Covidul meu

Ar trebui să mă rog, ar trebui să fac, dar nu știu ce să mai fac, ar fi trebuit să fac mai mult...

Ar trebui să mă rog mai mult. În schimb, scriu.

Ar trebui să mă rog mai mult, dar îmi e rușine. Prea des vorbesc cu El ca să-i cer, prea rar vorbesc cu El ca să-i mulțumesc. Și aș avea atâtea pentru care să-i mulțumesc, dacă n-aș fi atât de lacomă încât să vreau ca totul să fie bine. 

Totul bine nu e pentru nimeni.

Am evitat să scriu despre lucrul ăsta care ne-a schimbat forțat viața, dar din care nu am învățat mare lucru. L-am privit ca pe o experiență care a trecut și de care, am crezut eu, că-i pot feri pe cei dragi mie. Poate aici sunt unele dintre păcatele mele cele mai mari și aducătoare de suferință: trufia de a crede că poți face tot pentru a evita ca un lucru să se producă, trufia de a crede că de tine depinde... Depinde și de noi, dar ultimul Cuvânt e la la Altcineva.

În loc să mă rog, scriu.

Scriu pentru că e singurul mod în care pot să-mi încetinesc șuvoiul ăsta de gânduri, dialogurile nesfârșite din mintea mea. Nu poți scrie atât de repede pe cât gândești. Când scrii, cuvintele se asează în ordine, cuminți și își așteaptă rândul să fie puse pe hârtie.

Covidul meu este o poveste despre mirare, lipsă de încredere, de solidaritate, uneori nepăsare. Nepăsare din partea noastră...

A apărut ca o știre de departe la finele lui 2019. Era departe. Nu ajungea la noi. Apoi, au început să moară bătrânii în Italia. Tot departe, iar noi nu eram bătrâni.

Apoi, aproape cu fanfară a fost anunțat primul caz de covid la noi. 

Eram și noi în rândul lumii. Dar tot bătrânii erau vizați și cei cu comorbidități. Priveam ca la un spectacol.

Începeam să învățăm cuvinte noi, chiar dacă nu știam ce înseamnă. Încet încet am ajuns să fim mai pricepuți decât medicii... Ce așa mare brânză: saturație, decompensare, proteina Spike, anticorpi monoclonali...

Covidul meu a venit într-o zi de toamnă, 2020. L-am luat ca la carte. De la o persoană cunoscută, care tușea, care nu voia să ia în calcul ideea că ar putea avea covid. Și pentru mine, cealaltă persoană nu putea să aibă Covid, o răceală cel mult.

Covidul meu a fost liniștit. Subfebrilitate, dureri musculare ca și când aș fi fost călcată de o companie de elefanți, dar pentru cineva care e obișnuit cu fibromialgia nu e chiar așa groaznic, niște muci și un pic de tuse. Partea psihică a fost mai grea. După ce s-a confirmat diagnosticul de Covid, gândindu-mă la ce văzusem la televizor în Italia, cu oameni care se sufocau, m-a lovit gândul: dacă am să mor sufocată! Și am început să mă sufoc, dar nu de la Covid, ci de la un atac de panică.

Covidul meu a fost unul trist pentru că am resimțit foarte mult izolarea socială. Oameni care treceau cu teamă pe lângă ușă, ca și când ar fi fost ciumă (nu roșie), tăcerea, cu excepția familiei și a unor prieteni cu adevărat apropiați.

Mi-au lipsit gesturile mici, pe care oamenii le pot face fără să se infecteze... Gesturile mici sunt cele care ne fac să ne simțim oameni.

Dar a trecut.

M-am simțit ușurată că am reușit/am avut norocul să nu infectez pe nimeni. Măcar în toate interacțiunile de după infectare am avut inspirația să port mască. Sau poate a fost intuiția care știa că nu e răceală... 

Din nou trufia mea: eu am reușit. 

Poate că Cineva ne-a ferit, m-a ferit de suferința de a simți vinovăția de a face rău, fie și involuntar, cuiva.

A venit vaccinul. Și în loc de eliberare am simțit teamă. Doctori oftalmologi, esteticieni ne explicau cum ne omoară vaccinul experimental (deși tehnologia ARN nu e una nouă – www.pasteur.fr). Noi am căscat ochii la ei. Erau mai prezenți decât epidemiologii, ati-istii. În plus, știam noi mai bine.

M-am vaccinat. Nu mi-a fost ușor. Am căutat informații pe net despre ce conține vaccinul. Firește, nu am priceput nimic (nu am 6 ani de medicină, 5 de rezidențiat, mulți alți ani de specializare). M-am uitat și la filmulețul pentru copii făcut de o doamnă doctor din Suedia. Am priceput care e procesul, în mare. Peste tot rulau informații despre reacțiile adverse...cancer, infarct, mori peste doua săptamâni...

