Ele

Sunt la Sala Radio, stau cu ochii închiși. Așa pot să mă conectez, nu, nu e cuvântul potrivit, să mă contopesc cu pianul, îmblânzit cu atâta știință și pasiune de o pianistă sud-coreeană. În stânga mea e Rodica. Și mă gândesc: oare în absența ei aș mai fi fost aici, aș fi gustat cu atâta bucurie muzica simfonică, mi s-ar fi deschis atât de multe ferestre ale unei minți neexpuse din copilărie, din familie, la cultură? 

Înclin să cred că nu. În absența ei, în absența lor, a femeilor din viața mea, nu aș fi fost cum sunt azi. 

Audrey Hepburn

Textul acesta nu este unul feminist, chiar dacă vorbește doar despre femei. Probabil, cei mai mulți dintre noi construiesc cele mai durabile relații de prietenie cu persoane de același sex. Știu sigur că la femei se întâmplă asta. Face parte din procesul nostru de creștere, de deschidere spre lumea în care trăim. La un moment dat, ne desprindem ușor de familii și viața sau altcineva ne propune niște întâlniri cu niște oameni. Unii vor fi total nepotriviți pentru noi, cu alții nu vom putea construi decât relații pasagere, străvezii. Apoi, dacă vom fi suficient de norocoși, vom întâlni și oameni care ne vor ajuta să creștem în direcția în care avem nevoie și pentru care suntem înzestrați.

Sunt acele relații de viață, care, deși întrerupte de timp, spațiu, circumstanțe, ne vor schimba. Dar asta aflăm după un timp (deloc scurt), când constatăm că-i putem înțelege pe ceilalți mai mult decât înainte, că putem dărui fără să mai așteptăm ceva înapoi, că nu ne mai roade invidia că X este mai frumoasă, mai deșteaptă, ci putem să o admirăm cu sinceritate și să-i spunem asta. Mai mult, simțim bucurie că a apărut în drumul nostru. Și învățăm că la rândul nostru trebuie să creștem în femeile din jurul nostru încrederea și bucuria pentru ceea ce sunt. 

Cred că femeile se cresc unele pe altele și nu doar în calitate de mame. Se cresc, conștient sau nu, prin ceea ce transmit, prin generozitate, delicatețe, forță, curaj, rezistență nebănuită, spirit de sacrificiu, inclusiv prin hipersensibilitate.

Adine, Mihaele (multe Mihaele), Ance, Elene, Rodici, Irine, Oane, Mariane, Viorici, Elisabete....

Întâlnirea cu ele a făcut ca, în bucata de lut care sunt, o daltă nevăzută să modeleze șanțuri de bine și de frumos.

Pentru Ele. Cele care sunt și care vor mai fi.

De ce nu mai scrii?

- De ce nu mai scrii? Nu mai scrii povești, nu mai scrii nimic.

- Nu mai scriu. Nu am mai putut. În mintea mea nu s-au mai țesut povești, nici texte frumoase, nici despre încredere, nici despre speranță.

De ce nu mai scriu... 

Nu mai scriu pentru că nu am putut scrie altceva decât despre pierderea mamei. Am încetat acum o jumătate de an să scriu despre asta, gândindu-mă la ce crede lumea despre mine. Am trăit acum 25-30 de ani cu privirile chiorâșe, vorbele pe la colțuri. Nu am uitat. Doar a trecut timpul.

- Nu e ok ce scrii! Lumea se întreabă. De ce scrii numai despre asta? Nu cumva ai luat-o razna?

M-am cercetat atent, m-am analizat cu toate instrumentele, cunoștințele acumulate în destul de mulți ani. Am întrebat și specialiști.

Nu, nu am luat-o razna. Așa este doliul meu, așa știu/pot eu să-mi plâng pierderea. 

