Drumul...

Iulianei C.

Deseori, sufletul nostru are nevoie de vindecare. 

Tânjește după liniște, împăcare, vrea să-și așeze într-o ordine, oricare ar fi ea, bucuriile, tristețile, nemulțumirile, mânia și câte altele. Doar că nu-i ușor. Deloc! Simțim că sufletul ne este bolnav, suferind, dar nu știm exact ce să facem pentru a-l mângâia. În vârtejul gândurilor, senzațiilor, emoțiilor care mai de care, ne speriem, ne panicăm.

Dăm fuga la doctor, poate chiar unul de suflete, gonim către farmacie, luăm sacoșe de medicamente, doar-doar ne-om rezolva rapid problemele, ne vom anestezia simțurile și emoțiile.

Vedem că nu prea merge, ne speriem și mai tare, ne inducem ideea anormalității proprii şi a inadecvării noastre.

Cu sufletul în lacrimi, căutăm soluții magice.

„Știu! Am nevoie de o vacanță! Să mă rup de mediu, de probleme, reale sau nu.”

Portret realizat de Maria Isar, Liceul N. Tonitza

Și dăm fuga pe net, să găsim cel mai bun low-cost, cea mai recenzată destinație și fugim într-acolo.

Cu gura uscată, jinduim după o picătură de apă vie. Și ajungem, într-un final, la destinație: schimbăm o mare de oameni cu o mare de alți oameni. Avem șapte zile și șase nopți să ne vindecăm, să (re) devenim funcționali. Nu irosim niciun moment și plonjăm în „marea” care se deschide în fața noastră.

Bifăm muzee, atracții turisitce, outleturi și magazine de suveniruri. 

Facem vrafuri de poze, pentru a avea dovada a ceea ce nu reușim să ne amintim.

Ne anesteziem!

Și la finalul celei de-a șasea nopți, înainte de plecarea acasă, facem, nu fără teamă, un scurt inventar. 

Rezervele de adrenalină sunt pe ducă, euforia e pierdută, anesteziei i-a trecut efectul.

Ești din nou tu cu tine, cu tristețea, inadecvarea, deznădejdea.

Te uiți în tine și-i spui sufletului: „nu te-ai vindecat, suflete, în astea șapte zile și șase nopți!"

"Să fugim înapoi acasă, unde suntem iubiți, ocrotiți".

Iar sufletul răspunde: „să mergem!”.

Dăm fuga acasă, căutăm primul taxi, ne prăbușim în pat. Oboseala ne anesteziază suferința, adormim și uităm pentru câteva ore.

Apoi, ne trezim și o luăm la goană. Din nou.

Trebuie să găsim soluții! Rapid!

Și gonim, fugim, până ce, epuizați fiind, ajungem doar să ne tîrîm.

Iar în suflet lucrurile stau prost, foarte prost, căci ultimile firimituri de energie le cheltuim pe aparența că „suntem bine”.

Și-n tot vertijul ăsta, luminița aia care de abia mai pâlpâie în noi și Cineva de sus, mult mai sus de noi, ne dă gândul cel bun și ne îndreaptă către altă cale, alt drum

Nu e vreo autostradă sau drum rapid. E un drum aşa ca cele de ţară, denivelat, acoperit cu bolovani care-ţi ameninţă serios echilibrul fizic.

Nu apare pe GPS. 

Sursă: http://devaturism.ro/2015/10/11/satul-alun-
satul-cu-un-drum-din-marmura-de-circa-zece-kilometri/

Doar, din loc în loc, pe nişte indicatoare jerpelite, o mână un pic nesigură a scrijelit cuvinte: respiră!, ascultă! priveşte!, atenţie!, răbdare!, acceptare!, fii onest cu tine însăţi! mângâiere!

Încerci să desenezi o hartă, întrebându-i pe cei care au mai fost pe acolo, cerându-le indicaţii: cât de lung e drumul?, cât de anevoios?, cât durează, unde e capătul?

