Compromisul

Moto: Anevoios este drumul spre adevar.

Serghei Dovlatov

In societatile de tip totalitar comunist, absenta libertatii de exprimare a generat un anumit tip de literatura, paralela in continut si stil cu literatura incurajata in mod oficial. Aceasta din urma, folosita de regim ca mijloc de mobilizare a maselor si pentru a propaga modelul noii societatii si a omului nou presupunea promovarea imaginii unei realitati glorioase care se dorea infaptuita, dar care in mod real avea putine legaturi cu ceea ce exista in societate. A scrie pe aceasta directie, conforma cu linia ideologica, asigura succesul si recunoasterea in societate, precum si avantaje materiale. La polul opus se afla marginalizarea sociala si profesionala, dificultatea de a supravietui. 

Optiunea de a scrie „diferit”, abatandu-se de la linia oficiala, nu presupunea neaparat o forma de opozitie la adresa regimului politic, ci putea fi privita ca o modalitatea de eliberare a celui care scria, de punere in acord cu sine insusi, cu convingerile sale cele mai intime. Inevitabil, in astfel de lucrari se face simtita frustrarea vizavi de duplicitatea vietii in comunism, fapt ce uneori duce la derapaje de limbaj, ca forma de revolta la incercarea regimului de a controla felul in care traiesc, gandesc oamenii.

Compromisul lui Serghei Dovlatov ofera un exemplu de literatura neconforma cu linia oficiala. Cartea abordeaza tema libertatii sau mai bine zis a absentei acesteia, asa cum este perceputa de autorul nostru: in compromisurile pe care trebuie sa le faca atunci cand isi scrie articolele la ziarul Na straje rodine din Estonia sovietică.

Consecinta dorintei de libertate este in cazul lui Dovlatov una nefericită: este concediat, finalul cartii fiind un semn al incompatibilitatii unei gandiri libere cu un regim totalitar.

Pentru Dovlatov, libertatea presupune dreptul de a trai normal, a face alegeri logice, chiar daca asta inseamna aranjarea tarilor blocului comunist in ordine alfabetica si nu dupa criteriile ideologice care imparteau tarile comuniste din bloc in tari mai prietene sau mai putin prietene cu URSS. 

De-a lungul celor douasprezece compromisuri, Dovlatov zugraveste intr-o maniera hazlie o perioada in care absurditatea, dusa la extrem, are ca unic scop conservarea si perpetuarea unei imagini false despre societatea in care traieste.

„Compromisurile”, intelegand prin asta fiecare povestioara in parte, contrapun imaginii idealizate, pe care trebuia sa o prezinte articolele ziarului, realitatea contrastanta: minunatul hipodrom din Tallin este o groapa de gunoi, „jocheii celebri, idoli ai publicului, care sunt inainte de toate zootehnicieni cu experienta care lucreaza la perfectionarea rasei” sunt de fapt cei care influenteaza pariurile pe bani buni („A ramane in urma este si asta o arta”).

Omul nou, creatia cea mai importanta a noii societati, nu se regaseste nicaieri, nici in randul oamenilor obisnuiti, care in particular spun bancuri la adresa regimului, beau si asculta BBC si nici in cazul activistilor de partid, responsabililor care vehiculeaza doar lozinci goale pentru a-si pastra functiile si privilegiile aferente. 

Criza constiintei, amanata de nevoia supravietuirii, inecata uneori in alcool, devine la un moment dat inevitabila. Pentru ca a supravietui intr-un astfel de regim presupune a minti, iar minciuna, chiar daca uneori nevinovata, stupida, frizand limitele unei minime logici, devine sinonimul lipsei de libertate. 

Izbucnirea lui Dovlatov, exasperat de absurditatea care il inconjoara, este relevanta pentru modul in care percepe societatea in care traieste si in care totul este acoperit de o pojghita de minciuna:

„Minciuna si in jurnalismul meu si in versurile tale. Unde ai vazut tu un eston in cosmos? E o metafora? Metafora... Minciuna are zeci de asemenea porecle subversive”.