Dar nu am mai scris. Gândurile despre ceea ce ar putea crede ceilalți m-au redus la o tăcere asurzitoare și nu au făcut decât să-mi înăbușe suferința. Dar dacă știu ceva despre emoții, gânduri, trăiri reprimate este că orice e înăbușit, reprimat, acumulează presiune și la un moment dat explodează. Nu poate fi altfel.

Nu am mai scris. Am acumulat în minte, am sedimentat durerea, plânsul, care la mine se transformă, se eliberează sub forma cuvintelor scrise, rostite și am mers mai departe mimând normalitatea. Nu am mai deranjat pe nimeni, nici repovestind a mia oară aceleași lucruri despre mama, nici scriind undeva.

M-am gândit: de ce nu-mi ajunge să scriu toate lucrurile astea într-un caiet pe care să-l țin într-un sertar? De ce simt nevoia ca cineva să citească rândurile astea atât de personale? Nu e o formă de exhibiționism sufletesc?

M-am cercetat din nou.

Nu, nu este exhibiționism. Nu este nevoie de atenție. Este pur și simplu nevoia de a spune, a spune până nu mai pot, până se consumă din cantitatea aia de durere care dă pe dinafară. Simt că doar așa rana asta sângerândă va căpăta cojiță și, poate într-o zi, se va cicatriza. Voi putea trece cu degetele peste carnea strânsă nefiresc și nu va mai durea așa de tare.

Și mai vreau să spun dintr-un motiv.

În perioada imediat următoare după plecarea mamei am căutat cu disperare ceva rațional care să mă mângâie, care să-mi explice. Am cumpărat cărți despre etapele doliului, am citit mărturii. Am mers la biserică. Am primit ajutor, dar îmi lipsea mai mult. Îmi lipsea înțelegerea din partea cuiva care trecea prin pierdere. 

M-am agățat în schimb de povestea unei doamne care-și pierduse mama în aceeași perioadă, în împrejurări similare. Am găsit un text scris de ea. Nu mi-a ajuns. Am căutat-o și o perioadă, străine fiind, ne-am împărtășit din durere, din gânduri. Asta m-a ajutat. Să citesc, să comunic cu cineva ca mine, care se lupta cu o dramă similară.

Așa că de asta scriu. 

Și dacă în lumea asta există un singur om care găsește alinare, se simte mai puțin singur, derutat, zdrobit în fața acestei realități înfiorătoare care este moartea, atunci poate scrisul meu are o însemnătate.

Asta o să fac. O să scriu despre doliul meu, așa cum mi-l amintesc, așa cum încă îl trăiesc. E singura modalitate ca la un moment dat să mai pot scrie și altceva.

Te iubesc, mami!

 Ți-am spus, dar nu ți-am mai scris. Îți scriu acum.

Nu te mai găsesc

* 

Nu, nu i-am sustras titlul cărții Laurei Ionescu, Nu te găsesc pe nicăieri. E adevărat, în primele zile, săptămâni, disperată, înfricoșată de cum voi găsi modul să merg mai departe, am căutat, am întrebat cunoștințe, despre cărți care ar putea să mă ajute. Am primit și recomandarea cărții Laurei Ionescu, dar nu am găsit-o atunci și nici forțe prea multe nu aveam să caut... 

Poate într-o zi... 

Așadar, titlul textului vine din căutarea mea asiduă, furioasă, dureroasă de a o găsi pe mama, de a o regăsi într-o formă acceptabilă pentru mine.

*

Îmi înfund adânc nasul în hainele ei. Îi caut mirosul, așa cum un bebeluș își recunoaște mama după mirosul, căldura pielii.

În relația cu părinții, unii rămânem întotdeauna copii.

Lunile astea de doliu profund, simțit în carne, adânc, m-a făcut să am momente de rătăcire, deznădejde, observare, dar, mai ales, căutare. Cred că asta este constanta doliului meu de până acum: căutarea!

