"Caracterul, spunea un înţelept,
este ceea ce facem atunci când nu ne vede nimeni.
Nu este acelaşi lucru cu reputaţia -
ceea ce cred alţi oameni despre tine.
Nu se confundă nici cu succesul sau cu realizările.
Caracterul nu este ceea ce am realizat, ci ceea ce suntem"
Bill Hybels
Într-o după-amiază cu miros de zmeură, şi brad, şi fân proaspăt cosit, într-o după-amiază de Breaza, Iuliana ne-a arătat o carte. Notam ceva într-un caiet, aşa că n-am văzut coperta, doar am auzit titlul: Cine eşti când nu te vede nimeni. Cu punct.
Mintea mea creativă şi, câteodată admirabil de indisciplinată, a adăugat repede titlului şi mie însămi un semn al întrebării.
Cine eşti când nu te vede nimeni?
De-a lungul vieţii, învăţăm, ne perfecţionăm în "a părea". Adăugăm mască după mască (şi nu o spun într-un mod negativ) pentru a ne fi mai uşor să ne integrăm, să fim acceptaţi, să nu fim aşa de uşor răniţi, să devenim oameni de succes.
 |
| Sursă foto: https://ro.pinterest.com/pin/ 787637422306405760/ |
Cine suntem în realitate?
Intelectualul fin care îl priveşte pe celălalt în ochii, îşi alege cu grijă cuvintele, îi strânge mâna, strânge din dinţi de furie, dar odată ajuns acasă, deschide laptopul şi se transformă subit într-un rezervor de ură şi invective?
Sau tânărul acela bine îmbrăcat, cu un parfum discret, care-ţi ţine uşa magazinului, dar câţiva metri mai încolo îi arde cu sete o palmă peste faţă prietenei/iubitei/soţiei, urlând la ea: uite ce mă determini să fac?
Ştiu, sunt exemple dure, dar ele au legătură cu cine suntem.
Cine suntem cu adevărat iese la iveală atunci când nu ne vede sau credem că nu ne vede nimeni. Este acel melanj de trăsături de caracter care reprezintă esenţa noastră, trăsături pe care le-am căpătat în copilărie, le-am întărit în maturitate şi pe care alegem să le cultivăm sau să încercăm să le schimbăm, dacă nu ne mai sunt de folos sau dacă simţim că nu asta suntem.
Suntem făcuţi dintr-un amestec de lumină şi întuneric şi, probabil, foarte puţini dintre noi sunt scutiţi de-a lungul vieţii de momente de răutate, invidie, nepăsare şi multe altele. Dar conştientizarea lor ne ajută să (ne) înţelegem mai bine, să scrutăm în interiorul nostru pentru a vedea ce a generat atitudinea, comportamentul, şi, eventual, a ne lămuri asupra a ceea ce e de făcut, de schimbat.
Dorinţa de cultivare a binelui din noi este ideea principală a cărţii lui Bill Hybels, Cine eşti când nu te vede nimeni.
La prima vedere, cartea, plină de pilde din Biblie, poate părea nepotrivită cuiva care are o abordare să-i zicem laică asupra dezvoltării personale.
Nu vă lăsaţi intimidaţi!
Literatura motivaţională scrisă de pastorii americani aparţinând cultelor denumite generic neoprotestante aşa este, dar nu înseamnă că este mai puţin valoroasă sau folositoare. Şi dacă trimiterile biblice deranjează, se poate sări peste. Miezul cărţii merită!
Hybels vorbeşte despre cinci trăsături ale unui caracter puternic: curajul, disciplina, viziunea, perseverenţa, dragostea.
Sunt trăsături, aşa cum remarcă şi autorul, pe care cu greu le mai regăsim în noi. Presiunea socială, a timpului, dorinţa ca tot ceea ce vrem să se întâmple acum, în momentul ăsta, teama de a nu greşi, comoditatea, frica sunt doar câteva din stavilele în calea unui caracter sănătos.
Curajul, în viziunea lui Hybles, are mai multe faţete: curajul de a fi vulnerabil, curajul de a accepta adevărul despre comportamentul tău, curajul de a urma pe cineva, curajul de a fi un om moral, chiar dacă te plasezi în afara trendului.
"Cum poţi deveni mai curajos? Îţi pui o dorinţă? Zici o rugăciune? Scuturi o baghetă magică?"
Întrebările sunt ale lui Hybels, soluţia, tot a lui. "Creşti în curaj atunci când îţi confrunţi temerile paralizante. Uneori, ne imaginăm că oamenii curajoşi s-au născut fără frică. În realitate, oamenii curajoşi sunt oameni obişnuiţi ca tine şi ca mine, care au început la un moment dat să-şi înfrunte temerile în loc să mai fugă de ele" [...] Nu poţi sta liniştit aşteptând să te caute curajul. Trebuie ca tu să mergi să-l cauţi".
Avem nevoie de disciplină ca să ne ducem la bun sfârşit proiectele, oricare ar fi ele.
Avem nevoie să ne creştem răbdarea ca să construim temeinic, să învăţăm să nu renunţăm la prima greutate, la primul eşec, luând-o mereu de la capăt în speranţa unui parcurs mai lin.
La fel, avem nevoie de viziune, căci a avea viziune îţi permite să te orientezi spre căutarea de soluţii şi să refuzi să rămâi blocat într-o situaţie care pare fără de ieşire.
Şi cel mai important, avem nevoie de dragoste în toate formele sale: dragostea blândă, care protejează, care mângăie, care alină, dar şi dragostea aprigă, cea care ne dă forţa de a-i spune celuilat "drumul pe care ai luat-o nu este bun, nu te ajută" tocmai pentru că-l iubim şi nu vrem să se piardă. Este nevoie să iubim şi aprig!
Cartea lui Hybels nu oferă interpretări savante sau ultimele teorii din zona dezvoltării personale. Nu te învaţă cum să câştigi mai mulţi bani sau cum să devii lider de succes.
Cartea lui Hybels este simplă, pe înţelesul tuturor, se adresează sufletului şi apoi raţionalului. Dacă vrei, dacă asta cauţi, poţi găsi în ea îndrumare, soluţii, idei la care nu te-ai gândit.
Şi dacă nu le găseşti, tot nu rămâi cu mâna goală.
Rămâne întrebarea (şi multe altele care derivă din ea), pe care ne-o putem pune mai des, ca să ne verificăm pe parcurs dacă mai suntem pe drumul cel bun:
Cine sunt când nu mă vede nimeni?
