Cei care pleacă şi cei care rămân

Astăzi este despre Sorina şi Ionela Agavriloaie, două suflete legate prin neasemuit de frumoase fire care nu se pot ţese decât între o mamă şi copilul ei.

Doctoriţa Sorina

Azi, Sorina, ar fi trebuit să împlinească 14 ani, să mai facă încă un pas spre maturitate, cu flori, baloane colorate, tort şi toţi oamenii care o iubesc.

Din toate astea, boala, suferinţa, neşansa, destinul, fiecare în parte şi toate împreună, au făcut ca azi să nu mai fie vorba decât despre Sorina şi cei care o iubesc, despărţiti de o barieră de cer albastru, pe care Sori, cu siguranţă, desenează flori, şi păsări, şi căţei albi.

Sori este deja un înger care veghează asupra mamei sale, Ionela. 

Sorina şi Lucy

Ar fi trebuit să fie altfel, şi Ionela să continue să-i fie Sorinei şi mamă, şi prietenă, şi sprijin, şi sfătuitor, şi mâna care-i şterge lacrimile de pe obraz, şi braţele care o strâng strâns la pieptul ei, şi buzele care-i sărută fruntea cu dragostea de care numai o mamă poate fi în stare.

Doar că nu a fost cu putinţă.

Sper, cred din tot sufletul că Sorina ne vede de acolo de unde este.

Ştiu că umerii ei mici, care au dus atâta suferinţă, s-au transformat în aripi care o îmbrăţişează zi de zi pe Ionela, o mângâie, îi mângâie inima frântă în mii de bucăţi.

Te iubim, Sori! Şi ştim că dragostea care te leagă de Ionela, şi care nu va dispărea niciodată, o va ajuta pe mami să meargă înainte, oricât de greu i-ar fi!

Flori albastre cu parfum de Gabi

"Dacă scriu ceva, mă tem să nu se întâmple, 

dacă iubesc prea mult pe cineva, mă tem să nu-l pierd; 

şi totuşi, nu renunţ să scriu şi să iubesc, nu pot...."

Isabel Allende, Paula

Sunt paisprezece ani de când mă lupt cu o fâşie de pământ. 

La început mi-a fost teamă să calc pe ea. Mergeam, asemeni unei balerine care şi-a pus pentru prima dată poantele în picioare, pe o limbă îngustă de bordură care delimita pământul pietros de o altă limbă de ciment.

Contrafobic, în anii ce au urmat am început să calc mai des pe acolo, în drum spre alt petic de pământ, de după colţ, unde rând pe rând, ţi-am sădit ghiocei, apoi zambile, apoi mărgăritare.... Multe. O modalitate de a-mi alina dorul, de a-ţi spune: sunt pentru tine, Gabi!

De peticul celălalt, cel unde firul de viaţă care te ţinea legată de aici s-a rupt brusc, definitiv, nu am avut curaj să mă ating mult timp.

Până anul astă când am săpat cu furie în pământul ca o cărămidă, am împrăştiat seminţe din care nu ştiam ce o să iasă sau dacă o să iasă ceva, le-am udat, le-am oblojit, le-am descoperit cu uimire primele frunzuliţe, primii boboci.

Şi din pământul ăsta sec, hrănit la un moment dat doar cu tine, au răsărit nişte flori albastre, delicate, timide, care nu se lasă văzute decât o parte din zi, pentru ca apoi să se închidă pe neaşteptate în ele, până la următorul moment cu lumină potrivită.

Sunt exact ca tine, Gabi! Un amestec paradoxal de culoare, poezie, exuberanţă, pe de o parte, şi teamă, fugă pentru a te face nevăzută, deznădejde, pe de altă parte.

Nu ştiu cum se numesc florile pe care le-am plantat. Şi nici nu vreau să ştiu.

Pentru mine sunt flori albastre cu parfum de Gabi.

Şi e suficient!

Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă

Miercuri, 12 iunie, ora 13.00.

O dezbatere-lansare pe marginea volumului 

Mihai Botez, Lumea a doua şi alte scrieri din anii disidenţei solitare, 1979-1987 

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, 2019, 
editor Ana-Maria Cătănuş, cu o prefaţă de Eugen Simion.

Hristos a înviat, dragi prieteni!

