Şi, nu, aceasta nu este o simplă piatră

Era o zi de vară toridă şi eu stăteam cu picioarele în mare. Aceeași mare, Neagră. Alt mal, bulgăresc. Apa clară, albastră se izbește de pereţii cretoşi ai malului. Şi-ntre apă şi mal se găseşte o comoară de scoici şi pietre şlefuite de mare.

Stau cocoşată, spinarea îmi arde sub soarele de amiază şi nici rochia neagră nu mă ajută foarte tare. Dar nu-mi pasă. Răcoarea de la picioare compensează totul. Şi-ncepe joaca/căutarea. Iată un "ou faberge". Un nor. Nu, pare mai degrabă o inimă. Ştiu la cine va ajunge. Ştiu pentru cine e... Şi, nu, aceasta nu e o simplă piatră.

Zilele trecute, i-am arătat cuiva filmuleţul surpriză pentru ziua prietenei mele. Mi-a spus: e foarte frumos, deosebit, dar merită această Adina ceva atât de frumos?, gândindu-se probabil la timpul alocat colorării cănii, la timpul pentru filmuleţ, în general la timpul dat cuiva.

I-am răspuns pe repede înainte că da, şi mai mult de atât. Aş fi putut să povestesc o oră şi mai bine de ce "da".

Dar mai bine scriu aici cu mintea, experienţa şi sufletul unui om ajuns la maturitate.

Construim relaţii autentice plecând de la afinităţi. De-a lungul timpului întâlnim oameni cu care împărtăşim valori, preferinţe, moduri similare de a vedea viaţa. Şi e minunat! Însă dintre toţi aceştia, doar câţiva rămân, pe parcursul unei vieţi, prieteni constanţi. 

Şi în timp, indiferent spre unde alegem să ne ducem sau unde ne poartă curentul, ei vor fi acolo.

Să spună: "eşti ok?", "ţi-e bine?", "ce mă bucur pentru tine!", "chiar aşa?", "nu sunt de acord cu tine!", "cred că ai greşit", "o să fie bine", "sunt aici".

Să le spui aceleași lucruri sau mai multe.

Cred că modul în care ne construim, ne formăm, nu ţine doar de genetică, familie, predispoziţii personale, ci şi de modul în care relaţionăm cu ceilalţi, de oamenii pe care-i avem lângă noi. Iar asta funcţionează în dublu sens. Bine sau rău.

Suntem oglinzi unii pentru ceilalţi. Şi dacă de-a lungul timpului suntem răsplătiţi cu bunătate, cu atenţie, cu altruismul celuilalt este foarte posibil ca asta să fi văzut şi celălalt în noi.

Revenind la:..."şi merită acestă Adina"?

Răspunsul este de fapt atât de simplu: dacă cineva trezeşte în mine bucuria de a face un anumit lucru pentru el, înseamnă că merită. Şi chiar mai mult decât atât.

Şi-ntorcându-mă la ziua minunată de vară, mă văd aplecându-mă, scotocind printre pietrele perfect şlefuite de mare.

Sunt albe şi soarele le face să strălucească.

Îmi fac mâna căuş şi o umplu cu nisip şi pietricele. Nisipul se scurge uşor printre degete şi-n palmă rămân cu o piatră albă.

Mă uit atent, o-ntorc pe toate părţile şi-mi zic:

Dar asta nu e o simplă piatră!

E o inimă. 

Ştiu la cine trebuie să ajungă!

Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Despre adevărata prietenie

De câteva zile zac. Mi-a venit de hac o răceală aparent banală, dar care încet-încet m-a prins în ghearele ei. Nu mai spun că după câteva zile de zăcut intens, când credeam că gata! şi-a făcut de cap, tot se încăpăţânează să nu mă părăsească.