Iar ei îţi explică, vor să te ajute, te încurajează, se oferă să-ţi fie alături.

Doar că ei nu ştiu decât drumul pe care l-au parcurs ei, drumul lor.

Mulţumeşti şi porneşti.

Chiar de la primul pas e greu. Dai să ajuţi cu ceva "anestezic" pentru suflet, dar nu merge aşa. Chiar şi ele au nevoie de timp să-şi facă efectul.

N-ai încotro şi porneşti la drum.

Chiar dacă ai vrea să o rupi la fugă, drumul cu bolovani ascuţiţi nu-ţi e prielnic. Îţi juleşti genunchi bine de tot şi-ţi spui: "nu mai fug". O iau aşa mai repejor, să ajung într-un timp, să-i spunem, rezonabil. Dar nici aşa nu merge. Te dor toate, eşti zdruncinat până în adâncul sufletului.

Şi atunci începi să mergi încetişor. Calci cu atenţie pe fiecare bolovan, îi cercetezi forma, părţile ascuţite, cele abrazive, treci cu palma peste fiecare în parte să-i descoperi şi să-i simţi asperităţile. Îi cunoşti pe fiecare în parte, nu le pui întrebări, nu emiţi judecăţi de valoare.

Îi cunoşti, îi recunoşti, le acorzi atenţie, răbdare, le zâmbeşti, te încrunţi, mai verşi o lacrimă şi pleci mai departe. 

Încet, cu grijă.

Nici gând să se zărească finalul drumului, dar parcă nici nu mai are atâta importanţă.

Drumul nu e drept. Mergem  ce mergem înainte şi, brusc, o cotim la dreapta. Ne spunem: "în regulă, înseamnă că pe aici e, pe la drepta". Nu trece mult şi drumul ne aruncă în stânga. Dăm nas în nas cu suferinţa, neputinţa, şi încerrcăm să revenim pe cărarea cu mai puţină suferinţă. 

Nu se poate. 

Nu ne încântă prea tare schimbarea, dar nu avem ce face: e pasaj obligatoriu.

Călătoria nu e uşoară,  nu e nici măcar obligatorie, căci putem lesne să alegem să ne ţinem sufletul anesteziat, cât să pară că "e bine".

Dar dacă purcezi la drum, e important să nu fii singur. Pentru că, uneori, nu putem singuri. E nevoie de ghidaj, fie că acesta se numeşte Dumnezeu, Iuliana sau oricum altcumva.

E important să nu fii singur.

Chiar şi aşa, ne-singur, paşii pe care-i pui unul înaintea celuilalt sunt ai tăi, rămân în responsabilitatea ta.

Dar parcă, totuşi, nu e un preţ prea mare de plătit, pentru că sufletul merită să fie treaz şi să nu-i mai fie atât de teamă încât să refuze bucuria, doar-doar o ţine la distanţă suferinţa.

Am sădit răbdare

E martie. Din nou. 

E primăvară. Din nou.

Mă bucură şi mă sperie în egală măsură. Altă primăvară care trece peste mine, prin mine. Mă scutur de gânduri, de frustrări, de nostalgii. E totuşi o primăvară în care sunt aici, o văd, o simt. 

Înseamnă un an în plus, dar este un an câştigat.

Anul trecut, aproximativ pe vremea asta, mă minunam de ghioceii plantaţi de mine, la întâmplare, într-un pământ total neprietenos. Mă minunam că au răsărit, că din mâinile mele, din pământul amestecat cu ciment, din ploaie şi din zăpadă s-au iscat nişte ghiocei.

Doamne, ce bucurie! Scurtă, de moment, dar ce bucurie.