Șocul pierderii, negarea, incapacitatea de a accepta realitatea, dificultatea de a coexista cu ea. Toate astea în paralel cu efortul de a reveni la o formă de normalitate sau, mai corect spus, de funcționare socială.

După lunile astea în care am alergat ca o nebună, nu, corect ar fi ca un om înnebunit de durere, cam peste tot unde am crezut că pot găsi răspunsuri, am obosit. Răspunsuri am primit, dar ele nu s-au potrivit pe golul din inima mea.

Și am înțeles într-un final că răspunsul nu-l voi găsi decât în inima mea. 

Dacă îl voi găsi.

Pierderea cuiva extrem de imporant pentru noi, a mamei - legătură primordială cu lumea asta - zdruncină, ne zdruncină din temelii. Uneori nu mai rămâne piatră peste piatră. Între înainte și după se ivește un spațiu de netrecut. În aparență, totul exterior rămâne la fel, mai puțin omul care dispare. De la o zi la alta te trezești ca în scenografia unei piese de teatru. Decorul rămâne același, până la cele mai mici detalii: ochelarii rămași pe o poliță, un inel scos la repezeală înainte de a se spăla pe mâini, lăsat pe etajera de la baie, șorțul de bucătărie în cui, așteptând ca stăpîna să-l ia grăbită, să-și suflece mâinile și să se apuce de gospodărit.

Totul stă cuminte la locul lui. Doar cea care le însuflețea este în altă parte, pentru totdeauna.

Constanta mea, acum când crizele de deznădejde s-au mai rărit, rămâne căutarea. O caut pe mama pretutindeni, în toate felurile. 

Sunt felurile mele. 

Bizare sau nu. 

O caut în haine, în restul de deodorant rămas, o caut în dosarul medical gros de o jumătate de palmă.

O caut. Nu mă pot abține. O caut și la cimitir, unde monumentul ăla funerar obișnuia să nu-mi provoace niciun sentiment.

O caut!

Stau pe capac, la picioarele ei și văd cum mîna mă trage după ea, instinctiv, de-a lungul capacului și se oprește în locul unde indiferent de adâncime crede că ar fi inima ei. Răceala capacului îmi îngheață mâna, dar mâna se încăpățânează să se facă una cu ceea ce ar trebui să fie dedesubt.

O caut!

Știu, rațional, că ea nu mai poate fi decât în mine, dar, deocamdată, nu-mi ajunge. Tânjesc atât de mult după mirosul ei, vocea ei, căldura corpului ei, prezența ei, încât nu mă pot opri din căutat.

Deocamdată.

După ce m-am dezmeticit din avalanșa de lucruri care mi-au înghițit-o pe mama, după ce starea aia de anestezie în care nu mai simți nimic altceva decât durere, disperare, nu mai simți sete, foame, nevoie de somn, după...am început să văd că nu doar realitatea din exteriorul meu se schimbase, ci eu nu mai eram aceeași. 

Prăpastia care desparte lumea de  dinainte și lumea de după mama a înghițit-o și pe Ana (sau măcar o parte din ea). 

Ana de acum e o ca o plantă uscată, dar o plantă cu bulbii ancorați adânc în pământ. Mi-ar plăcea să cred că sunt asemena bucăților din bulbii unei cale pe care acum câțiva ani i-am plantat în grădină, pentru ca în plină vară să mă uimească prin semeția cu care stăteau albe, ferme, de o eleganță subtilă, într-o grădină prea modestă pentru semeția lor.

*

Azi, după multă vreme, am reușit să vorbesc cu mama într-o biserică. Am intrat să vizitez biserica Saint Sulpice din Paris, o biserică catolică enormă, genul de biserică prea mare ca să găsești liniște. Și totuși, la intrare, un spațiu a devenit memorial pentru cei care au murit de Covid. Panouri cu fotografii, mesaje de la cei dragi, o agendă în care să scrii despre cei dragi. Privind chipurile celor plecați, mesajele celor rămași, m-am simțit mai puțin singură. Așa am putut să aprind o lumânare, să stau lângă ea și să-i vorbesc ca și cum flacăra era mama, așa am putut să-i scriu. Așa am putut să o plâng, înconjurată de cei care au sfârșit la fel ca ea, dar și la fel de iubiți ca ea. Așa am găsit un bob de muștar de liniște.