Să ne oprim o clipă sau mai multe din fuga noastră continuă după vise sau lucruri materiale, să privim înlăuntrul nostru şi să vedem lumina.
Indiferent de unde credem că vine, ea este acolo: o sursă de speranţă, de putere în momente de deznădejde, de bucurie, de bine, de mirare...
Şi să realizăm că orice am face, lumina nu se va stinge niciodată. Uneori va fi o vâlvătaie, alteori doar va pâlpâi timid. Dar nu se va stinge.
Niciodată.
Pentru că este lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.
Hristos a înviat, dragi prieteni!
Întru speranţă, bucurie, binecuvântare!

Sursa foto:

http://www.prowallpapers.ro/lumanare_in_palme-wallpapers.html

Iubirea

A fost odată ca niciodată o fată. În aparență, un copil ca oricare altul. Dar doar în aparență!

La naștere, medicii nici nu reușiseră bine să o scoată din pântecele mamei, că unul dintre ei observă:

”Vouă nu vi se pare că fetița asta strălucește?„

Așa era!

Speriați, medicii au întors fetița pe toate părțile, au examinat-o cu atenție, i-au ascultat inimioara plăpândă. Totul părea în ordine.

E adevărat că fetița strălucea în continuare, cu și mai multă forță pe măsură ce minutele se scurgeau, dar, după nenumărate deliberări, medicii au conchis: copilul era sănătos tun, iar strălucirea putea fi generată de contactul pielii nou-născutului cu mediul exterior. Sigur o să treacă în câteva zile.

Dar n-a trecut. 

Niciodată.

Nici în zile, nici în luni, nici în ani.

E adevărat că strălucirea devenea mai puțin evidentă ochilor. Dar la fel de adevărat este că devenea suficient de puternică încât să fie „văzută” de sufletele din spatele ochilor.

Poate vă întrebați: ei, și, strălucire-nestrălucire, cu ce o făcea asta mai interesantă, mai bună, mai altfel decât restul?

Există un răspuns: când te naști așa, strălucirea te alege pe tine și nu mai este nevoie să fii în niciun alt fel învățat, exersat, practicat.

Doar ești! Și este suficient!

Strălucirea e ceva-ul ăla care te împinge să oferi celorlalți chiar și atunci când renunți la ceva pentru tine, să găsești o vorbă bună sau un zâmbet pentru ceilalți, chiar și atunci când propriul tău suflet e fărâmițat în mii de bucățele.

Strălucirea e „vinovată” și atunci când, deși mințită, înșelată, cu sufletul zgâriat și rănit, nu găsește cu chip să se transforme în ură, răutate, răzbunare sau trufie. Din contră, deși retrasă într-un colț și de abia pâlpâind, strălucirea încearcă din răsputeri să-și vindece rănile.

Și reușește!

Nu într-o clipită, căci și cea mai aprigă dintre flăcări are nevoie de timp ca să parcurgă drumul de la scânteie la vâlvătaie...

Dar reușește și pentru că strălucirea autentică este un dar cu care te naști, pe care-l ducem cu noi până la capăt și dincolo de el, dacă știm să-l sădim, să-l dăm mai departe...

Nu sunt mulți oameni care s-au născut cu strălucirea asta. Poate și din cauza asta nu i s-a dat până acum un nume.

Unii, norocoși care au întâlnit astfel de oameni, au spus că strălucirea este de fapt iubire.

Eu, tot o norocoasă, i-am găsit alt nume: Adina

Recunoştinţă

Nu mi-am făcut bilanțul anului din care se scurg ultimele fire de nisip. Nu pentru că n-am avut timp. Ca o divagație, a început să-mi displacă destul de mult formula nu am timp. Mi se pare mai corect, în primul rând față de noi înșine, să spunem nu mi-am făcut timp...

Să revenim...

Nu mi-am făcut niciun bilanț pentru că mi s-a părut complicat, greu, mi-a fost teamă. Nu că o să dea cu minus, ci mi-a fost teamă de emoțiile antrenate de fiecare reamintire a unui eveniment/moment/perioade.

Și mi-a mai fost teamă că bilanțul ducea inevitabil către o pagină albă, care se cerea umplută. Un an nou aștepta nerăbdător în clepsidră, numărând invers momentul când avea să elibereze primul grăunte de nisip.