Oricum, "arestată la domiciliu", tocmai acum când vremea s-a îmbunat şi primăvara îşi arată în sfârşit zâmbetul, nu prea am avut ce să fac. Singurul lucru care părea să funcţioneze cât de cât, cu întreruperi, ce-i drept, a fost creieraşul, iar pe cărările lui, care mai de care mai aglomerate, circulau bară bară gânduri. Şi dintr-un gând în altul m-am oprit la prietenie, la adevărata prietenie. Fireşte, din punctul meu e vedere...Poate vă întrebaţi de ce m-am oprit asupra acestui subiect. Ce-ar mai fi de spus? Toţi, sau aproape toţi, avem prieteni. În funcţie de anumite conjuncturi, de perioade ale vieţii, avem relaţii mai strânse cu unii dintre ei. Atunci când ne întreabă cineva, poate la repezeală, ce este un adevărat prieten, putem înşira rapid câteva lucruri: e lângă noi la nevoie, ne ascultă, mai ştiu eu ce...Avem şi proverbe, slavă Domnului, "prietenul la nevoie se cunoaşte".... Şi cu toate astea, ce e un adevărat prieten? Vă mai spun un lucru: nu caut să-mi împart prietenii în categorii - adevăraţi sau mai puţin adevăraţi - pur şi simplu mi-a venit gândul ăsta în minte....

Aşa că am să vă spun cum cred eu că ar fi un adevărat prieten şi am să plec de la lucrurile pe care le-am primit de la cei din jurul meu, de la cele pe care am putut să le ofer, să învăţ să le ofer (nu-mi place expresia a investi, nici chiar emoţional, într-o relaţie).... Ştiu, ştiu, unii vor zâmbi maliţios şi vor spune: poate prietenul ideal....care oricum nu există în realitate....Poate.

Aşa că am să încep prin a spune că adevăratele prietenii se construiesc în timp, în mult timp. Da, ce lovitură pentru epoca vitezei în care trăim!Pentru că e  nevoie de timp să cunoşti un om de care te leagă o anumită afecţiune iniţială sau cu care împarţi nişte pasiuni...Adevărata prietenie nu poate exista fără cunoaşterea profundă a celuilalt. Dacă vreţi, e ca o căsătorie de lungă durată...

SURSA:
https://www.facebook.com/selfgrowth

Mai cred că adevăratele prietenii se construiesc atunci când fiecare din cele două părţi acceptă/ştie/simte că are ceva de primit/învăţat de la celălalt, dar şi că are ceva de dat/oferit... Nu, nu e un schimb. E mai mult o nevoie.

Şi după atâta pălăvrăgeală, ce-ar fi să coborâm cu picioarele pe pământ?

Pentru mine, adevăratul prieten este cel care are capacitatea/disponibilitatea/răbdarea să te asculte. Şi o face în primul rând pentru a înţelege şi apoi pentru a-ţi spune părerea lui. Nu încearcă să te convingă de faptul că soluţia lui e cea mai bună, ci doar îţi spune părerea lui. Nu încearcă să-ţi înfunde pe gât convingerile lui morale, religioase sau de altă natură, ci te acceptă pentru ceea ce eşti, căci pentru ceea ce reprezinţi tu alege să faci parte din viaţa lui.

Un adevărat prieten poate judeca o situaţie, dar nu-l va judeca pe celălalt. Tocmai pentru că nu e treaba lui să facă asta. Treaba lui este să-l sprijine pe celălalt, chiar dacă nu e de acord cu el.

Ştiu, sună ca la manual. Aş fi vrut să fie un pic mai poetic, dar cred că se înţelege mai bine aşa.

Relaţiile interumane, prieteniile, că despre astea vorbim acum, sunt un amestec ciudat, greu de descris.

Oricum ar fi, cred că au nevoie, ca de aer, de următoarele ingrediente "magice":

De înţelegere, de multă înţelegere, care nu poate veni decât dintr-o înţelepciune mare sau din nevoia, la fel de mare, de a construi şi de a menţine relaţia respectivă;

Apoi, de perseverenţă şi de răbdare;

De forţă, pentru că uneori este nevoie să fii suficient de puternic pentru a-l sprijini pe celălalt;

Şi tot de atâta delicateţe, pentru că relaţiile, ca şi oamenii care le alcătuiesc, au nevoie de delicateţe, pentru a mângâia sau pentru a depăşi situaţii aparent insurmontabile...

Adevăratele prietenii nu sunt relaţii ideale, lipsite de conflicte. Nu există aşa ceva. Prieteniile adevărate sunt cele care rezistă în timp doar pentru că cele două părţi îşi doresc foarte mult asta. Pentru că se regăsesc una în cealaltă, pentru că, deşi greu, câteodată strângând din dinţi, cu orgoliul zgâriat, aleg să meargă mai departe. 

Pentru că merită! 

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Cea mai frumoasă poveste...

Nu eu am scris cea mai frumoasă poveste, aşa cum nu eu am scris "povestea" de mai jos, însă eu o trăiesc.