Ochișor, pisoiul-om

Este ceva vreme de când Ochișor își caută om. Părea că l-a și găsit la un moment dat, dar nu a fost așa. Știu, ar vrea să stea cu mine. Și eu aș vrea să-l păstrez, dar nu am cum. Cu cât trece timpul îmi dau seama cât de greu îmi va fi fără el, dar în același timp știu că trebuie să mă întorc acasă, iar acasă Ochișor nu va găsi un mediu prietenos. Alternativa ar fi să rămână aici, la mama, într-o casă goală, singur, având companie o jumătate de oră sau o oră, când aș putea veni să-i dau de mâncare. Asta ar fi o închisoare pentru el. Ochișor, pisoiul-om, respiră iubire, are nevoie de prezență, de atenție de iubire. Și oferă iubire, este tot iubire.

Cât aș fi vrut să-l păstrez. Înainte să plece mama plănuisem să o conving să-l primească. A apucat să-l vadă într-o noapte. A cucerit-o din prima. Ploua torențial. Era 11 noaptea și mi-am dat seama la telefon că mama nu e bine. Am aruncat la repezeală ceva pe mine, am sărit în adidași, nu am mai legat șireturile, am luat din zbor o umbrelă și am fugit pe scări...

La ușa scării era Ochișor, pisoiul orb de un ochi, pripășit de astă vară pe lângă bloc, pentru că găsise mâncare. Știam că o să se țină după mine o parte din drum, iar când va fi atins linia perceptibilă doar pisicilor se va opri.

Dar de data aia, în noaptea aia, nu s-a oprit. Frigul, ploaia sau altceva l-au făcut să mă urmeze până la blocul mamei, mult peste limita teritoriului lui.

L-am luat în brațe și am ajuns amândoi murați.

A stat cuminte ore bune în sufragerie, cât eu umblam disperată, vorbind la telefon, alergând după frecții, încercând să scad febra mamei ajunsă la aproape 40.

Ochișor a stat cuminte, iar când se crăpa de ziua am mers amândoi acasă. El, uscat și mulțumit: primise și mâncare, și iubire, eu, tremurând din toate încheieturile sufletului și trupului.

Au urmat săptămâni de teamă, de disperare, de speranță, apoi de disperare totală. Mama a plecat. S-a alăturat celor peste 20000 din valul Delta.

Planurile mele de a tăia grilajul de la balcon, de a-i face lui Ochișor scară, de a-l primi mama și a-l apăra de pisica ei, o adevărată Alfa, de a găsi un loc unde să-i fie cald, să primească mâncare, să fie iubit, s-a năruit.

„Casa” mamei s-a mutat în alt loc...

Dacă aș fi putut să-l iau cu mine, l-aș fi luat. Am încercat să-i găsesc un OM, dar nu am reușit. Probabil, oamenii au văzut în Ochișor ceea ce vedem (cu tot dinadinsul) noi deseori la oamenii din jur: imperfecțiunea.

Ce nu este Ochișor? 

Ochișor nu este de nu știu ce rasă, nu e pui, nu e perfect vizual.

Ce este? 

Aici e mult de spus. Cam ca la oameni, după ce încetăm să le mai privim așa insistent exteriorul... Ochisor este un pisoi-om. E un pisoi de probabil 2 ani, tânăr, plin de energie, dar care nu deșiră perdele și nu miorlăie isteric la trei dimineața. E mâncăcios, dar nu mofturos. Dacă-i dai o jucărie se joacă până pică lat de oboseală. Între reprizele de joacă vine să-l mai mângâi și să-l feliciți pentru măiestria cu care ascunde șoriceii și apoi îi găsește. Apoi, cade lat în apropierea Omului, asigurându-se că rămâne în contact cu el, atingându-l cu lăbuța sau un vârf de urechiușă. Și asta îl face teribil de fericit.