Anul ăsta, i-am urmărit. Am vrut să fiu de faţă zi de zi la ivirea lor. Aşa că, de cum a părut că zăpada începe să cedeze în faţa razelor timide ale domnului Soare, i-am vizitat constant. Mi-am făcut de lucru, numai să am motiv să trec pe lângă ei. I-am zărit făcându-şi loc prin zăpada devenită maronie, căutând lumina, scuturându-se de pământ şi înălţându-se. Mi s-a strâns inima la gândul că o să mi-i rupă careva, dar m-am liniştit gândindu-mă că şi dacă va fi aşa vor răsări din nou la anul. Iar eu, sper, voi fi acolo să-i întâmpin.

Sădesc, încerc de câţiva ani să sădesc, diverse lucruri.

Uneori, sunt flori. În pământ. 

Alteori, bucurie, bunătate, încredere. În sufletele unor oameni.

Uneori, înfloresc. 

Toate aceste lucruri. 

Doar că nu imediat. Nu se poate imediat. Chiar dacă modul în care trăim ne spune că trebuie imediat, acum, există lucruri care cer timp.

Probabil aşa este firesc pentru a ne bucura pe deplin de ele, pentru a fi conştienţi de cât de importante sunt, de cât de norocoşi suntem.

Nu mi-a spus nimeni direct, dar am învăţat singură că lucrurile cu adevărat valoroase, trainice, se obţin în timp, cu efort, cu strădanie, cu dăruire.

La acestea renunţăm cu greu, suferim groaznic când le pierdem. Pentru că în ele am investit sădit timp, timp din viaţa noastră, suflet şi răbdare.

Şi, răbdarea se învaţă. În timp, cu greu. Şi ce profesor mai bun decât natura? Trebuie doar să o priveşti şi să încerci să accepţi că oricât de mult ţi-ai dori ceva, oricât de mult ai avea nevoie de ceva, n-o să se întâmple până când nu va fi momentul, timpul...

Şi, nu, în ciuda marketingului agresiv, nu putem întotdeauna să creăm noi momentul... 

Trebuie să fie momentul potrivit.

Noi, cei dinăuntrul nostru...

De multă vreme, mă gândesc să fac o secțiune specială a acestui blog. O secțiune despre viața emoțională, gestionarea sănătoasă emoțiilor. Pe tăcute, am cochetat cu ideea, am și făcut câțiva pași mici, dar ceva m-a oprit întotdeauna să o asum pe deplin. Probabil, am afișat aceeași reținere pe care am resimțit-o în jurul meu. Deși sunt trăiri pe care un procent foarte mare din populație le experimentează, oamenii se feresc să vorbească despre ele, se rușinează, poate simt că acest lucru îi devalorizează, poate se simt stigmatizați la gândul că ceilalți îi consideră (din necunoaștere sau ignoranță), hai să o spunem pe aia dreaptă, nebuni!

Îmi aduc aminte că acum ceva vreme, găsind un material despre anxietate l-am semnalat unei prietene pe internet, folosind facebook. De fapt, am făcut ceea ce se numește (chiar dacă sună ca naiba) "tăguire", identificarea unei persoane cu o anumita postare. Deși evit să fac asta în mod obișnuit, de data aceea am făcut-o pentru că mi s-a părut un material interesant și mi s-a părut important ca prietena mea să nu-l rateze. La puțină vreme, am primit un mesaj de la ea, rugându-mă să nu mai fac acest lucru, pentru că nu ar vrea ca oamenii să o asocieze cu, să spunem, o persoană vulnerabilă. Instantaneu, am simțit un gol în stomac, dându-mi seama că, fără să vreau, o comisesem. Nu reacționez bine la reproșuri, în primă fază. În plus, am o mare problemă cu gestionarea greșelilor personale. Dincolo de gândul acaparator - cum se poate să fi făcut tocmai eu asta!!! -, mi-am dat seama că din grabă, sau comoditate, sau nu mai știu ce, manifestasem o lipsă crasă de delicatețe.

https://www.tumblr.com/search/you're-doing-just-fine

După acest episod, m-am gândit multă vreme la o modalitate de a împărtăși și altora, celor care au nevoie, dar rămân cumva anonimi, experiențele mele, materialele pe care le găsesc pe internet sau cărțile publicate pe ceea ce aș numi sănătate/bunăstare emoțională.