Cu inima în pioneze m-am vaccinat. Două motivații: una cu adevărat importantă - să nu cumva să le transmit părinților ceva, să se îmbolnăvească din cauza mea. A doua, copilărească și fără legătură cu știința: mi se pusese pata să merg și eu în insulele grecești...

M-am vaccinat cu teamă. Parcă mă duceam la tăiere. De fiecare dată după doza administrată parcă simțeam cum niște particule migrează dinspre mână înspre creier. Întotdeauna am avut o imaginație mult prea bogată... Și nu am învățat să am încredere. Nu am avut încredere deplină în cei care știau despre ce vorbesc, medicii de specialitate.

Una peste alta, nu mi-a migrat nimic nicăieri, am vizitat insulele grecești și m-am simțit mult mai liniștită când i-am convins și pe ai mei să se vaccineze. Ulterior, am aflat că te poți îmbolnăvi și dacă ești vaccinat, dar că sunt șanse mari să faci o formă ușoară. Între timp propaganda antivaccinistă s-a întețit, autoritatea statului subminată de clasă politică de 30 de ani încoace a permis neîncrederii să se instaleze confortabil. Ne-am dezmățat toată vara în festivaluri, congrese și concerte, am pus cruce măștilor, am demonizat vaccinul...

Și ne-a lovit valul al patrulea. Ca o măciucă în moalele capului....

Covidul meu continuă prin covidul mamei.

Vaccinată, dar cu o imunitate zdruncinată de o operație, apoi de chimioterapie, mama s-a infectat cu covid. Nu stim cum, unde... Nici nu mai contează.

A început caruselul febrei puternice, stărilor de rău accentuate. Zi după zi mai rău, mai rău. Testele rapide indică evident Covid. Primul, al doilea, al treilea... Mama refuză să creadă. E de la chimio, a răcit...

Medicul de familie indică doar tratament simptomatic. Situația se agravează... Solicit testare la domiciliu. 112 răspunde greu. Sunt copleșiti. Vor ajunge în câteva zile. Sunt foarte multe cereri.

Febra crește, crește.

Tusea sufocă.

Nu știu ce să mai fac. Sugerez antibiotic medicului, dar nu-mi prescrie. Fac eu rost, dar îmi e teamă să-i dau, să nu-i fac rău.

Vine testarea. Durează două zile PCR.

Febra crește. Tusea sufocă și mai mult.

Saturația începe să scadă. Mama nu vrea la spital:” dacă intri acolo, nu mai ieși”.

Stau de gardă noaptea, saturația scade. Pentru mine sunt niște cifre, nu știu că cifrele astea înseamnă deteriorarea rapidă a plămânilor și a celorlalte organe. E noapte și stau cu urechea ciulită să-i aud respirația. Nu e bine, e alertă, gâfâită, prea alertă.

Saturația de oxigen scade încet, dar scade. E prea obosită să se ridice din pat.

Obrajii devin vineții. Pun oximetrul: 71. Strig la ea, o ridic în fund, deschid geamurile larg. Respiră! Respiră adânc! Tusea o îneacă. Saturația urcă încet. Obrajii nu mai sunt vineții.

Sun la 112. De multe ori. Răspund, mă ascultă.

„Trimitem ambulanța, doamnă, dar să știți că va dura până se eliberează ceva”.

Și vin. Vin oamenii în alb, și ei obosiți, epuizați. Vin oamenii cu oxigenul.

La spital, altă dată animat, e liniște. Ambulanțe, SMURD, una după alta stau cuminți la coadă. Sirenele nu mai urlă. Oamenii în combinezoane stau pe margine. Trag o gură de aer proaspăt. Până la următoarea tură. Mă chinuiesc să zăresc ceva înăuntru. O armată de oameni în alb aleargă în UPU dintr-o parte în alta. Nu mai este loc fizic.

Mi se înmoiae picioarele, mă încordez și respir adânc din toate puterile. Respir cu poftă, cu lăcomie. Aerul n-a fost niciodată atât de „gustos„.

Nu știu ce va fi. Mă gandesc cu teamă la mâine, mă gândesc cu teamă dacă am să-i mai aud vocea. Din punctul ăsta de vedere clar nu sunt copilul ei. Fatalismul nu și-a gasit niciodată culcuș la mama.

În schimb, mie mi se par evidente niște lucruri:

Nu va fi mai bine, indiferent de câte curcubeie am desena.

Nu va fi mai bine fără vaccinare și fără respectarea măsurilor de minimă protecție.

Sunt singurele lucruri care ne pot apăra într-o țară destrămată de incompetența, prostia și reaua-credință a celor care ne conduc, incapabili să ia măsurile care se impun și să le pună în aplicare.

A șasea zi dintr-o lună septembrie

 În a șasea zi a unei luni septembrie, pe înserat, acum niște ani,

„Am zărit lumină pe pământ,
Și m-am născut și eu,
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri
Abia dacă am timp de întrebări”....