Incapacitatea lui Dovlatov de a se conforma pe deplin la regulile unui regim incapabil sa-si recunoasca erorile (chiar daca asta insemna a inmormanta pe cineva in locul altcuiva in cadrul unei ceremonii oficiale si dupa aceea a schimba trupurile, pentru ca un activist de frunte nu poate fi inmormantat altundeva decat intr-un cimitir al nomenclaturii!) il aduce inevitabil in postura de a-si pierde locul de munca, pentru ca „pentru a face cariera in gazetarie e nevoie de eforturi constante, din ce in ce mai mari. A te opri inseamna a capitula...”.

Compromisul lui Dovlatov abordeaza o tema serioasa – viata in societatea sovietica – intr-o nota hazlie, scriind o carte usor si placut de citit. Insa nu trebuie sa ne inselam: umorul este doar o modalitate de a face mai tolerabila o realitate pe care oamenii aveau foarte putine mijloace sa o schimbe.

Asa ca: cititi, zambiti si mai ales meditati!

De citit: Serghei Dovlatov, Compromisul, Humanitas, Bucuresti, 2009, 206 p.

"Land of choice" sau despre cum punem noi carul inaintea boilor

Este paradoxal cum un lucru sau un loc absolut minunat poate sa genereze atata tristete, dezamagire.
Am fost o saptamana la Sighisoara. Un loc absolut fantastic. O evadare in timp de care multi oameni au nevoie, macar din cand in cand.
Cetatea, oamenii, peisajul merita tot timpul din lume. Si daca ai vreme si dorinta de a sta si a privi pe indelete, de a cerceta fiecare coltisor, atunci rasplata este pe masura. Pentru ca dincolo de tot ceea ce se vede la prima vedere - turnurile, cladirile, imaginea de ansambul- ei bine, dincolo de toate astea, sunt detaliile: un colt de cladire, un felinar, o inscriptie sau un ornament pe un perete innegrit de timp. Si asta iti da senzatia aia extraordinara, si bineinteles ireala, dar ce conteaza!, ca ai descoperit ceva ce n-a mai decoperit nimeni inaintea ta.
Si atunci zidurile nu mai sunt simple ziduri reci, de caramida, si drumul pe care mergi nu mai este doar un drum. Totul capata culoare, dar o alta culoare, diferita, pentru ca ochii mei pot sa vada aproape aceleasi lucruri pe care alti ochi le-au vazut acum cateva sute de ani si astfel povestea mea se adauga povestilor lor, a celor de demult, dar si a povestilor pe care oamenii de acum le spun in Cetatea Sighisoarei.
Cum sa faci sa pastrezi in tine toata frumusetea, toata mirarea, toata bucuria fara ca acestea sa fie alterate de restul. Si restul nu este de neglijat, nici pentru mine si cred ca nici pentru sutele de turisti straini care "dau buluc" la propriu in Sighisoara.
Restul este santierul de pe strazile cetatii. In plin sezon, muncitori, mici escavatoare si alte utilaje roiesc printre turisti.
Sa te uiti in sus la Turnul cu Ceas poate fi o aventura.... Oricand iti poti rupe un picior sau, si mai rau, sa dea un utilaj peste tine.
Ati putea spune: "Ei, nici chiar asa, gandeste-te ca oamenii din cetatea asta au rezistat in vechime la mai multe!". Asa este, dar....
Drumul pana la Sighisoara a fost o alta aventura. Cinci ore, oficial, neoficial 6!, de mers cu trenul. Pe canicula, fara aer conditionat, ce vorbesc!?, fara geamuri care sa se deschida in compartiment. Explicatia? Se lucreaza! Noi stim ca asta va dura la nesfarsit, dar straini care ne viziteaza nu stiu. Si e greu sa le explici de ce miroase atat de rau intr-un tren si de ce nu au de unde sa-si cumpere o apa... Ce sa-i faci daca n-au fost prevazatori. N-au decat sa moara de sete!
Si ma intreb, al cui sau care "land of choice" promovam noi? Cum poti promova o tara care nu are drumuri pe care sa-i duci pe turisti dintr-un loc in altul. La ce ne folosesc campaniile facute afara daca noi nu avem sosele, nu avem cai ferate, nu avem nici macar Info point-uri care sa nu functioneze dupa programul 8-12, 16-18....
Cati dintre strainii care vin la noi se simt mintiti, inselati, cati isi doresc sa revina?
Da, romanii sunt draguti, saritori, vorbesc limbi straine, pot sa-ti dea o mana de ajutor, cateodata, dar asta nu e suficient...
Sighisoara este un exemplu concludent... Oamenii sunt cei care dau culoare cetatii, vanzatorii ambulanti, povestile lucrurilor pe care le vand, fetele in costume medievale... Si nu in ultimul rand tobosarul cetatii Sighisoara, Dorin Stanciu (am cautat in adins sa-i retin numele). Ce efect extraordinar poate avea un astfel de personaj asupra turistilor. Fantastic!
Si cu toate astea, nu e suficient. Pentru ca sunt lucruri care nu tin de fiecare dintre noi, ci sunt lucruri care tin de autoritati... Iar ei nu pot sa le faca pentru ca sunt ocupati. Fac campanii! De promovare, de imagine, campanii electorale sau orice alt fel de campanii. La televizor, pe strada, in strainatate.
L-as invita pe domnul Berceanu sau pe alti ministri dinaintea lui sa mearga cu trenul Bucuresti-Satu Mare, dar sa mearga in calitate de Radu Berceanu, nu de ministru cu cohorta e ziaristi dupa el. As invita-o pe doamna Udrea sa faca turism cultural fara coloana oficiala, asa o simpla plimbare pe jos prin Cetatea Sighisoarei, bineinteles echipata corespunzator.
Dar... Nu cred ca va avea vreun efect. Incompetenta, ignoranta, autosuficienta sunt probabil inscrise in codul genetic al celor care se prefac ca ne conduc.
Si de fapt, ce ne lipseste nu este atat competenta, ci bunul simt. E nevoie doar de un pic de bun simt. E paradoxal cum am ajuns sa nu mai putem face nici macar lucruri de bun simt.
Revenim de unde am plecat, de la Sighioara....
Vizitati Romania, dar nu o vizitati ca parte a "land of choice" sau "fabulous spirit" sau "minunata si fascinanta".
Nu este asta!
Romania de acum pare un imens pamant arid din care, pe ici pe colo, a mai supravietuit ceva extraordinar.
Nu stim insa pentru cata vreme. Asa ca: grabiti-va!