Lumea în care trăim ne aruncă zi de zi într-un vârtej din care cu greu reușim să ne smulgem. Tehnologia modernă, modul în care suntem dependenți de ea, ne ține conectați tot timpul, chiar și atunci când nu o folosim. Iar noi, oamenii, nu suntem proiectați să funcționăm la asemenea viteze și, mai ales, tot timpul.

Avalanșa de informații, multe catastrofale, fuga după mult, și mai mult, și mai mult, în toate domeniile, sentimentul neajunsului oricât am fi de buni, oricât de mult succes am avea, oricât de apreciați am fi, duc la stările anxioase pe care mulți dintre noi le resimțim câteodată. De aici, anxietatea, panica și simptomele fizice asociate lor. Și, mai departe, dacă nu reușim să gestionăm situația, depresia sau mai rău.

Din fericire, spre deosebire de acum 20 de ani, se vorbește/scrie mai mult despre aceste lucruri. Din nefericire, probabil că numărul celor care se confruntă cu aceste lucruri este îngrijorător mai mare decât acum 20 de ani.

De aceea, mi se pare important să împărtășesc aici lucrurile care pot ajuta: o carte, un mesaj, o idee. Nu înlocuiesc sprijinul specializat - psiholog sau psihiatru - și, nu!, cei care merg la psiholog și psihiatru nu sunt nebuni! -, dar pot ajuta să ducem o viață mai echilibrată, mai liniștită, să ne înțelegem mai bine pe noi, cei dinăuntrul nostru. 

Și să fim mai îngăduitori cu noi înșine și cu cei din jurul nostru.

Dragul nostru Robin Williams

Mă întristează atunci când aud că actori pe care-i ştiam doar din filme au murit. E un sentiment firesc, de părere de rău, de regret. Un sentiment care durează, de regulă, atât cât durează o ştire. Apoi, revin la problemele mele, cele apropiate existenţei mele sau celor dragi mie. 

Recunosc, sunt o persoană care apreciază mai mult actorii de şcoală veche. Pe o parte din ei nu i-am mai prins în viaţă, alţii erau deja destul de în vârstă şi nu mai jucau. M-am îndrăgostit pe rând de Cary Grant, Gregory Peck şi de ochii de un albastru ireal ai lui Peter O'Toole. Apoi, a venit rândul lui Robert Redford să-mi frângă inima. E firesc. Lumea filmului propune uneori o lume ideală sau ne oferă refugiul/iile de care avem nevoie.

Pe Robin Williams l-am iubit însă altfel. Dacă cei de care am pomenit mai devreme erau "intangibili", pe Robin l-am simţit aproape. Robin era uman, tangibil, cumva puteai să-i atingi sufletul dincolo de ecran. Uneori ne dorim să credem că actorii noştri iubiţi sunt asemeni rolurilor pe care le interpretează. Din nou, este firesc. Dar nu a fost cazul lui Robin Williams. Robin transmitea sensibilitate, fragilitate. Avea un zâmbet minunat, de copil mare, care uneori se transforma într-un zâmbet amar, trist. Aşa cum se pare că a fost o parte din existenţa lui: chinuită de depresie şi de adicţii care pot deriva din ea. 

Robin Williams a fost unul dintre acei oameni frumoşi, care nu apar din nimic, de niciunde. Sunt acei oameni care au structură sufletească aparte. Îmi vine în minte un citat pe care l-am găsit pe o pagină de psihologie şi care descrie din punctul meu de vedere tipul uman pe care-l întruchipa şi Robin Williams:

În traducere, ar suna cam aşa:

"Cei mai frumoşi oameni pe care-i întâlnim sunt cei care au cunoscut înfrângerea, suferinţa, lupta, pierderea şi au reuşit să rămână la suprafaţă. Oamenii aceştia au un mod de a valoriza viaţa, de a o înţelege, care-i face să fie atenţi, să manifeste compasiune şi preocupare profundă pentru ceilalţi."

