost o parte din el, poate mai neinsemnata, dar am fost...

 Si timpul de acum este unul pe care-l traiesc acum si mi-e atat de ciuda ca primul sentiment in fata timpului e de furie.

Avem o capacitate mult mai mare de a ne aminti durerile, neajunsurile, fricile. E un fapt dovedit sau cum spun americanii, ca tot e la moda: "it is a fact".

Percepem bucuriile ca avand o durata mai scurta, in timp ce tristetile sunt lungi si au "calitatea" de a fi recurente. In schimb, nimeni nu garanteaza acelasi lucru pentru bucurii.

De cand devenim constienti de noi, ne "parcelam" timpul, facem planuri (ceea ce e ok), trasam directii de evolutie. Fireste, suferim napraznic atunci cand nu le finalizam sau cand lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Motivul ar fi ca ne plasam in afara timpului nostru, cel planificat.

Nu e nedrept sa ne fixam deadline-uri pentru orice? Pana la 30 de ani cariera. Dupa, familie. Dupa, altele si altele.... De parca viata noastra ar fi un calendar in care ne bifam realizarile, ne mandrim cu ele sau, din contra, scrasnim din dinti a frustrare.

Si totul cu ochii la ceas...

Nu exista un timp general. Exista, in schimb, timpul nostru, personalizat, despre care stim cum curge, il simtim cum curge, insa nu stim cand o sa se opreasca. Tocmai din acest ultim motiv ar fi mai bine sa ne bucuram mai mult de el.

Un dans pentru doi

Una dintre cele mai raspandite discutii intre prieteni, amici, cunostinte se refera la relatiile cu partenerul. Poate fi partenerul existent sau poate fi cel preconizat/dorit/asteptat.

Concluzia aproape generala ar fi ca o relatie nu este un lucru usor de mentinut si ca, dincolo de sfaturile de tip "Cosmopolitan", nu exista o reteta garantata si general valabila pentru a face un cuplu functional sau, sa spunem, multumitor pentru fiecare partener.

Adevarul este ca fiecare cuplu trebuie sa-si gaseasca propria reteta si asta se face doar atunci cand cele doua parti isi doresc sa continue impreuna si cand sunt dispuse sa faca si eforturile aferente. Pentru ca, indiferent de teoriile existente, un cuplu este un dans in doi sau pentru doi. Nu e nevoie de dansatori profesionisti, insa e nevoie ca fiecare partener sa-si adapteze miscarile din mers, astfel incat dansul sa capete imaginea aceea de alunecare lina, nu de miscare chinuita in care partenerii se calca pe picioare.

Eu am trait multa vreme cu impresia ca un cuplu inseamna in primul rand Responsabilitati, Obligatii. Majusculele se impun si apar pentru a sublinia ca, uneori, concentrarea numai pe Responsabilitati si Obligatii arunca pe umerii nostri o povara grea care se traduce in dificultatea de a fi "in doi".

Cuplul ar putea fi un joc, in care partenerii descopera placerea de a se juca impreuna. Si cand spun joc, o spun chiar din perspectiva jocului copiilor, care nu-si pun atat de multe intrebari, ci, pur si simplu, savureaza fiecare moment, asa cum ar savura o tableta de ciocolata.

Pentru o persoana obisnuita sa vada lucrurile in alb si negru, cuplul poate parea ca fiind alcatuit din doi trapezisti de la circ, pentru care o evolutie reusita inseamna sa se prinda unul pe celalalt in zbor si sa nu-l lase pe celalalt sa cada, chiar daca dedesubt au o plasa de siguranta.

Din fericire, nu traim tot timpul suspendati in gol. Nu spun ca nu e de dorit sa fii prins atunci cand risti sa cazi, spun doar ca intr-un cuplu ai mai multe sanse sa cazi in picioare.

Puzzle

Cu ceva vreme în urmă mi-am cumpărat un puzzle. Nu am făcut-o pentru că aş fi o împătimită a acestui joc, nici pentru că m-aş fi lăsat sedusă de imaginea care ar fi rezultat după terminarea puzzle-lului: scenă din Veneţia... L-am luat dintr-un motiv mult mai personal: a devenit o parte a efortului meu de reconstrucţie personală , o încercare de a aşeza din nou câte o bucăţică din viaţa mea la locul ei sau, măcar, cât mai aproape de locul ei. Simbolistica e lesne de ghicit: „nevoia de a pune in ordine”.

Cert este un fapt: obişnuiam sa-mi imaginez jocul de puzzle drept ceva simplu – nişte piese mici şi colorate pe care le aşezi repede într-o anumită ordine. Acum, când am început să aşez piesă cu piesă, totul a devenit mult mai complicat. Şi, astfel, puzzle-ul meu a devenit o metaforă pentru o viaţă care se vrea aşezată. Din nou.