Ochișor este sperios. În fața agresivității celorlalte pisici, fugea. Nu este un bătăuș, nici nu se simte în stare să-și apere ce e al lui. Așa este Ochișor. De asta poate fi companionul perfect pentru un OM care și l-ar dori cu adevărat.

Poate a fost al cuiva la un moment dat. Spun asta, pentru că este sterilizat. În ultimele săptămâni, m-am ocupat de sănătatea lui, pentru că am vrut ca dacă se va găsi cineva să-l vrea, să nu mai fie supus la cheltuieli suplimentare. Ochișor se numește așa pentru că nu mai are decât un ochi. Deși medicul veterinar a încercat să-i salveze ochiul afectat de un ulcer cornear, dezvoltat probabil în urma unei înțepături, ochi cu care nu mai vedea, nu am reușit. Soluția cea mai sănătoasă pentru Ochișor a fost enucleerea globului ocular (adică, i-a fost înlăturat globul ocular și i-a fost cusută pleoapa).

S-a vindecat bine și Ochișor este în continuare la fel de jucăuș. Încă trebuie să țină cîteva zile gulerul pentru protecție, dar asta nu-l împiedică să facă instrucție cu șoriceii. Nu știu dacă v-am spus că este foarte foarte curat.

Ochișor, pisoiul-om, are nevoie de un OM întreg la suflet, care să-l ia și să-l iubească pentru ceea ce este, nu din milă.

Trebuie să fie un OM responsabil, care să știe că este vorba despre un suflet, o viață, și apoi despre un animal.

Trebuie să fie un om care poate iubi. Ochișor nu poate fi al oricui. Îmi dau seama de asta. Este nevoie de un OM special pentru un pisoi așa de special.

Dacă poți fi Omul lui Ochișor, dă-ne de veste!

Împreună

 Mami, nu pot să vorbesc cu tine decât în scris, dar mă gândesc tot timpul la tine. Fiecare „ceva” îmi aduce aminte de tine. Stau tot la tine în sufragerie și mi se pare că ultimele luni nu ni s-au întâmplat nouă. Nu nouă. Este doar o mare neînțelegere...

Am obosit să mai spun oamenilor despre tine. Nu mai vreau să spun nimănui nimic. Cred că și cei din jur au obosit să audă aceleași lucruri, iar și iar. Nimic nou, nimic vesel, nimic bun.

Probabil există oameni mai înțelepți, oameni mai puțin atașați, oameni care acceptă mai ușor mersul vieții. Poate lor le este mai ușor. Sau poate este doar o aparență: nimănui nu-i e ușor. Am constatat că printre puținii oameni care pot înțelege sunt cei care au trăit pierderea ca o veritabilă traumă ce este.

Doar că de data asta, mami, am să fac altfel decât făceam de obicei. De data asta o să fac ce și cum vreau eu și abia apoi o să iau în calcul așteptările celorlalți de la mine.

Și dacă am să simt să plâng, o voi face oriunde, oricând. Și dacă o să simt că nu vreau să vorbesc cu nimeni, n-am să vorbesc cu nimeni.

Of, mami, ce o să mă fac eu fără vorba ta, fără vocea ta, pe care căutam să o aud imediat ce deschideam ochii?

”- Alo, Miți, te-ai trezit?

- Da, Miți, beau cafeaua cu Țiți (pisica mamei). Taică-tău încă doarme. Are o oboseală în el, parcă a strâns toți anii de șantier.”

