Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

România mea...

Suntem europeni. Ne-am nascut aici, deci avem acest drept din nastere. Nu l-am capatat pe parcurs, l-am avut de la inceput. Suntem europeni si...liberi. Avem dreptul la masini straine si parfumuri frantuzesti, la un trai civilizat, la respect...
Pe strada, in fata mea, doi tineri mananca cu pofta pateuri. La sfarsit se sterg elegant cu servetelul la gura, nu cumva sa ramana vreo firimitura rebela, mototolesc servetulul si il arunca. Pe jos.
Bulevardul Dacia... Doua batranele tarand un carut cu niscaiva cumparaturi trec strada. Dupa o indelunga asteptare se pune verde pentru masini. Soferii se tin cu greu sa nu apese acceleratia, nervii fierb, batranelele se misca in reluare. Nu pot mai repede. Soferii - epuizati, extenuati sub povara secundelor pierdute la semnafor...
Este martie si se apropie Ziua Femeii...
Soferii dezlantuie asupra femeilor o ploaie. Nu de flori... O ploaie de injuraturi si claxoane.
Suntem europeni! Suntem in randul lumii civilizate.
Avem masini straine, parfumuri frantuzesti. Avem Concept Elysee! Mirosim a Escada si Cerutti. Si cu toate astea nici cele mai originale dintre parfumuri nu pot acoperi mirosul nostru unic...
Oare sa fi fost doar comunismul care a distrus creativitatea, toleranta, bunavointa din noi? Sau e el singurul vinovat de ipocrizia noastra? Ipocrizia de a intoarce privirea, de a tacea?
Doamna neagra de suparare de la ghiseu, soferul nervos si nesimtit, agresivitatea, uratenia gesturilor de nepasare, mizeria este doar "a lor"? A celorlalti? Nu si a noastra?
Ba da, toate astea sunt si ale noastre, atata vreme cat, chiar daca nu le practicam, le lasam sa ne invadeze din exterior.
Simtim ca nu mai putem respira si cu toate astea nu spargem zidurile din jurul nostru. In schimb, ne cumparam "masti de oxigen" si ne umezim batistele cu parfumuri fine.
Ne aparam lumea in acelasi mod in care oamenii Evului Mediu se aparau de ciuma: tinand la nas o batista imbibata in diverse solutii...si alungand, cu gandul, pericolul contaminarii.
Suntem europeni.


Suntem liberi sa fim ceea ce putem fi...

Chipul iubirii

Frumusetea este ceva care se defineste prin comparatie, ca atat de multe alte lucruri....Suntem sau nu mai frumosi decat X, la fel de frumosi, mai putin.... Si totusi, atunci cand te indragostesti cu adevarat frumusetea chipului sau a trupului nu mai conteaza atat de mult... Da, se poate spune: ei, la inceput e chestie de chimie, de atractie... Da, dar se poate intampla sa te indragostesti de un om pe care nu l-ai vazut niciodata..cu care doar ai avut ocazia sa vorbesti. Si atunci....vorbim despre "chimie emotionala". Si se poate intampla ca dupa ce te indragostesti de omul ala sa-l si vezi, sa constati ca fizic, rational vorbind, nu prea s-ar apropia de "grila" ta fizica, dar asta sa nu conteze deloc. Pentru ca fascinatia nu mai vine dintr-un chip placut sau frumos, ci de undeva mult mai adanc... Psihologic vorbind, probabil este vorba despre nevoia de a gasi ceva ce cautam in cealalta persona, fie ca este vorba despre exprimarea manifesta a afectiunii, fie ca este vorba de impartasirea unor valori comune, unor vise...

Iar pentru cei carora li se intampla asta, chipul iubirii capata alta forma, care nu are nici cea mai firava legatura cu forma exterioara. Poate ca, de fapt, acest "chip" interior ne face unici. Cu mai mult sau mai putin efort putem deveni frumosi la exterior, putem avea o carcasa prezentabila, atragatoare.

E adevarat, tot cu efort, dar mult mai mult, putem deveni sau mai bine zis putem incerca sa devenim frumosi in interior. Iar asta este o investitie care merita, pentru ca dureaza: pentru totdeauna! Orice ar fi insemnand "pentru todeauna".

Le toi du moi

Cineva mi-a trimis un cantec de-al Carlei Bruni, al carei fan recunosc ca nu sunt... Mi-au placut atat de mult versurile...incat am simtit nevoia sa le impartasesc... Cred ca poate fi, daca nu cea mai completa declaratie de dragoste, cel putin cea mai frumoasa...