Despre libertate

Stiu, suna atat de pompos titlul, dar fiti fara grija, nu am de gand sa scriu nimic extraordinar, nimic filozofic. Totul este in acelasi ton cu viata pe care o traiesc aici, in Romania. Stiu, toate lucrurile pe care le scriu trebuie sa sune mai mult decat frustrant, dar deocamdata doar din astea am, pana am sa reusesc sa-mi fac curaj sa plec de aici (if ever!) sau pana am sa gasesc forta sa ma resemnez. Nu am sa ma ascund dupa deget sa spun: stiti, de fapt, eu iubesc foarte mult locurile astea si nu as pleca niciodata, pentru ca nicaieri nu e ca acasa... Stiu, din nou urla frustarea in mine... De fapt este mai mult decat frustrare, este disperarea legata de faptul ca zi de zi ma simt mai coplesita, simt ca incep sa nu mai cred deloc ca lucrurile pot fi altfel, ca vor fi vreodata altfel. Simt ca ma sufoc, simt ca nu exista nici o perspectiva pentru o viata normala, nu perfecta, normala, cu N mare.

Ma uit in jur si ceea ce vad nu ma face sa sper intr-un viitor mai bun, pentru ca viitorul sta si in oameni, iar oamenii....oamenii, unii sunt prea vlaguiti ca sa mai lupte, altii, putini, se lupta cu morile de vant, iar cei mai multi nu traiesc decat pentru ei, in felul lor.

Ca sa existe o speranta de schimbare ar trebui macar sa avem senzatia ca balanta inclina mai mult spre bine decat spre ne-bine, mai mult spre decenta, bun simt, spirit civic. Paradoxal, scriind cuvintele astea ma simt prost. Am ajuns sa ma intreb daca ceva nu s-a defectat in mintea mea si daca nu cumva am inceput sa vad numai mizeria, nepasarea, toparlania, nesimtirea...si nu mai am capacitatea sa vad nimic altceva. Adevarul este ca incerc cu disperare sa gasesc "o insula de altceva" si nu o gasesc. Adevarul este ca imi doresc al naibii de tare sa pot trai intr-un loc in care sa simt ca ceva ma impinge de la spate sa fiu mai buna. Adevarul este este ca mi-as dori sa traiesc intr-un loc unde sa existe reguli si unde sa se aplice reguli.