Mami, n-am reușit să mă liniștesc, să mă împac cu mine și cu pierderea ta. Nu știu de ce așteaptă oamenii de la mine să fiu bine, să merg mai departe... Nu știu de ce tot îmi spun asta.

Merg mai departe, mami, nu am cum altfel, zilele mă târăsc după ele, dar nu am găsit încă modalitatea prin care să te iau cu mine și altfel decât în inimă, în suflet.

Mai am nevoie de ceva, să știu că legătura dintre noi nu s-a rupt defintiv.

Mami, ești cu Gabi acum? Fetița ta cea mare, primul tău copil? 

Mâine, Mihaela Gabriela ta, numită după arhanghelii de ziua cărora ai plecat, ar fi împlinit 48 de ani. De 16 ani încoace, mâine, de 6 ianuarie, mergeai cu tata la ea. Mâine, voi veni eu cu tata, la voi două.

Mami, ești cu Gabi acum? Ne vedeți pe mine și pe tata?

Mami, dacă o putere nemaivăzută ar putea să-ți ducă un mesaj de la mine, să știi că ar fi același pe care ți l-am spus în continuu când erai cu o sursă de oxigen, cu două surse, pe CPAP, intubată sau plecată:

TE IUBESC, MAMI! 

EȘTI SUFLETUL MEU!

Ajun de An Nou

E ajun de an nou, mami. Stau la tine, în sufragerie. N-am putut să plec de când te-ai dus la spital, de când te-am adus înapoi, dar nu acasă la tine mami, de când te-am lăsat lângă Gabi, pentru todeauna.

Mami, balconașul tău cu flori e plin de lumină. Am avut grijă să nu se stingă, să vezi drumul dacă mai poți să vii.

Știu, mami, e vremea să mă întorc la mine acasă, e vremea să fiu bine, așa cum ai vrut tu, mami. E vremea să trăiesc, să reîncep să trăiesc.

E lumină multă, mami. Mă vezi? Mă auzi? Mă simți în vreun fel?

Azi era ziua în care îmi spuneai:

Miți, pentru Anul Nou, să faci un tort ușor cu fructe. Diplomat. De câțiva ani devenise tradiție diplomatul de anul nou.

Tu, mami, făceai cozonacii, mezelurile, sarmalele, salata boeuf, friptura. Cohorte de mâncare: să se simtă și la noi miros de sărbătoare. 

Tu făceai tot, mami, și te întristai când îți spuneam că faci prea multă mâncare și multă se risipește.

Era bucuria ta, mami, să faci și să împarți. Iar eu nu înțelegeam întotdeauna.

Mami, ții minte diplomatul de anul trecut? Eu nu mi-l aduc aminte. Știu doar că pe al tău îl făceam mai mare, cu multe fructe și încercam să-l decorez cât mai frumos, să fie cel mai frumos.

Iubeai diplomatul meu, mami.

Iubeai să auzi cheia în ușă și să spui ”a venit Miți”. În ultima vreme spuneai râzând: „ai venit la copii?” „ce ne-ai adus?

Mami, câte lucruri mai aveam de trăit împreună.

Mami, sunt 1 lună, 24 de zile și câteva ore de când inima ta nu mai bate. Iar eu încă mai aștept să mă trezesc dintr-un somn îndelungat și să aflu că nu e adevărat. Doar a fost cel mai lung coșmar din viața mea.

Mami, în seara asta nu am mai făcut diplomat, am făcut o prăjitură cu fructe. Să fie. Sigur ți-ar fi plăcut. Bucătăria a devenit locul meu de refugiu. Nu am semnal la telefon, pot să închid ușa pe motiv de abur, pot să-ți mângâi șorțurile de bucătărie lăsate exact unde le-ai lăsat tu.

Mami, se încheie anul, un an atât de greu peuntru tine, un an în care am greșit mult, mami, și poate dacă nu greșeam, poate acum erai cu noi. Doar că așa și atât am știut, mami. Ce n-aș da să fi știut mai mult atunci.