Ştiţi, de fiecare dată când mă plictiseam de programele idioate de la televizor, aveam o stare proastă, nu aveam chef să fac nimic, spuneam: "hai să caut un film cu Robin Williams. Nu are cum să nu fie bun". La fel, când am citit despre plecare lui dincolo şi despre cum a ales să plece mi-a venit în minte unul din filmele care-mi plac cel mai tare: What dreams may come (O iubire fără sfârşit). Un Robin Williams călătorind în Infern pentru a-şi salva soţia de la chinul veşnic. Cumva, o idee ciudată (a se citi idioată) îmi circula în minte: cum, de ce, un om care lupta cu ardoare într-un film ca să-şi salveze din Iad soţia care se sinucisese alege să-şi ia viaţa. Din fericire, destul de repede mi-am revenit, dându-mi seama cât de ridicol era gândul meu. Nu putem să ştim, nu putem să simţim suferinţele celorlalţi. Cu atât mai puţin putem să (ne) interogăm asupra motivaţiei care a stat în spatele unei alegeri. Căci asta este: o alegere. Moartea este moarte oricum s-ar petrece ea. Şi atât. Doare la fel de tare. Golul este la fel de neacoperit. 

Cred că o perioadă nu mă voi mai putea uita la filme cu Robin Williams. Mă doare să-l ştiu plecat. Apoi, după un timp, nu ştiu cât, mă voi întoarce să-l revăd, să plâng, să râd, să sper alături de dragul nostru Robin Williams.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014

Nu mai e timp!

Nu mai e timp.... Nu mai e timp de nimic... Aşa sună un cântec drăguţ, pe care, dacă doriţi (aveţi timp), puteţi să-l ascultaţi aici.

Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini... 

Prima reacţie a fost:

Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?

În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:

Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...

Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei. 

Mă uit în jur şi mă  minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".

Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....

Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.

Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...

Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...

E fals! 

Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi. 

Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24. 

E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti? 

Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!

Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!

Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...

Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...

Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine. 

Revenind la poveşti...

Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.

Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...

Un alt articol drăguţ.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

Despre acceptare...

Aţi văzut vreodată pe stradă oameni care sunt foarte încruntaţi, îşi mişcă buzele, fără a lăsa să se audă cuvintele, ca şi când ar avea un dialog alert cu cineva...Sau oameni care gesticulează? Nu mă refer la oameni cu probleme psihice, ci la oameni care acaparaţi, asaltaţi de o anumită problemă continuă să o dezbată în minte chiar şi atunci când merg pe stradă. Nu se pot desprinde de ea. Par prinşi într-o lume separată, în care încearcă cu încăpăţânare să-şi rezolve problema. Fie că este vorba despre un conflict, despre o problemă la serviciu sau una în viaţa personală...

Ligia Macovei, Fată din Sicilia

Cam aşa sunt eu acum. Prinsă parţial într-o lume în care caut explicaţii pentru o serie de lucruri care se întâmplă, mie sau celorlaţi, soluţii pentru cum ar putea fi gestionate astfel încât să lase cât mai puţine "zgârieturi"... 

Până acum, soluţii nu am găsit. Poate, doar o explicaţie. De asta, acum o sa scriu câte ceva despre acceptare. 

E ciudat cum un cuvânt pe care-l folosim curent, care descrie un comportament, o atitudine, pe care o asumăm, mai des sau dimpotrivă, poate fi cheia rezolvării atât de multor nefericiri, tristeţi şi uneori spaime...

Pot să spun că în viaţa mea am avut parte de momente triste, unele dramatice (nici pe departe atât de multe sau dramatice ca în cazul altor persoane, însă semnificative pentru mine şi evoluţia mea, ca să zic aşa). 