Ma gandesc asa la chestia asta cu eliminarea frontierelor...in ce proportie a facut bine si in ce proportie a facut rau. Se pare ca la noi posibilitatea de a calatori liber a functionat doar intr-o masura foarte mica in sens pozitiv. La ce ma refer? Ma refer la faptul ca daca o parte mai mare din toti oamenii astia care au avut ocazia sa iasa din tara si sa vada si altceva s-ar fi intors acasa cu dorinta de a schimba ceva si la ei, si in locul in care stau, si in jurul lor poate lucrurile ar fi stat altfel. Dar este prea greu. Civilizatia se prinde greu, mai greu ca o rana la un bolnav de diabet. Ne-am obisnuit sa oftam si sa ridicam din umeri a neputinta. Viata merge mai departe. Degeaba ne ridicam ziduri in jurul nostru, incercand sa conservam "insulele de altceva", atata vreme cat calcam pe coji de seminte si ne manelizam in cel mai dulce stil.

Ma intreb acum, la final, care este legatura dintre titlu, fotografie si continutul acestui text. Si raspund: nici una, nici macar una. Pentru ca libertatea pe care o traim noi nu e libertate, pentru ca fotografia asta a fost facuta pe o strada din alta tara si pentru ca noi nu avem nici o legatura cu lucrurile astea.

Atat.

Cumpar o farama de viata

Cumpar o farama de viata. Cumpar o farama de speranta de toti banii pe care îi am.

Stiu, asocierea viata-speranta-bani este una extrem de nefericita. Din pacate este atat de reala la noi. Poate si in alta parte, dar deocamdata eu traiesc aici, la noi, in Romania, unde viata, speranta costa...bani. Sunt convinsa ca atat de multi oameni stiu ce inseamna spitalele din Romania, atat de multi oameni au cunoscut disperarea, neputinta, groaza, incat ...

Nu-mi propun sa stabilesc binele si raul, nu-mi propun sa arat cu degetul la doctorii care "iau", asistentele, infirmierele, bodyguarzii care "cer". Nu-mi propun nimic. Am sufletul prea obosit, prea gol, prea greu, prea impregnat de durerea mea si de durerea oamenilor din jur ca sa-mi mai propun ceva. Si imi este teama, ingrozitor de teama si nu mi-e teama pentru mine, imi e teama pentru parintii mei, pentru copilul pe care nu stiu daca am sa-l am vreodata. Atat, mi-e teama. Si imi e rusine. Imi este atat de rusine de discursurile mele fata de mine insami, "cum ca lucrurile se vor schimba", "cum ca trebuie sa ne implicam", "cum ca trebuie sa reconstruim spiritul de comunitate".... Cum sa reconstruiesti ceva ce nu ai avut niciodata? Si cum sa recunosti ca nu se poate, ca nu putem sa construim nimic, material sau imaterial?

Nu stiu daca in ultimii 20 de ani in Romania s-a construit vreun spital, iar cele care exista.... Imi aduc aminte ca pe timpul "odiosului" operatia mea de apendicita a costat un pachet de cafea, unul de smochine si cateva sute de lei. Si acum costa, mai mult. Una din diferente ar fi aceea ca atunci nimeni nu i-a trimis pe parintii mei sa cumpere algocalmin de la farmacie....sau orice altceva.

Cu ceva vreme in urma am auzit o persoana la a carei parere tin foarte mult spunand despre noi, romanii, ca suntem un popor condamnat, secatuit, care nu mai are rezerve care sa-i asigure Evolutia. Cred din ce in ce mai mult asta. Pentru ca evolutia unei societati poate tine intr-o anumita masura de evolutia individuala, dar cred ca tine, mai ales, de capacitatea de a coagula evolutiile individuale si a le canaliza intr-o directie care sa asigure evolutia societatii in ansamblu. Iar noi nu mai avem de niciunele. Suntem niste oameni care se uita la talkshow-uri si au astfel sentimentul ca participa, ca sunt implicati. Ne uitam la niste oameni care, de cele mai multe ori, habar nu au ce spun, lipsiti de o minima competenta, oameni care ne indruga verzi si uscate, pe care oricum nu-i mai credem, dar asta deja nu mai conteaza. Conteaza ca face parte din "exercitiul democratic"...