Așa frumos nu putea scrie decât Marin Sorescu.

Și am venit, și am crescut, și am învățat multe, numai ca să-mi dau seama cât de puțin știu și cât de lung e drumul până la Cunoaștere (dacă va fi să ajung vreodată la ea).
Și am adunat tolbe de întrebări, la care am găsit doar câteva răspunsuri.
Și m-am răzvrătit, și m-am cumințit, și m-am răzvrătit din nou.

Ar fi ușor să spunem o experiență de viață comună. Dar nu a fost nici pe departe așa.

M-am luptat cu multe, și mai ales cu Mine, am renunțat, am luat-o de la capăt și apoi am renunțat din nou...
Am văzut moartea de aproape, așa cum e ea, hâdă și fără înțeles. 
Și am văzut și minunea noilor vieți.
O perioadă a fost negru și ceață în jurul meu. Apoi, s-a zărit lumină, și mâni care m-au tras afară, și brațe care m-au îmbrățișat strâns, și nu mi-au mai dat drumul.
Și așa am învățat să întind și eu mâini și să îmbrățișez atunci când este nevoie mai mare.
Și iată-mă aici, la o jumătate de viață. Întunericul nu a dispărut de tot, dar ce-ar mai însemna lumina fără el?
Umerii îmi sunt câteodată lăsați, dar simt muguri de aripi cum încep să răsară din ei. Știu că atunci când va veni timpul aripile vor fi pregătite să mă ducă unde trebuie să ajung.
Dar până atunci sunt aici și-mi dau seama că eu știu cel mai bine ce-mi lipsește și de asta mă încăpățânez să ”mă urez”:
Credință, că n-am câtă aș avea nevoie, nici încredere, nici speranță.
Mi-ar trebui recunoștință mai mult.
Și încă ceva: iubire/afecțiune în toate formele, felurile.
Și îmbrățișări!
Multe, multe îmbrățișări.

Primăvară amăruie

E înalt cât doi oameni și brațele-ramuri se-ntind spre infinit.

Degetele-i sunt boboci perlați nerăbdători să se deschidă și să se arate lumii în toată minunăția lor. 

Cei mai grăbiți își flutură deja petalele translucide în vânt, fac paradă cu prospețimea staminelor, privesc direct în ochii trecătorilor înnebuniți de parfumul lor. Fără modestie, conștienți de minunea de care sunt înconjurați, pe care o răspândesc.

Și, deodată, un sunet ascuțit retează brațele înflorite. Bobocii se lovesc nemilos de pământ, zdrobiți de drujbe și cizme grele.

S-au întors cei a căror slujbă e să schilodească arbori, să-i reteze fără noimă, reducându-i la stadiul de cioturi amputate, menite uscării, „muririi”, uitării.

Zgomotul ascuțit al drujbelor, sunetul aproape imperceptibil al ramurilor îmbobocite lovind pământul, au răscolit brazda din sufletul meu și a întors-o spre partea sumbră, urâtă a existenței noastre.

Brusc, ne-am văzut drept cioturile care am devenit, ființe mecanice hrănite doar cu material, cu imediat, din care, de-a lungul timpului s-a retezat cu voia noastră binele, firescul, buna-cuviință.

E atâta lăcomie a distrugerii în jurul nostru, uneori chiar în noi. 

Suntem orbiți de nevoia de „a avea”, „a ajunge”, „a poseda”, „a consuma”, „a schimba”, „a înlocui” încât uităm că oricât de mult ar fi/am avea, ființa umană tot spre moarte se îndreaptă. Și după noi nu rămâne decât amintirea, dacă rămâne...

Am pierdut sau ne-am dezbărat de tot ce amintea de legăturile noastre cu natura, cu trecutul nostru, credințile și valorile noastre.

E sumbru aici, în inima orașului, între clădiri trecute lăsate să cadă, pe alei străjuite de trunchiuri amputate.

E sumbru aici, în lumea asta, în care ne împroșcăm cu venin unii pe alții și facem asta convinși că doar noi purtăm armura binelui și adevărului.

E sumbru aici, în noi înșine, pentru nu mai știm să dăruim, să ajutăm, să oferim, nu mai simțim empatie, nici compasiune.

E sumbru, și atâta întuneric, și atâta tristețe...

Noroc că mâna care a întors brazda știe că nu poate fi doar atât.

Și mâna ia bulgărele de pământ împietrit și-l fărâmițează.

Și-n fărâmele astea de pământ așează semințe de flori și de oameni buni, care rodesc și duc binele mai departe.

Și așa apar insulele de oameni buni și de speranță...

Și așa totul devine mai puțin sumbru....

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldRephraseRephrase current sentenceEdit in Ginger×

Încotro alergi?