Sursa foto: FB terapiepentruviata.ro

Sigur că am planuri/obiective/dorințe pentru la anul. Vreau să fiu prezentă mai mult, să scriu mai mult, să lucrez mai mult, să zbor o dată la un om tare drag sufletului meu, să mai zbor o altă dată la alt om drag sufletului meu, să descopăr mai mult, să mă împrietenesc mai mult cu mine, să conduc mai des și cu mai puțină teamă, să merg să ascult muzică mai des, să ajut (nu prea îmi place cuvântul voluntariat).

E ditamai lista. Și asta nu e decât o parte din ea.

Dar dincolo de toate aceste concretețuri, există ceva de care am nevoie, un lucru, de fapt, o atitudine, un comportament, pe care mi-aș dori să-l practic mai mult, zi de zi: recunoștința. Nu pentru că nu există, ci pentru că mi se pare că este insuficient, pentru că mi-aș dori să o transfer mai des din zona câmpului rațional în miezul ăla ca un soare în miniatură care se găsește în noi.

Cred sincer că sursa nefericirilor noastre are rădăcini și în incapacitatea de a practica recunoștința complet, neselectiv. Și nu mă refer la recunoștința pentru ajutorul primit, pentru vorba bună care oblojește răni vechi și adânci, ci recunoștința pentru tot ce avem, ceea ce trăim sau nu suntem nevoiți să trăim.

Întotdeauna vrem mai mult, fie că e vorba despre profesie, relații, viață de familie. Poate e firesc așa. Asociem ascensiunea, succesul, foarte-binele creșterii, evoluției.

Dar nu creștem oare și atunci când ne oprim, respirăm, conștientizăm ce avem deja, ne bucurăm pentru ele și, mai ales, simțim recunoștință?

În anii tinereții crude eram convinsă că eu sunt singura care decide traiectoria vieții mele, că numai de mine depinde ca un „ceva” să se întâmple. Era trufia tinereții, a răzvrătirii. Mă luptam cu tot, cu toate și, mai ales, cu mine însămi. Dar asta nu mi-a adus nici liniște, nici echilibru. Nici nu ar fi avut cum: lupta, zbuciumul continuu rareori duc la împăcare sau armonie.

Sursă foto: https://www.toateblogurile.ro/

Și pe măsură ce am mai crescut, am realizat încet încet că mai există ceva, dincolo de mine. Era ceva-ul care îmi îndrepta pașii într-o direcție, nu în alta (și, nu, nu era intuiția), un ceva care ne închide uși, inclusiv sufletești, dar care nu uită să deschidă altele, lăsându-ne însă decizia de a intra sau nu.

Și, încet încet, trufia a mai scăzut un pic, poate și zbuciumul, și lupta, dar nu suficient cât să-mi fie bine. Acum, cheia pare să fie recunoștința. Pentru tot și toate, inclusiv pentru lucrurile bune pe care reușesc să le fac.

Așa că, anul ăsta, îmi doresc să fie altfel. Îmi doresc să mă întorc la mine, așa cum se întoarce un copil plecat de mult de acasă, să mă cert mai puțin, să mă laud când sunt curajoasă, să mă hrănesc mai mult cu gânduri bune, cu recunoștință, cu acceptare. 

Și, cine știe, poate la un moment dat, pe lângă liane încolăcite din gânduri, pe lângă spini, chiar dacă sunt de la rugii de mure, va apărea și un petec cu flori și mici-mici, si albastre, de nu-mă-uita.

Sărbători cu bine!

Sărbătoarea Crăciunului este despre credinţă, tradiţie, despre a fi împreună sub acelaşi acoperiş, fie că-l numim casă, fie că-l numim cer.

Sursa foto:
https://fractalenlightenment.com/36203/spirituality/
understanding-the-different-archangels-their-healing-powers

Mai mult, Crăciunul este despre a fi, acel "a fi" care a început cu un prunc, care a strâns în el atâta lumină, atâta speranţă, atâta dragoste, atâta iertare, cât să ajungă pentru o lume întreagă. Şi le-a sădit în fiecare dintre noi.

Crăciunul este despre a fi în toate modurile imaginabile: bucuros, recunoscător, generos, înţelegător, tolerant, iertător, zâmbitor şi câte altele.

Şi mai este şi despre a le fi aproape, cu gândul sau cu fapta, fiecare după puterile noastre, celor în nevoie.

Să vă bucuraţi de sărbători minunate, dragi prieteni!