Omul din subterana

Se poate spune ca fiecare dintre noi purtam in noi insine ceva din "omul din subterana al lui Dostoievski". Uneori nu suntem constienti de asta. Fuga de zi cu zi, goana dupa "mai mult, mai repede" nu ne lasa sa ne uitam la lucrurile marunte, nu ne lasa sa ne uitam la noi insine. In clipele in care incepe sa ne fie greu, de abia atunci, ne mai intoarcem fata si spre noi insine. Si inevitabil apar intrebarile: Ne-am construit atat de bine, atat de meticulos incat am uitat de unde am plecat? La fel de inevitabil apar si justificarile: Bineinteles ca ne-am schimbat, doar am evoluat! Nu in asta sta toata provocarea? Sa evoluezi? Raspunsul meu ar fi unul atat de banal si simplist: Nu stiu! Cateodata, din ce in ce mai des in ultima vreme, ma opresc, ma gandesc, ma intreb: Cine sunt eu? Sa fie un caz tipic al unui om care pana la o anumita varsta habar nu are cine este? Eu nu simt lucrurile asa. Probabil sunt doar un om care simte foarte des nevoia sa se defineasca, redefineasca pe sine insasi in raport cu experientele traite, cu oamenii intalniti. Cred ca sunt foarte multi oamenii acestia, dar mai cred ca sunt si indeajuns de timizi, de fragili incat sa se lase priviti, descoperiti. Si mai cred ca in acesti oameni exista acel sambure de bine si de frumos care ar putea sa ne faca un pic mai buni.