M-am luptat cu ele, am încercat să le depăşesc şi am încercat din răsputeri să le accept. Nu pentru că acceptarea ar fi dus la o vindecare mai firească sau mai sănătoasă, ci pentru că nu am avut încotro. Toţi cei din jurul meu mi-au spus asta, chiar şi eu mi-am spus-o...

În realitate, în cazul meu, însă acceptarea nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri şi aş îndrăzni să le numesc nesemnificative. În rest, nu am reuşit. Nu cred că încăpăţânarea a fost de vină, ci, mai degrabă, neputinţa şi frica în faţa lucrurilor care se (ţi se) întâmplă. Nu le înţelegi, au un final total inacceptabil şi, cu toate astea, nu poţi face nimic, dar absolut nimic, pentru a le împiedica. Nu stă în puterea ta. Şi totuşi, trebuie să accepţi... 

Şi cred că aici intervine problema: credinţa/dorinţa/aşteptarea (iraţională, e drept) că putem controla lucrurile din viaţa noastră, că putem face astfel încât lucrurile să fie bine, în regulă... Şi că, dacă ne vom da silinţa suficient, va fi bine... Vom fi feriţi de tragedii, de suferinţele noastre sau ale celor din jur, de depresii... 

Doar că în viaţa reală nu putem fi feriţi de toate astea sau, mai bine zis, nu ţine de noi, nu stă nici în puterea noastră, nici în controlul nostru... decât într-o măsură foarte mică. Cea mai mare parte ţine de genetică, de predispoziţie, de întâmplare... Iar odată ajuns aici, se pune problema "cum supravieţuiesc, cum trec mai departe". 

Ligia Macovei,
Fată din Sicilia (detaliu)

Soluţia mea de până acum a fost lupta+împotrivirea încrâncenată. A funcţionat, în sensul în care am supravieţuit, am mers, chiar şi dacă parţial, mai departe. Dezavantajul unei astfel de soluţii ţine însă de consumul de resurse. Este epuizant să te împotriveşti tot timpul, chiar şi emoţional (sau mai ales emoţional). 

Nu a fost sau mai precis nu este o soluţie ivită dintr-un soi de trufie... Acceptarea părea, pur şi simplu, o cedare, un pas care te aducea mai aproape de înfrângere... acceptarea părea sinonim cu a te lăsa copleşit (de durere, de dificultatea situaţiei cu care te confrunţi).

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru acceptare, mai ales că, sincer, nu ştiu cum poţi să ajungi la ea, însă este un lucru la care m-am tot gândit în ultima vreme. Pentru că o "acceptare sănătoasă" ar putea fi baza pentru o refacere mai sănătoasă.

Însă, cum transformi acceptarea dintr-un deziderat raţional, să-i spunem, într-o realitate emoţională? 

Şi să nu-mi răspundeţi: "cu înţelepciune", că o să vă răspund şi eu, citând pe cineva, "de asta nu avem!". Adaug, deocamdată.

Eu o să continui să caut formula. Nu am certitudinea că o s-o găsesc, dar, măcar, promit să mă gândesc la ea.

Update:
Acceptarea, resemnarea, tristetea, bucuria, iubirea, uimirea, nedumerirea, uitarea,  pierderea, regăsirea...Toate sunt aici.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Despre aşteptări

De la un timp încoace (nu cred că aş putea spune exact de când, însă să tot fie nişte ani) constat că folosesc foarte des cuvântul aşteptări. Vorbesc despre aşteptările mele de la mine, de la ceilalţi, aşteptările altora de la mine, aşteptări îndeplinite, neîndeplinite, înşelate. Pe scurt, aşteptări...

Din start trebuie să admit un lucru: de când mă ştiu, am fost foarte sensibilă la aşteptările celorlaţi faţă de mine, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi chiar mai mult să mă ridic la înălţime, chiar cu riscul de a-mi amâna/anula/înşela propriile aşteptări.  Explicaţia cred că este aceeași în cazul meu ca în cazul altor persoane care fac lucrul ăsta: nevoia/dorinţa/imperativul de a nu dezamăgi, pe  nimeni, niciodată (chiar aşa! cât de realistă e o astfel de aşteptare?). 