"Sufletul tău funcţionează cu lemne,

Iar al meu cu electricitate,

Dragostea ta umple cerul de fum,

A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună

O bună bucată de pământ,

O bună bucată de cer,

O bună bucată de lună,

Vom fi fericiţi pentru iarbă

Şi pentru lac,

Vom râde pentru copac,

Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură

Şi vom ţine un moment de reculegere

Pentru fiecare cotitură.

Ne vom lua după umbra mea

Care merge înainte,

Ne vom lua după primul gând,

Ne vom lua după două-trei cuvinte.

Până ne va ieşi în cale

Sfânta Vineri

Să ne spună printre altele

Că nu mai suntem tineri.

Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum

Nici electricitate pentru flacără,

Nici lemne pentru fum."

Marin Sorescu, "Poveste", Poeme, Albatros, 1976

Iubirea şi cele 1000 de chipuri ale sale

Are oare iubirea 1000 de chipuri? Nu ştiu, nu am avut niciodată curiozitatea să le număr. E posibil să aibă mai multe, aşa cum e la fel de posibil să aibă mai puţine. Depinde de cine le numără! 

"Iubirea cuvânt", "iubirea atingere", "iubirea privire", "iubirea zâmbet" şi atâtea alte "iubiri". 

Iubiri pasagere, iubiri pentru totdeauna, iubiri de o vară... Nu contează că iubim oameni, animale, lucruri...iubim pur şi simplu. Iubim ciudat, constant, inconstant, chiar şi atunci când urâm de fapt iubim, pentru că ce e ura dacă nu o iubire întoarsă pe dos?

Zilele trecute am citit un studiu despre relaţia pe care mamele o au cu copii lor nou-născuţi. De aici de fapt mi-a venit idea acestui text. Dincolo de acele iţe nevăzute care leagă o mamă de pruncul ei, comunicarea verbală dinspre mamă spre copil este suplinită de "comunicarea prin atingere". Nimic nu linişteşte mai mult un copil decât prezenţa mamei, decât atingerea ei care spune "sunt aici, nu-ţi fie frică".

Şi asta nu e valabil doar pentru perioada primei copilării, când comunicarea verbală este limitată, ci se manifestă de-a lungul întregii vieţi. Atingerea face, de multe ori, mai mult decât 1000 de cuvinte. Nu vi s-a întâmplat să fiţi lângă o rudă în suferinţă, un prieten drag sau chiar o persoană necunoscută şi aflată în nevoie? Ce a avut mai mult efect? Cuvintele, explicaţiile raţionale sau gestul înfiorător de simplu de a-l lua pe celălalt de mână? Firescul atingerii e perceput mai rapid decât un gând bun, pentru că înainte de atinge creierul raţional îl atinge pe cel emoţional, sau, într-o formă mai simplă, ne atinge sufletul.

 Atunci când atingem, mângăiem, dezmierdăm îi spunem celuilat, indiferent de cine sau ce este acela, că îl iubim, că ne pasă, că este o părticică din viaţa noastră, chiar dacă pentru o perioadă limitată de timp. Nimic mai simplu!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2011. 

An everlasting smile

Cam la asta ma gandesc, asta vizualizez cand aud Audrey Hepburn: un zambet pentru totdeauna. Dincolo de clisee: Audrey, sinonim cu eleganta, stilul, distinctia, Audrey Hepburn a reusit sa ramana una dintre cele mai iubite actrite, chiar si dupa moartea ei. 

Si ce e de-a dreptul fascinant atunci cand vorbesti despre Audrey Hepburn este ca farmecul ei depaseste granitele filmului. 
Nu filmul este cel care a "fermecat-o" pe Audrey, ci invers. Ea i-a adus dragalasenia, naturaletea, firescul. 

Ceea ce este fascinant la Audrey Hepburn nu este frumusetea fizica, ci frumusetea care emana din gesturile ei, privirile, zambetele nestudiate, negandite, nerepetate pana la epuizare. 

De-a lungul timpului au existat generatii de femei care sa incerce sa-i copieze stilul, indiferent ca era vorba despre vestimentatie sau coafura. Audrey Hepburn reprezinta  o atractie pentru orice femeie care vrea sa fie perceputa drept eleganta, stilata, rafinata.