M-am trezit, dar încă nu deschid ochii. Încerc să amân cu picături de secunde momentul în care mintea o va lua la goană.

Ce am de făcut, ce nu am făcut, ce trebuia neapărat să fac, de ce n-am făcut?: pentru că așa ești tu, împrăștiată!, așteptărilor cui trebuie să răspund prezentă?

Amân degeaba să deschid ochii. Gândurile sunt deja acolo. Cursa nebună a început deja și se va opri la miezul nopții, când mă voi așeza iar în pat și mă voi minți că mâine va fi altfel.

Din când în când, câte o veste groaznică mă oprește forțat: cineva cunoscut sau mai puțin cunoscut a dispărut. Boală, accident, întâmplare nefericită, nici nu mai contează. Cineva a trecut de la ”a fi” la ”a nu mai fi”.

În momentele astea, înfricoșată, zguduită, mă opresc pentru o vreme. Parțial, de teamă, gândindu-mă că dacă stau nemișcată nu se poate întâmpla nimic rău.

Doar atunci mintea nu mai galopează frenetic, s-a oprit în fața unui semn de întrebare gigant. În spatele lui scrie doar atât: încotro alergi?

Sursa foto: https://ro.pinterest.com  
/pin/27936460161447287/

Cei mai norocoși dintre noi avem un acoperiș deasupra capului, avem ce îmbrăca, ce încălța, avem resursele pentru a ne procura bucurie pentru suflet: muzică, o carte hranitoare, un spectacol, o plimbare fără griji în natură. Măcar din când în când.

Și, deși ne este suficient, nu ne oprim. Vrem mai mult, cât mai mult! Ne aglomerăm cu lucruri, proiecte, așteptări care nu sunt ale noastre. Poate doar ale ego-ului nostru. Înghițim direct, fără să mai mestecăm, fără să mai simțim gustul (știm că e bun, la ce să mai pierdem timpul).

  Ne topim într-o masă mare care fuge, fuge spre mai mult și mai mult. Chiar dacă mai mult din orice nu înseamnă mai bine pentru noi.

Vrem mai mult, mai repede, vrem acum. 

Și din cauză că am pierdut răbdarea, am pierdut acceptarea că toate lucrurile au un timp al lor, am pierdut și bucuria aceea profundă, am pierdut conștientizarea momentelor în timp, căci, odată trecute, ele par ancorate într-un demult foarte îndepărtat

Încet încet, pierdem freamătul așteptării, tumultul interior pe care-l presupune răbdarea.

Ne vrem ajunși direct pe vârf, dar, deși încă netrăit complet, momentul își pierde valoarea și țintim automat spre altul.

Și-n fuga asta după înălțimi, uităm drumul, care nu mai rămâne un pasaj al descoperirii, al uimirii, ci doar un obstacol, o întârziere în drumul nostru de a atinge noi și cât mai multe vârfuri.

Deci, încotro alergi?

Enable GingerCannot connect to Ginger Check your internet connection
or reload the browserDisable in this text fieldEditEdit in GingerEdit in Ginger×

În noi este lumină!

Sunt două lucruri care-mi sălăşluiesc în minte (să fie oare suflet?) legate de noaptea Învierii Domnului.

Primul este acela în care se cântă "Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând". Atunci simt că odată cu El înviem toţi, şi cei care cântă şi cei care nu cântă. Învie în noi speranţa că lucrul de care ne temem cel mai tare - sfârşitul - nu există, este doar o trecere, un pasaj spre altceva. Şi astfel se alină durerea şi teama că atunci când plecăm nu ne despărţim definitiv de cei pe care-i iubim şi că, la un anumit moment, pe care nu-l decidem noi, ne vom reuni, suflet drag lângă suflet drag.

Al doilea moment este cel când oamenii se întorc grăbiţi de la biserică să-şi ducă lumina acasă. E întuneric, nu se zăresc chipuri, doar contururi, se văd doar lumânările, lumini strânse între palme, protejate şi ţinute instinctiv în dreptul inimii, ca şi când ăsta ar fi singurul loc în care nu se vor stinge.

Imaginea asta cu lumini-inimă alunecând pe străduţe întunecate mă bucură şi mă face să duc gândul mai departe în dialogurile mele furtunoase cu El, când îl rog, îl cert, îi reproşez sau plâng cu sughiţuri în braţele Lui.

El, cel ce pe toate le-a făcut, le-a rânduit, a aşezat la începutul nostru (da, chiar de atunci de când suntem doar cât un bob de mazăre) lumina în dreptul inimii noastre. A lipit-o acolo, le-a făcut Una, inima-lumină, şi aşa a început existenţa noastră pe care n-am fi bănuit-o atât de tumultoasă.

https://hercegovina.in/prijatelji-se-oprastaju-od-prerano-preminulog-ivana/

De-a lungul vieţii, fără excepţii, există momente când lumina creşte în intensitate sau scade până la punctul de a se stinge. Dar nu se stinge niciodată, căci nu stă în puterea noastră să decidem asta.