Şi ghiciţi ce? E chiar ca în viaţă: ai nevoie de un pic de voinţă, entuziasm, ceva mai multă răbdare şi de încredere. Câteodată simt cum mă cuprinde încrâncenarea: „las’ că-i vin eu de hac...”. De fiecare dată când mă simt aşa, aşez piesele greşit şi, bineînţeles, după aceea, trebuie să le scot, înghiţind în gol de atâta enervare. Poate ăsta este un semnal că, din când în când, trebuie să iei o mică distanţă, să-ţi limpezeşti mintea şi după aceea să continui.

Alteori, abandonez zile în şir masa unde se află piesele din puzzle. Mă uit cu coada ochiului la ea şi-mi spun: „las-o pe mâine sau pe mai târziu”. Până la urmă, constanţa se învaţă şi ea pas cu pas...

Şi uite aşa, cu fiecare piesă aşezată greşit sau, din contră, bine, mai câştig ceva: răbdare sau un „succes parţial”.

De fiecare dată când mă întorc la micile piese îmi amintesc că puzzle-ul, ca şi viaţa, e un joc pe termen lung. Trebuie doar să apreciezi cât mai corect fiecare piesă şi să te bucuri de fiecare pas. Asta e ceea ce ne duce mai departe.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Societate in deriva... caut modele....

Cred ca asa ar trebui sa sune un anunt la mica publicitate dat de "numita" Societatea romaneasca, aflata in deriva si deloc in cautare de modele, cel putin pentru moment.
De ce spun asta? Pentru ca ea, societatea, si cand spun asta ma refer la ansambul celor care o formeaza, nu prea pare in cautare de modele menite sa o salveze. Zi de zi ne sunt infatisati oameni de succes, cei care au reusit sa acumuleze bani si notorietate. Ei sunt modelele lui "astazi". Nu conteaza ca nici 0,0001 %nu si-au dobandit averea prin afaceri cinstite, dublate de bun simt, nu, conteaza ca sunt celebri, au bani de "spart" in cluburi si isi pot cumpara produse de lux. Nu conteaza ca nu pot vorbi corect limba romana. La ce le-ar folosi???Modelele lui "astazi" sunt fotbalistii si bombele lor sexi, politicianul incult, insa cu tupeul aferent, afaceristul care a mai prins un contract cu statul si, nu in ultimul rand, manelistul cu lantul gros cat incheietura mainii si cu BMW X... (cat mai mare) in dotare, si, daca se poate, negru si cu geamuri fumurii....
Acestea sunt modelele lui "astazi". Avem vreo sansa ca modelele lui "maine" sa fie diferite?
Poate doar printr-o minune!
Cum poti culege ceva ce nu ai semanat? Cum poti sa sadesti convingerea ca, muncind cu adevarat, vei reusi, atata vreme cat oamenii de succes ai momentului iti dovedesc ca munca nu este neaparat ingredientul direct legat de reusita? La ce bun?
Cu cateva zile in urma priveam imaginile transmise la TV de la manifestarile dedicate zile de 15 martie. O parte din inima mea s-a revoltat la vederea manifestarilor lor din tara mea:"astia vor sa ne ia tara!". Restul a privit cu invidie felul in care acesti oameni au simtit nevoia sa-si manifeste identitatea, in primul rand de maghiari si, mai apoi, de romani. Imediat mi-au venit in minte petrecerile cu fasole si ciolan de 1 decembrie. Noi stim "sa ne sarbatorim", nu ca altii...
Suntem o societate in deriva care nu e in stare sa aduca in fata modele veritabile, nu pentru ca duce lipsa de ele, ci pentru ca nu produc suficient de multi bani.
Nu ne intereseaza discursurile frumoase, graite in limba romana, pe un ton calm, prietenesc. Noi vrem sange, urlete in direct, drama: "mama, ce i-a zis-o Crinu' lui Base sau invers", conflictul Zavorancelor, Bianca lui Bote....
Cred ca, pentru a fi construite niste lucruri, e nevoie de timp. Si mai mai e nevoie de ceva: sa incepi de undeva.
Putem sa facem asta cata vreme nici nu stim cine suntem, cate vreme ne manelizam (si aici ma refer la un comportament, nu la genul de muzica) pe zi ce trece, atata vreme cat nu ridicam ochii din pamant in fata UE sau a SUA decat, eventual, pentru a spune: da, sa traiti!
Intrebarile erau retorice...
Pana una alta ne mai ramane o sansa: anuntul de la mica publicitate. Cine stie, poate raspunde cineva.

Imaginea: Ivan Aivazovski,Vas pe mare, 1895
(http://www.allartclassic.com/author_biography.php?p_number=2)

Eseu despre firesc, bun simt si noi

Randurile pe care urmeaza sa le scriu nu reprezinta nici constatari de ultima ora, nici macar niste concluzii menite sa ma duca la o decizie rationala de tipul: mai bine suporti nesimtirea, intoleranta, indiferenta, prostia unor straini, decat pe aceea a semenilor tai.