Audrey Hepburn inseamna insa mai mult. Audrey este mai mult decat imaginea din Breakfast at Tiffany's  sau printeasa zglobie din Vacanta Romana. 

Audrey este o stare de spirit. 

Este acea stare in care ajungi sa te simti bine cu tine insati, in care esti suficient de bun incat sa oferi si altora din bunatatea ta, atunci cand poti sa dai fara sa astepti sa primesti ceva la schimb.

Audrey Hepburn este pentru mine un zambet fermecator, o pereche de ochii care "vorbesc" de unii singuri si o mana intinsa celorlalti.

Si mai este ceva, esential pentru mine: un zambet careia trebuie sa-i raspunzi neaparat cu alt zambet.

Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Chipul iubirii

Frumusetea este ceva care se defineste prin comparatie, ca atat de multe alte lucruri....Suntem sau nu mai frumosi decat X, la fel de frumosi, mai putin.... Si totusi, atunci cand te indragostesti cu adevarat frumusetea chipului sau a trupului nu mai conteaza atat de mult... Da, se poate spune: ei, la inceput e chestie de chimie, de atractie... Da, dar se poate intampla sa te indragostesti de un om pe care nu l-ai vazut niciodata..cu care doar ai avut ocazia sa vorbesti. Si atunci....vorbim despre "chimie emotionala". Si se poate intampla ca dupa ce te indragostesti de omul ala sa-l si vezi, sa constati ca fizic, rational vorbind, nu prea s-ar apropia de "grila" ta fizica, dar asta sa nu conteze deloc. Pentru ca fascinatia nu mai vine dintr-un chip placut sau frumos, ci de undeva mult mai adanc... Psihologic vorbind, probabil este vorba despre nevoia de a gasi ceva ce cautam in cealalta persona, fie ca este vorba despre exprimarea manifesta a afectiunii, fie ca este vorba de impartasirea unor valori comune, unor vise...

Iar pentru cei carora li se intampla asta, chipul iubirii capata alta forma, care nu are nici cea mai firava legatura cu forma exterioara. Poate ca, de fapt, acest "chip" interior ne face unici. Cu mai mult sau mai putin efort putem deveni frumosi la exterior, putem avea o carcasa prezentabila, atragatoare.

E adevarat, tot cu efort, dar mult mai mult, putem deveni sau mai bine zis putem incerca sa devenim frumosi in interior. Iar asta este o investitie care merita, pentru ca dureaza: pentru totdeauna! Orice ar fi insemnand "pentru todeauna".

Le toi du moi

Cineva mi-a trimis un cantec de-al Carlei Bruni, al carei fan recunosc ca nu sunt... Mi-au placut atat de mult versurile...incat am simtit nevoia sa le impartasesc... Cred ca poate fi, daca nu cea mai completa declaratie de dragoste, cel putin cea mai frumoasa...

Le toi du moi
Je suis ton pile
Tu es mes faces
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
Toi le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la guitare et moi la basse

Je suis la pluie et tu es mes gouttes
Tu es le oui et moi le doute
T'es le bouquet je suis les fleurs
Tu es l'aorte et moi le coeur
Toi t'es l'instant moi le bonheur
Tu es le verre je suis le vin
Toi tu es l'herbe et moi le joint
Tu es le vent j'suis la rafale
Toi la raquette et moi la balle
T'es le jouet et moi l'enfant
T'es le vieillard et moi le temps
Je suis l'iris tu es la pupille
Je suis l'épice toi la papille
Toi l'eau qui vient et moi la bouche
Toi l'aube et moi le ciel qui s'couche
T'es le vicaire et moi l'ivresse
T'es le mensonge moi la paresse
T'es le guépard moi la vitesse
Tu es la main moi la caresse
Je suis l'enfer de ta pécheresse
Tu es le ciel moi la terre, hum
Je suis l'oreille de ta musique
Je suis le soleil de tes tropiques
Je suis le tabac de ta pipe
T'es le plaisir je suis la foudre
Tu es la gamme et moi la note
Tu es la flamme moi l'allumette
T'es la chaleur j'suis la paresse
T'es la torpeur et moi la sieste
T'es la fraîcheur et moi l'averse
Tu es les fesses je suis la chaise
Tu es bémol et moi j'suis dièse

T'es le laurel de mon hardy
T'es le plaisir de mon soupir
T'es la moustache de mon trotski
T'es tous les éclats de mon rire
Tu es le chant de ma sirène
Tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