Altcineva a pus lumina acolo şi în imensa lui dragoste şi bunătate nu o va lăsa să se stingă.

Ne-a lăsat nouă însă alegerea să fim în aşa fel încât să o putem transforma, dacă vrem, într-o vâlvătaie.

Căci lumina se hrăneşte cu respect pentru tot ce e viu, cu înţelegere, compasiune.

Lumina se hrăneşte cu umilinţa pe care o înveţi atunci când accepţi limitele puterii omeneşti.

Dar în primul rând, lumina se hrăneşte cu dragoste, cu gânduri şi fapte bune, pentru noi şi aproapele nostru.

În clipe ca acestea, când nu putem fi alături de cei pe care ne-am dori să-i strângem în braţe, dorul face ca lumina din noi să crească atât de mult încât ne părăseşte pieptul şi se alătură celorlalte lumini într-una singură, primordială.

În fiecare an, de Paşte, Lumina din noi creşte şi atunci, mai mult decât în orice altă zi, conştientizăm pe deplin că da, suntem lumină din lumină, rupţi dintr-un Dumnezeu adevărat.

Aveţi grijă de Lumina din voi!

Scrisoare pentru Moş Crăciun?

Copilăria mea a stat sub semnul lui Moş Gerilă (Дядя Мороз, cum aveam să aflu mai târziu). Înfriguraţi, mai ales în ultimii ani '80, împodobeam bradul în Ajun (nu, nu-l împodobeam la 1 decembrie :) cu globuleţe, beteală un pic sărăcăcioasă şi vată, pe post de zăpadă. Şi aşteptam. Îl aşteptam pe tata, înfrigurat şi el după o zi de şantier, să ne aducă punguţa de la sindicat. Nu era mare lucru în ea, dar pentru noi era BUCURIE.

Apoi, s-a schimbat regimul politic şi Moş Gerilă a fost nevoit să-i cedeze locul lui Moş Crăciun.

Sincer, nu-mi aduc aminte să-i fi scris vreo scrisoare. Nu prea credeam în el şi nici nu voiam să-mi împovărez părinţii cu dorinţe pe care le-ar fi fost greu să le îndeplinească.

Iar, la un moment dat, din colecţia mea de îngeri, îngerul principal pe nume Mihaela, mi-a şoptit că de Crăciun nu e vorba despre mâncare şi cadouri. E mai mult. Mult mai mult.

Este despre LUMINĂ. 

Despre lumina adusă de naşterea Fiului lui Dumnezeu. 

Şi totul a căpătat sens.

Moşii au trecut în poveste, Isus pruncul a trecut în tradiţia religioasă.

Şi a rămas lumina, care parcă pâlpâie mai tare în inimile noastre în preajma naşterii Domnului.

Şi lumina aceasta este cea care ne alină, ne face să credem, să căutăm să fim mai buni, mai toleranţi, chiar dacă doar pentru o perioadă.

Luminii ăsteia îi scriu să o rog să-mi pună sub pernă, în inimă, sau unde o vrea ea, nişte firimituri de înţelepciune, câteva petice cu care să-mi mai bandajez din rănile pe care uneori mi le fac singură, nişte stropi de înţelegere, şi acceptare, şi bucurie, şi speranţă.

Şi mai am mare nevoie de încă ceva. De nişte încredere. În mine, în sensul pe care toate lucrurile ar trebui să-l aibă, în mâine, în poimâine, în ce va urma, în binele care sigur se ascunde în ceilalţi.

Şi, pentru că se zice că Moşului trebuie să-i ceri şi ceva concret, atunci îi dau de veste că, pe lângă cele deja amintite, nu voi refuza un set cu peniţe şi toc de caligrafie de la Profiart. 

Ştie el care.....(stttt, ălă rusesc, Sonet/Сонет, de 16.20).

Ana, unde eşti? Aici sunt!

A fost odată ca niciodată o fată pe nume Ana. De fapt, o fetiţă. Mică, un pic îndesată, cu bretonul tăiat şui, într-o parte, şi cu ochi negrurii, mari ca două mărgeluţe care scânteiază. Din tot ansamblul care o alcătuia pe Ana, Anu, cum îi zicea bunicul în vacanţele de vară de la ţară, ochii erau singurii care ieşeau în evidenţă.

Cum era fetiţa noastră atunci? Nu ştim exact. Nici ea nu cred că ştia foarte bine. Aparent, un copil obişnuit: nici frumos, nici urât, nici foarte deştept, dar nici prostuţ, nici cu talente deosebite, dar nici lipsit de imaginaţie. Un copil ca mulţi alţii, care se visează pe rând gimnastă, poliţistă, agent secret, dar nu face paşi în niciuna dintre direcţii. Pentru că nu este încurajat, îndrumat, dar nici cu voinţa nu stă prea grozav.