Randurile urmatoare nu sunt nimic mai mult decat o dezamagire profunda care a luat forma unor cuvinte. O dezamagire venita din sentimentul ca nu putem face nimic in comun, ca natie, ci doar separat.

Trebuie sa recunosc, demersul meu nu este nicidecum unul lipsit de subiectivitate: sunt atat de suparata pe tot ce vad in jurul meu incat nu-mi pot permite luxul sa nu fiu subiectiva.

Cu siguranta iau lucurile foarte personal... Am sa ma explic.

De ceva vreme, gratie unui idealism pe care unii nu ar pregeta sa-l catalogheze drept naivitate in forma pura, am ajuns la concluzia ca singura sansa de schimbare in tara asta, ar fi daca ea, schimbarea, s-ar petrece de jos in sus, pornind de la fiecare dintre noi... Ma amageam, si probabil ma mai amagesc in continuare, ca fiecare din noi adoptand un tip de comportament, definit sintetic prin onestitate, seriozitate, profesionalism, implicare, am putea schimba o societate caracterizata prin opusul a tot ceea ce am spus mai devreme.

Sincer, citind randurile de mai sus si uitandu-ma in jur, ma intreb daca nu cumva mi s-a filat vreo lampa de la atata citit scrierile disidentilor din perioada comunista (cand spun disidenti, nu ma refer la cei care spuneau bancuri cu Ceausescu, ci la persoane de tipul Havel, Saharov, Doina Cornea, Mihai Botez si altii). Macar oamenii aia luptau, intr-o forma foarte distincta, impotriva comunismului...

Noi, impotriva ce sau cui luptam?

Si asta ma aduce inapoi, la noi. Nu voi vorbi despre Romania, ci despre romani si nu despre toti romanii, ci despre majoritatea lor.

De ce? Pentru ca nimeni, nicaieri nu se raporteaza la minoritati. Ca vorbim noi despre valorile noastre, cele care ne reprezinta pe afara, ca stim noi ca undeva, cineva, face lucruri extraordinare fara sa astepte nimic in schimb, decat eventual sa "nu i se dea la cap"? , asta este o forma de a spune, a ne spune: "hai domne', mai exista o speranta"!

Cunosc si eu astfel de persoane, speciale, grupuri mici, "insule de un firesc anormal" in societatea romaneasca, oameni pe care i-ai tine langa tine tot timpul, ti-ai hrani cu ei nevoia de normalitate, de bun simt, de buna-cuviinta. Din pacate, reprezinta minoritatea...

Restul, e acel conglomerat, pe care - cred ca Dan Puric il numea populatie-, caracterizat prin smecherie, indiferenta, nevoie de parvenire, pe scurt, "oameni care stiu sa se descurce". Ii vedem peste tot: pe strada, in piata, in metrou, la televizor. Cei care gasesc o modalitate sa se bage in fata, fie ca e vorba de coada la platit facturi sau coada de la semafor, cei care asculta muzica la maxim, cei care mananca si scuipa resturile pe jos, cei care gasesc intotdeauna o modalitate "sa-l faca pe celalalt, fraierul". O sa spuneti, ei asta e partea necizelata a societatii... Stati linistiti, aici intra si categoria "cizelatilor", cei care mimeaza competenta, cei care se pricep la o arie larga de domenii, trecand cu eleganta de la fotbal, la criza economica, pana, ce sa vedeti, la scutul de aparare strategica.

Dincolo de toate astea, traiesc permanent un sentiment de nedumerire vizavi de poporul asta al nostru, care pare nu doar ca nu merge in nici o directie, ci ca nici macar nu-si doreste sa mearga intr-una. De fapt, ceea ce traiesc este un sentiment al unei "imitatii", dar a unei imitatii cu insertii de originalitate. Suna ca naiba, dar asa este.

Daca ajungem la concluzia ca nu putem face ceva original, de ce nu putem pur si simplu sa importam un model functional si sa-l implementam ca atare? De ce simtim nevoia sa-l romanizam?

Cum se numeste atunci cand tu insuti esti scarbit de ce se intampla in jurul tau, dar atunci cand o spune un strain, sari ca ars, "atins la tricolor"? Cumva patriotism? sau se numeste a matura gunoiul sub pres, ca doar este al nostru?

Ce ma sperie foarte tare este sa constat zi de zi ca traim intr-o societate populata de niste oameni cu o sete teribila de a distruge, fara a construi ceva in loc. Parca am fi un uragan care rade totul. Desfiintam de dragul de a desfiinta, ne pierdem in lucruri marunte, obscure, mici, nu avem capacitatea de a privi mai departe de existenta noastra. Nu este treaba noastra! este a altora!

Traim intr-o societate primitivizata, care involueaza de la o zi la alta, dar care se percepe pe sine total invers, o societate alcatuita in majoritate dintr-o colectie de imparati goi, care isi mascheaza insa goliciunea interioara cu haine de firma, musai de la Zara!