Je suis ton pile
Toi mon face
Toi mon nombril
Et moi ta glace
Tu es l'envie et moi le geste
T'es le citron et moi le zeste
Je suis le thé, tu es la tasse
Toi la putain et moi la passe
Tu es la tombe et moi l'épitaphe
Et toi le texte, moi le paragraphe
Tu es le lapsus et moi la gaffe
Toi l'élégance et moi la grâce
Tu es l'effet et moi la cause
Toi le divan moi la névrose
Toi l'épine moi la rose
Tu es la tristesse moi le poète
Tu es la belle et moi la bête
Tu es le corps et moi la tête
Tu es le corps. hummm !
T'es le sérieux moi l'insouciance
Toi le flic moi la balance
Toi le gibier moi la potence
Toi l'ennui et moi la transe
Toi le très peu moi le beaucoup
Moi le sage et toi le fou
Tu es l'éclair et moi la poudre
Toi la paille et moi la poutre
Tu es le surmoi de mon ça
C'est toi charybde et moi scylla
Tu es la mère et moi le doute
Tu es le néant et moi le tout
Tu es le chant de ma sirène
Toi tu es le sang et moi la veine
T'es le jamais de mon toujours
T'es mon amour t'es mon amour

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:

"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".

Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.

Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".

Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".

Si atat.

Cand iubirea se transforma in vanitate

In faza ei pura iubirea este, cred, acea stare in care simti ca nevoia celuilalt de iubire, de a fi iubit e ceea ce da sens vietii tale. Dam, oferim totul pentru ca celalalt e dispus sa primeasca. Dam, la inceput, fara sa cerem nimic. Ne anulam nevoile cu un singur gest: gestul degetului pus la gura si care spune: Sttt! E un gest al nostru catre noi insine. Pentru ca atunci, pe moment, avem nevoie sa construim acea dragoste ideala, infinita, fie ea si ascunsa sub un glob de sticla...imaginar.

A iubi este atat de simplu. A-ti explica iubirea e atat de complicat. Poate de asta cei mai potriviti candidati la fericire sunt cei care nu incearca sa inteleaga, sa explice, pe scurt sa complice niste lucruri simple, atat de simple, atat de neexplicat in esenta lor. Sunt oamenii care traiesc pur si simplu.

Faptul ca putem da atat de mult intr-un timp atat de scurt ne da iluzia ca putem fi niste fiinte speciale, extraordinare...putem da fara sa cerem, fara sa asteptam nimic inapoi. Si la un moment dat intrevine ruptura in noi insine, ruptura noastra cu noi, atunci cand ne dam seama ca avem propriile nevoi si asteptari si ca avem nevoie, la randul nostru, de cineva care sa aiba grija de noi, de vanitatile noastre.


Nevoile noastre... complicate, complexe, ale noastre. Nevoile noastre, pe deplin justificate....psihologic.

Si din din acel moment iubirea incepe sa doara.

Cum putem sa dam atat de mult si sa primim atat de putin sau mai exact cum putem sa primim altceva decat asteptam, in alta forma decat aceea pe care ne-o dorim.

Oricat de buni, de frumosi am fi, pare ca nu suntem nimic in absenta celuilalt. Celalalt si iubirea lui pentru noi. Ne privim prin ochii celuilalt, asteptam aprobarea celuilalt, ne dorim sa fim centrul universului celuilalt...

Si in aceasta lupta, reduta cu reduta, pentru cucerirea celuilalt, lupta in care folosim orice mijloace, ne indepartam din ce in ce mai mult de punctul din care am plecat. Punctul in care puteam sa dam atat de mult si sa cerem atat de putin sau nimic.

Si ne e dor si ne doare si am vrea sa ne intoarcem, dar nu putem. Nu doar pentru ca ar fi prea tarziu, dar si pentru ca inceputul avea in el acea daruire irationala, fireasca, neplanificata, acel ceva nealterat de asteptari, pe cand "re-inceputul" ar fi din start marcat de premeditare. Premeditarea de a renunta la asteptari, de a mai cobora un pic stacheta...si multe altele, indispensabile pentru o relatie functionala.

Da, iubirea se transforma odata cu trecerea timpului, ne transforma, ne face, poate, mai intelepti. Si totusi, mi-e atat de dor de iubirea de inceput, mi-e atat de dor mine si de puterea mea de a iubi dincolo de vanitatile mele.