Imi este foarte greu sa nu ma gandesc acum la 1984 a lui Orwell. Atata vreme cartea asta a fost considerata o carte de referinta pentru intelegerea a ceea ce insemna totalitarismul.... Bineinteles ca nu am sa sustin ca traim o realitate similara cu cea descrisa in carte, dar ce este paradoxal este ca exista lucruri atat de asemanatoare cu cele pe care le traim noi acum, acum cand ne bucuram de beneficiile democratiei. Si acolo si aici existau oameni care sustineau sus si tare ca lucrurile merg bine si erau oameni care vedeau ca lucrurile nu merg deloc asa, insa doar atat, doar vedeau, simteau pe propria lor piele. Nu puteai sa contrazici Partidul sau pe Fratele cel Mare. Acum nu mai exista nici Partid nici Fratele cel Mare. Exista mai multe partide, mai multi Frati, mai mari sau mai mici si oameni care supravietuiesc adaptandu-se.

Inutil sa spun cat m-am saturat de "toate valorile" care apar la televizor si ne spun cata reforma s-a facut in sanatate, in invatamant sau pe unde o mai fi ramas vreun domeniu. Inutil sa spun cat de jena imi este de oamenii care apar la televizor si ne povestesc despre Romania cum ca nu e chiar asa de rau, ca avem medici buni, tara frumoasa, dar pentru cea mai mica interventie dau fuga la Viena sau Paris, isi trimit copii la studii in strainatate si isi petrec concediile pe Coasta de Azur, promavand, desigur, Romania.

De ce se intampla asa? E de "neinteles de simplu": Ei isi pot cumpara viata-speranta-fericire, dar in cantitati mai mari, pentru ca au mai mult... eu pot sa-mi cumpar, deocamdata, o farama de viata-speranta.... altii nu-si pot permite nici macar acea farama..

Asadar, cumpar o farama de viata, cumpar o farama de speranta, dar cu ce pret?

Roma cu prietenii mei

Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

România mea...

Suntem europeni. Ne-am nascut aici, deci avem acest drept din nastere. Nu l-am capatat pe parcurs, l-am avut de la inceput. Suntem europeni si...liberi. Avem dreptul la masini straine si parfumuri frantuzesti, la un trai civilizat, la respect...
Pe strada, in fata mea, doi tineri mananca cu pofta pateuri. La sfarsit se sterg elegant cu servetelul la gura, nu cumva sa ramana vreo firimitura rebela, mototolesc servetulul si il arunca. Pe jos.
Bulevardul Dacia... Doua batranele tarand un carut cu niscaiva cumparaturi trec strada. Dupa o indelunga asteptare se pune verde pentru masini. Soferii se tin cu greu sa nu apese acceleratia, nervii fierb, batranelele se misca in reluare. Nu pot mai repede. Soferii - epuizati, extenuati sub povara secundelor pierdute la semnafor...
Este martie si se apropie Ziua Femeii...
Soferii dezlantuie asupra femeilor o ploaie. Nu de flori... O ploaie de injuraturi si claxoane.
Suntem europeni! Suntem in randul lumii civilizate.
Avem masini straine, parfumuri frantuzesti. Avem Concept Elysee! Mirosim a Escada si Cerutti. Si cu toate astea nici cele mai originale dintre parfumuri nu pot acoperi mirosul nostru unic...
Oare sa fi fost doar comunismul care a distrus creativitatea, toleranta, bunavointa din noi? Sau e el singurul vinovat de ipocrizia noastra? Ipocrizia de a intoarce privirea, de a tacea?
Doamna neagra de suparare de la ghiseu, soferul nervos si nesimtit, agresivitatea, uratenia gesturilor de nepasare, mizeria este doar "a lor"? A celorlalti? Nu si a noastra?
Ba da, toate astea sunt si ale noastre, atata vreme cat, chiar daca nu le practicam, le lasam sa ne invadeze din exterior.
Simtim ca nu mai putem respira si cu toate astea nu spargem zidurile din jurul nostru. In schimb, ne cumparam "masti de oxigen" si ne umezim batistele cu parfumuri fine.
Ne aparam lumea in acelasi mod in care oamenii Evului Mediu se aparau de ciuma: tinand la nas o batista imbibata in diverse solutii...si alungand, cu gandul, pericolul contaminarii.
Suntem europeni.


Suntem liberi sa fim ceea ce putem fi...