Mami, mâine o să-i dau Ancăi, câteva din hăinuțele tale de spital. O vecină în vârstă are nevoie de ajutor. E tot la Sf. Ioan, mami, tot la etajul cinci, poate tot în salonul tău. Am pus deoparte niște lucrușoare, le-am netezit, le-am dat un pic cu parfum, să miroasă frumos.

Ce n-aș da mami să pot să mai fac pachet pentru tine. Ce n-aș da să pot să-ți mai aud vocea chiar înăbușită de mască: „Anișorica, să-mi aduci compot d-ăla bun”. Să mă reped să curăț fructele, să fiarbă la foc mic, să-l răcesc rapid, să sar în haine și să vin fugind la poarta spitalului.

A fost un an greu, mami. Și, totuși, nu aș vrea să se termine. Este ultimul an pe care l-am avut împreună.

Și încet încet tot ceea ce ne leagă în planul material se îndepărtează, îmi transmite că trebuie să-ți dau drumul, să te las să pleci.

Dar nu pot, mami.

Încă nu pot.

Te iubesc, mami! Fetița ta de pe pământ te iubește mult și are nevoie mai mult decât oricând să o ajuți să meargă mai departe.

Te iubesc. Ești sufletul meu.

O lună, 22 de zile și câteva ore

Mami, au trecut o lună, 22 de zile și câteva ore de când inima ta s-a oprit și nu a mai pornit. De atunci, inima mea se chinuie să bată și pentru a ta, căci i se pare de neimaginat să dea drumul inimii tale.

De când ai plecat, mami, totul s-a schimbat. Culorile nu mai sunt culori. Totul este gri spre negru. Hainele nu mai au culori, nici forme, sunt doar obiecte care să acopere, să încălzească. Uneori, mă gândesc ce crede lumea care știe că ai plecat, iar fata ta nu poartă doliu. Resimt vinovăție, pentru că tu ai fi respectat cu strictețe anul doliului. Dar eu nu sunt așa. Sufletul meu, inima mea, gândurile mele sunt deja negre. Și nu simt să port haine cernite pentru a genera o falsă simpatie uneori.

O lună, 22 de zile și câteva ore de când caut vinovați.

De ce căutăm vinovați? Pentru că atunci când pierderea este definitivă, iremediabilă, irecuperabilă, mintea noastră nu poate admite că se poată să nu existe vinovați.

Nu o conjunctură nefavorbilă, nu un cumul de factori, ci oameni, căutăm oameni care au greșit...

De când ai plecat am luat cadru cu cadru filmul vieții noastre din iunie când s-a confirmat diagnosticul de neoplasm. 

Investigații, operație, spitalizare, postspitalizare cu schimbarea pansamentului de pe rana aceea oribilă, mutilantă, care-mi îngheța sufletul (ce a fost, mami, în sufletul tău?), chimio, covid, moarte. 

Nepăsare, incompetență, lăcomie, aroganță, respingere, lipsă de empatie, inuman, foame de bani, bani, mulți bani, cât mai mulți bani...

Ce puteam face diferit, pentru ca tu să fii în continuare aici?

Știu ce mi-ai spune: „Dumnezeu este deasupra tuturor, și a ta, și a noastră. Cum și cât o vrea Dumnezeu”. Așa spuneai...

Și eu am crezut asta, dar doar pe jumătate. În mintea mea, eu, da, egoistul, trufașul „eu” trebuia să te salveze.

Știu, mami, știu că nu sunt Dumnezeu să pot face asta, dar nu mă doare mai puțin și nu m-a făcut să caut mai puțin vinovați.

Iar eu sunt prima, mami. Mai sunt și alții, dar eu cred că ar fi trebuit să știu, să aflu ce nu știam, mai repede, astfel încât să conteze. Și tu ai o parte de vină pentru că nu m-ai învățat să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la restul.