Un copil ca atât de mulţi alţii...

Un omuleţ care creşte, deschide ochii şi sufletul mai mult şi mai mult, zi de zi, dar nu reuşeste să capete lucrurile care ar face ca în el să răsară şi să prindă rădăcini încrederea, siguranţa, bucuria autentică pe care le ai experimentând lucruri pe care îţi doreşti să le faci, eşuând şi învăţând că nu e nimic catastrofal în a eşua, în a pune întrebări prostuţe sau a da răspunsuri greşite.

Atunci, în copilărie, în jurul Anei a început să crească ceva asemănător unui cocon cu solzi din sticlă opacă. Şi pe măsură ce anii treceau şi Ana creştea, coconul devenea mai gros, strângând în interiorul ei o făptură din ce în ce mai mică.

Din când în când la mica prizonieră ajungea un glas îndepărtat care părea să o strige: ”Ana, unde eşti?”

Auzind asta, sărea direct în picioare, punea mâinile pâlnie la gură şi striga din toţi rărunchii: „Aici sunt!”. Dar vocea ei nu reuşea să treacă de pereţii groşi ai închisorii din sticlă.

Până într-o zi când o fată a ajuns în dreptul coconului....

De abia acum începea povestea cu adevărat.

*

M-am tot căutat... 

De fapt, mă căutam deja de ceva vreme. Încet încet, am început să mă zăresc. Coconul pietrificat avea mici crăpături prin care puteam comunica cu cea din interior. Nu a fost uşor. Mi-a luat mult timp să o fac să mă privească. Ana cea zăvorâtă nu privea decât în jos. Noroc că ştiam că e curioasă.

- Ce faci toată ziua închisă aici?, am întrebat-o prima dată.

- Multe, mi-a răspuns.

- Pfiu! Da de unde multe. De abia ai loc să te întorci.

- Dar, Ana, răspunse fata din interiorul coconului, nu trebuie să ai nu ştiu cât spaţiu, nu ştiu câte lucruri, ca să poţi visa şi să-ţi proiectezi visele în realitate. Ar trebui să ştii mai bine! De unde crezi că vine fixul tău cu învăţatul să cânţi la pian? Ia să vedem.

- Mda, nu ştiu. A venit aşa, pe nesimţite, o fascinaţie pentru sunetele acestui instrument minunat, liniştea, bucuria pe care le am de fiecare dată când aud doar şi câteva acorduri.

- Aşa e, dar de undeva au plecat toate astea. Ghici de unde? De la mine!

- Bine, bine, şi ce altceva mai faci tu toată ziua aici, în afară de a visa?

- Scriu. Când îmi e bine sau mai puţin bine, scriu. Scriu. Iau pixul, creionul, stiloul, orice am la îndemână, şi scriu: în agendă, pe foi pe care nu mai e decât un pic de alb de umplut.

- Şi dacă n-ai stilou, nici pix şi nici petic hârtie?

-Tot scriu! Apăs cu degetul nisipul umed rămas în sufletul meu de câte ori ai fost tu la mare şi ancorez cuvintele cât să reziste până la primul val. Şi dacă n-am mare, atunci scriu în palmă. Înghesui literele cât să se ivească sensul cuvintelor, nici nu contează că se suprapun.

După asta, i-am vorbit despre culori, tărâmuri aparent magice, dar totuşi pământene. I-am dus sunetele muzicii. Vedeam prin crăpătura mică, de dimensiunea unui bănuţ cum în colţul gurii îi înflorea un zâmbet. Auzeam câteodată un murmur timid, care părea un fredonat.

- Nu ştiu să cânt! N-am voce! O să râdă lumea de mine.

- Care lume? Îi răspundeam. Aici nu suntem decât noi două: eu şi cu tine, de fapt, una.

Când auzea asta, se ridica şi cu toate că ochii îi erau în pământ, începea să se mişte uşor, ca într-un ritm de dans imaginar. Coconul era strâmt, dar, în mod ciudat, atunci când se învârtea în spaţiul îngust, coconul părea că se lărgeşte.

În altă zi i-am dus culori. Nu i le-am arătat, căci n-a fost chip să-şi ridice ochii din pământ, dar i-am spus cu ce seamănă fiecare culoare. Dădea din cap, ca şi cum ar fi zis: da, ştiu! La albastru a sărit brusc în picioare şi a strigat: albastru de nu-mă-uita! Pentru prima oară de când am regăsit-o, ne-am regăsit, s-a apropiat timid de gaura cât un bănuţ şi s-a uitat fix la mine cu ochii negrurii, curioşi, şi mi-a spus:

- Nu m-ai uitat!

- Nu te-am uitat, i-am răspuns, doar că nu am putut veni mai repede după tine. N-am putut. N-am fost în stare.

