Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.