Îmi aduc aminte cât de mult voiai să începi chimioterapia, să o termini și să te faci bine.

”Anișorica, mergem la Cocor să-mi iau proteză și perucă.

Mergem, Miți, sigur că mergem. Am vorbit cu doamna. Mergem să-ți iei ce trebuie”.

Ai notat pe calendar ședințele de chimio. Știai când se vor termina. Totul s-a risipit ca un fum, în mai puțin de o lună.

Pe 11 octombrie ai făcut analizele la Oncofort pentru a începe chimioterapia. Seara ți-am făcut test rapid, să fiu sigură că totul este în regulă: negativ.

Marți, nu am mai făcut. Dacă făceam, poate ieșea pozitiv și amânam chimio. 

Clinica oricum nu făcea niciun test dacă erai vaccinat. Rațiuni de costuri, poate. Cred că în conjunctura pandemică ar fi trebuit să fie obligați să facă teste rapide înainte de ședința de chimio, chiar dacă ne puneau pe noi să le plătim... Unde mergea mia, mergea și suta...

Iarta-mă, mami!

Două zile mai târziu s-a dezlănțuit iadul. Febră 39-40, rău, rău. Simptomele de covid se confundă cu cele post chimioterapie. Mai puțin tusea. Fac două teste rapide: pozitive.

Scriu medicului de familie, fac anameza: diabetic, neoplasm operat, iradiat recent. Primesc rețeta de paracetamol, molekine imuno, erdomed. Sugerez timid antibiotic, așa cum am avut eu în schema de covid. Nu primesc. În schimb, mi se spune să insist la DSP, ambulanță pentru testare....

Mi-e teamă.

Ce să fac?

Să ignor prescripția medicului de familie?

Sa administrez antibioticul de care am facut rost pe alte căi?

Să sun la salvare? Mi-e rușine, jenă: mama are saturația bună. Sigur sunt oameni în situații mai grave.

Mama nu vrea să accepte că are covid. E doar răcită. Febra crește si scade după antitermice și frecții. Saturația 95-96. Tusea, în schimb, e violentă.

Nu am știut. Am știut prea puțin, ca să iau o decizie la timp, chiar împotriva voinței tale. Tu, mami, intoxicată de televiziuni și vorbe auzite la colț de stradă.

Iartă-mă, mami, iartă-mă că în noaptea în care te-am păzit, nu am știut că ceea ce credeam delir era de fapt șuierul plămânilor afectați. Nu am știut, mami!

A urmat spitalul și liniștea înnebunitoare. Vești obținute pe surse, la a câta mână?, pentru că la spital nu răspunde nimeni, niciodată. Da, mamă, ar fi trebuit să vin zi de zi la spital, să fac scandal, să-mi spună despre tine. Dar nu am fost în stare să fac asta, mami.

Dacă aș fi făcut, aș fi aflat că aveai nevoie de CPAP de la început, dar că nu aveau disponibil. Dacă aș fi știut, mami, m-aș fi dat peste cap să fac rost de un dispozitiv, să-l donez spitalului. Dar n-am știut, mami.

Mami, de o săptămână citesc zi de zi documentele medicale de la spital. Îmi dau seama că pot descifra orice scris, oricât de urât, am refăcut trasaeul tău, mami, dar n-am găsit vinovați.

Oameni au greșit. Cu siguranță! 

Când ai un pacient atât de vulnerabil, singura recomandare ar fi trebuit să fie: mergeți la spital! acum!

Dar dincolo de toți acești oameni, de toate conjuncturile astea nefaste, eu simt, mami, că ar fi trebuit să știu mai mult, să fac mai mult, să mă comport într-un mod în care nu sunt, pentru a avea liniștea că am făcut tot ce aș fi putut face pentru tine.

O lună, 22 de zile și câteva ore, mami. 

Partea ta de inimă din inima mea doare, mami!