- Nu-i nimic. Contează că acum ne-am regăsit. Definitiv.

- Hai să te scot odată din coconul ăsta blestemat!

- Nu spune asta. Nu e blestemat. E adevărat că nu mi-a fost bine în el, că multe vise au murit în el înainte de a prinde contur, dar e la fel de adevărat că el m-a protejat atunci când simţeam că nimeni nu o poate face, nici măcar eu.

- Da, asta a fost! S-a terminat! Gata! Mă duc să caut un baros. O lovitură bine ţintită şi-l fac ţăndări dintr-odată.

Pentru prima oară am auzit-o râzând cu poftă.

- Îmi place de tine: eşti curajoasă! Nu te dai în lături, nu te sperii. Şi mai ai şi umor. Ce n-aş da să fiu ca tine!

- Dar tu eşti ca mine! Suntem una. Coconul ăsta nenorocit nu ne lasă să fim din nou una. Spune-mi, cum rupem vraja?

 - Nu e nicio vrajă, Ana. Coconul nu va dispărea peste noapte dacă spui vreo incantanţie deşteaptă. Coconul e făcut din teamă, ruşine, neîncredere, respingere, durere, suferinţă, abandon, dezamăgire. În timp, acestea s-au suprapus unele peste altele şi s-au pietrificat.

- .....

- Nu fi dezamăgită. Altfel, şi gaura asta cât un bănuţ se va astupa definitiv.

- Nu! Nu voi accepta aşa ceva. Spune-mi ce să facem?

- Pentru început, hai să zgâriem cu unghiile în jurul găurii, poate reuşim să o lărgim.

Zi de zi se întâlneau şi zgâriau de o parte şi de alta peretele coconului. Nu era deloc uşor. Coaja părea subţire, dar era făcută din straturi. Straturi făcute din amintiri. Din când în când, cu degetele umflate şi ochii plini de lacrimi, Ana se oprea. Închidea ochii, mângâia stratul cu degetele brăzdate de aşchiile din cocon. Când era pe punctul să renunţe din partea cealaltă a coconului se auzea:

- Dă-i drumul. Las-o să plece. Nu-ţi mai poate face rău. Iartă, acceptă, înţelege....

Şi cea din cocon îşi ştergea lacrimile cu mâneca bluzei şi se punea mai departe pe treabă.

- O să vii şi mâine?

- O să vin în fiecare zi, până vom fi din nou una.

- Bine. Pe mâine.

- Pe mâine.

Dar într-o zi, Ana n-a mai apărut.

- Ce-o fi cu ea? gândi cea din cocon? Poate are treabă.

Trecuseră deja câteva zile şi Ana nu mai apărea. Cealaltă, din cocon, se întrista şi ea pe zi ce trecea. Se uita la gaura din peretele coconului. Începea să se refacă. Pe măsură ce gândurile zburau cu repeziciune şi-i spuneau asurzitor: nici măcar ea nu te vrea, vezi că nu mai vine, straturile prindeau viaţă şi se refăceau.

La un moment dat, Ana s-a întors. Cea de dincolo de zid, cocoşată, aşezată pe scăunelul ei nici n-a privit înspre ea:

- De ce m-ai părăsit şi tu?

Se aştepta la explicaţii largi, elaborate, scuze complicate. În schimb, a urmat asta:

- Mi-a fost greu zilele astea, a spus Ana. Mi-a fost teamă, m-am simţit rănită, nedreptăţită. Am crezut că e din cauza ta.

- .....

- Dar nu era aşa. M-am înşelat. Te rog să mă ierţi. Nu am să te mai las singură niciodată.

- Niciodată?

- Niciodată!

Şi mâinile de o parte şi de alta a zidul s-au pus din nou pe treabă. Milimetru cu milimetru, gaura se lărgea. Uşor uşor, se vedeau nu doar ochii, ci şi o parte din nas, obrajii, gura. Uneori, ca să vadă cât de mult au avansat se aşezau cu faţa în dreptul găurii şi se priveau. Erau identice.

De avansat, avansau tare greu. Solzii coconului cedau greu şi numai unul câte unul. Realist vorbind era destul de greu să estimezi cât va lua ca amândouă să poată face o gaură suficient de mare, cât să-i permită prizonierei să-şi părăsească temniţa.

Rând pe rând, când una, când cealaltă se lăsau pradă deznădejdii.

Dacă nu reuşeau să spargă coconul până la urmă?

Era bine că în cazurile astea una din ele o încuraja pe cealaltă. Mai rău era când oboseau amândouă odată de atâta zgâriat, se lăsa întunericul şi nu se mai vedeau.

Atunci, una o striga pe cealaltă:

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt, răspundea glasul din cocon.

- Nu pot să te văd!

- Nu-i nimic. Scoate mâna prin gaură.

Şi aşa se ţineau strâns până la venirea zorilor.