Le toi du moi
Je suis ton pile
Tu es mes faces
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
Toi le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la guitare et moi la basse

Je suis la pluie et tu es mes gouttes
Tu es le oui et moi le doute
T'es le bouquet je suis les fleurs
Tu es l'aorte et moi le coeur
Toi t'es l'instant moi le bonheur
Tu es le verre je suis le vin
Toi tu es l'herbe et moi le joint
Tu es le vent j'suis la rafale
Toi la raquette et moi la balle
T'es le jouet et moi l'enfant
T'es le vieillard et moi le temps
Je suis l'iris tu es la pupille
Je suis l'épice toi la papille
Toi l'eau qui vient et moi la bouche
Toi l'aube et moi le ciel qui s'couche
T'es le vicaire et moi l'ivresse
T'es le mensonge moi la paresse
T'es le guépard moi la vitesse
Tu es la main moi la caresse
Je suis l'enfer de ta pécheresse
Tu es le ciel moi la terre, hum
Je suis l'oreille de ta musique
Je suis le soleil de tes tropiques
Je suis le tabac de ta pipe
T'es le plaisir je suis la foudre
Tu es la gamme et moi la note
Tu es la flamme moi l'allumette
T'es la chaleur j'suis la paresse
T'es la torpeur et moi la sieste
T'es la fraîcheur et moi l'averse
Tu es les fesses je suis la chaise
Tu es bémol et moi j'suis dièse

T'es le laurel de mon hardy
T'es le plaisir de mon soupir
T'es la moustache de mon trotski
T'es tous les éclats de mon rire
Tu es le chant de ma sirène
Tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

Je suis ton pile
Toi mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
T'es le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la putain et moi la passe
Tu es la tombe et moi l'épitaphe
Et toi le texte, moi le paragraphe
Tu es le lapsus et moi la gaffe
Toi l'élégance et moi la grâce
Tu es l'effet et moi la cause
Toi le divan moi la névrose
Toi l'épine moi la rose
Tu es la tristesse moi le poète
Tu es la belle et moi la bête
Tu es le corps et moi la tête
Tu es le corps. hummm !
T'es le sérieux moi l'insouciance
Toi le flic moi la balance
Toi le gibier moi la potence
Toi l'ennui et moi la transe
Toi le très peu moi le beaucoup
Moi le sage et toi le fou
Tu es l'éclair et moi la poudre
Toi la paille et moi la poutre
Tu es le surmoi de mon ça
C'est toi charybde et moi scylla
Tu es la mère et moi le doute
Tu es le néant et moi le tout
Tu es le chant de ma sirène
Toi tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

Absolutul meu

Avem momente in viata cand totul pare inutil. Nu, nu vorbesc despre acele momente de tristete, depresie cauzate de un eveniment punctual, de o stare de oboseala... Vorbesc de acea situatie cand totul parca se aduna, se combina intr-un amestec covarsitor si, culmea, nu un amestec pe cale sa explodeze, ci unul care apasa, zi de zi, din ce in ce mai tare. Momentele astea sunt cele care de obicei genereaza schimbarea, dar sunt insotite de atat de multe intrebari, zbateri, de atata zbucium... Si asta pana ne dam seama ce trebuie schimbat. Dupa aceea este alta poveste...cea a capacitatii de a schimba la propriu lucrurile si cel mai greu de a te schimba pe tine.

Acum e unul din momentele alea cand imi dau seama, asa la modul cel mai dureros, cum tot alerg eu dupa absolut/uri. Si alerg, si tot alerg... Si degeaba. Si imi dau seama - oare de cate ori in viata asta pe care o am o sa imi tot dau seama de asta? - ca tot timpul nu am facut decat sa ma centrez pe un singur lucru: acel Absolut din acel moment. Am neglijat orice era pe langa, orice ar mai fi trebuit sa insemne viata mea, ca sa ma concentrez cu totul pe Absolutul ala. Iar cand Absolutul s-a facut tandari, nu a mai ramas nimic...pentru ca pe langa el, eu nu mai construisem, intretinusem nimic. Nu vorbesc despre solutii de avarie, ci despre toate celelalte lucruri care ar fi meritat o atentie macar egala. De ce? Pentru ca viata este facuta din mai multe paliere, pentru ca Absolutul, intelegand prin asta fericirea, multumirea, senzatia de bine, poate fi si un El si o slujba si o pasiune si orice altceva. 

Poate fi tot ceea ce esti tu si tot ceea ce poti da...

Bagheta magica

Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:

"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".

Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.

Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".

Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".

Si atat.