De la un timp, Ana cea (aparent) liberă nu ma voia să plece de lângă cocon. Zgâria în continuu, ignorând comentariile dezaprobatoare ale celei ferecate în cocon.

- Nu se poate să stai aici tot timpul. Trebuie să-ţi mai vezi şi de ale tale.

- Ştii ceva: e treaba mea dacă toată ziua vreau să stau să zgârîi solzi de cocon, răspundea cealaltă. Asta e cel mai mai important lucru pentru mine acum, să te eliberez.

- Dar tu nu înţelegi că există un timp pentru asta şi că nu te poţi duce pur şi simplu să dai limbile ceasului înainte cu mâna?

Ana cea de dincolo de zid ştia asta, dar nu recunoştea nici în ruptul capului. Se înroşea ca racul de furie, se punea pe plâns şi se lăsa uşor să alunece pe vine, sprijinindu-se de peretele coconului.

După un timp, o voce din globul sticlos se auzea:

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!, răspundea supărata.

- Hai, te rog, nu mai fi supărată.

- Nu mai sunt.

- Ei, ai uitat că ştiu când nu spui adevărul?

- ....

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt! Tocmai ce ţi-am spus adineaori.

- Ştiu, dar voiam doar să te aud. Poţi să-mi spui de ce eşti aşa furioasă?

- De ce? De ce? Parcă n-ai şti! Sunt furioasă pentru că nu pot!

- Ce nu poţi?

- Să fiu ca restul lumii. Aparent sunt întreagă. În realitate, sunt sfârtecată în două. Umblu bezmetică să regăsesc părţi, bucăţi din mine. Mă lovesc cu capul, nu, nu cu capul, că ăsta ar durea mai puţin!, mă lovesc cu inima de lucruri care mă dor, mi-e teamă tot timpul. Parcă în mine, omul ăsta mare care sunt, e ghemuit într-un ungher întunecat o fiinţă mică, înfăşurată în mii de fire care o strâng, fire de teamă, de durere, îndoială, neiubire. Nu mai pot!, rosti printre lacrimi şi sughiţuri.

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!, răspunse glasul sfârşit.

Era deja întuneric beznă. În jur şi în sufletele lor.

- Dă-mi mâna!

- Poftim?

- Haide, nu mai pune atâtea întrebări. Bagă mâna prin gaură.

Cea liberă întinse mâna. Nu vedea nimic. Simţea doar solzii coconului care-i zgâriau pielea. La jumătate se întâlni cu mâna celei zăvorâte.

Se spune că îmbrăţişările sunt terapeutice, dar ce te faci când nu te poţi îmbrăţişa?

Te ţii de mână!

Au stat aşa multă vreme. Chiar dacă le amorţiseră mâinile, palmele nu se despărţeau una de cealaltă. Deveniseră una singură.

Era linişte, nu se auzeau decât bătăile inimilor lor, care încet încet se confundau într-una singură.

Se iveau zorii dimineţii.

Un glas obosit întrebă:

- Ana, unde eşti?

- Ce glumeaţă ai devenit peste noapte. Parcă nu m-ai ţine de mână. Ştii că sunt aici. Ştiu că mă simţi.

Era mai mult decât atât. Începuseră să se vadă. Coconul opac, plin de solzi, devenea din ce în ce mai transparent. Cea liberă şi cea zăvorâtă se puteau vedea acum pe de-a întregul.

Erau oglindă una pentru cealaltă.

-Ana, crezi că vom reuşi să ne îmbrăţişăm vreodată?

- Da, cu siguranţă!

- Când?

- Nu ştiu exact! Când va veni timpul.

- Şi până atunci?

- Până atunci ne ţinem de mână. Promit să nu-ţi mai dau drumul. 

- Niciodată?

- Niciodată!

*

Astă vară, în tabăra de la Breaza a Iulianei, îngerul cu chip de Anca ne-a învăţat să jucăm „paraşuta”. Nu e complicat: îţi trebuie o paraşută de jucărie, dar cred că, în lipsă, merge şi cu un cearşaf mai mare. Un nume e strigat şi ca prin minune (deşi nu e) cel strigat se iveşte şi răspunde: aici sunt! Normal că m-am jucat şi eu.

Uneori, fără să conştientizăm, facem lucruri care răspund la întrebările, căutările cele mai ascunse din sufletul nostru.

Căci, de fapt, ce căutăm mai mult şi mai mult? Ne căutăm pe noi înşine, cei autentici, căutăm să descoperim cine suntem. Şi mai căutăm ceva: iubire, înţelegere, acceptare, valorizare.

De atunci, când mă simt pierdută, rătăcită, dezamăgită de mine însămi, ignorată, neiubită, mă caut, mă strig, astfel încât să mă pot reconecta la mine şi la clipa prezentă.

- Ana, unde eşti?

- Aici sunt!

©AnaMariaCătănuş2019