Însă, există un revers al medaliei....unul negativ,  dacă putem să spunem aşa, şi anume: devenim foarte sensibili atunci când vine vorba despre aşteptările  noastre de la persoanele cărora le-am îndeplinit/sau credem noi că le-am îndeplinit aşteptările. Alambicat, nu? 

Ne simţim trădaţi, dezamăgiţi, nedreptăţiţi atunci când celălalt pare că nu face tot ce-i stă în putinţă pentru a ne îndeplini, la rândul său, aşteptările... Ni se pare normal, firesc să fie aşa. Interpretăm mai repede ca reavoinţă şi mai greu ca neputinţă incapacitatea celuilalt de a ne răspunde la....aşteptări, fie că sunt colegiale, profesionale, emoţionale.

Care este soluţia?

Nu ştiu. Poate să încercăm să răspundem aşteptărilor celorlalţi doar atunci când ne stă în putinţă, să plasăm nevoile celorlaţi după nevoile proprii, poate aşa nu vom mai avea senzaţia acidă că am dat, dar nu am primit înapoi... Nu vom acumula frustrări şi nici dezamăgiri. Să dăm doar atunci când putem, când simţim nevoia, fără aşteptări poate fi o soluţie pentru a diminua amărăciunea provocată de lipsa reciprocităţii. 

Şi mai e ceva: să acceptăm că, indiferent de cât de mult ne-am strădui, inevitabil, din când în când, vom mai şi dezamăgi. 

Se întâmplă tuturor!

Lucruri care nu-mi plac

Ati observat că deşi nu ne plac o groază de lucruri, de cele mai multe ori ne vine foarte greu sa le spunem pe nume? De ce? Poate pentru ca am invatat de mici sa nu spunem lucruri care ar putea sa-i supere pe ceilalti, pentru ca mai tarziu am invatat de unii singuri ca nu se face sa spui ce nu-ti place, nu e elegant, nu-i frumos, mai bine te faci ca nu s-a intamplat nimic?

Atunci cand spunem lucrurilor pe nume o facem, de regula, in momente de suparare, de iritare intensa, sunând mai mult ca un repros, decat ca ceva firesc, de genul: mie nu imi place asta, asta sau asta... Aici nu vorbim despre mie nu-mi place mâncarea asta sau aia, vorbim despre lucrurile care nu ne plac la cei din jurul nostru. Astea nasc adevăratele conflicte....nespuse....nespuse din teama că celalalt o să o ia foarte personal. 

Am constatat că oamenii cu foarte mult bun simţ evită să spună ce îi deranjează în comportamentul celorlalţi , fapt care îi plasează uneori în postura "infamă" de victime. Zic infamă pentru că  într-o lume care proslăveşte asertivitatea, să  nu fii asertiv te transformă aproape într-o ţintă vie.

Din motivele de mai sus şi din altul...că aşa simt eu acum....am să fac o listă cu ce nu-mi place.

Nu-mi place să primesc mailuri colective de sărbători. Pentru mine, a primi un mail adresat unei liste întregi sau a nu primi nici un mail este acelaşi lucru.

Nu îmi plac oamenii care în mod deliberat nu îşi pun telefonul pe silent atunci când sunt la film, teatru, o întâlnire sau conferinţă

Nu-mi plac fumătorii care atunci când se întâlnesc cu un nefumător nu întreabă: te deranjează dacă fumez?

Nu-mi plac oamenii care ascultă muzică tare. Există vreo diferenţă între un manelist şi un meloman în cazul ăsta?

Nu-mi plac oamenii care pun etichete.

Nu-mi plac oamenii care nu pot/nu ştiu/nu vor să spună: am greşit.

Şi cred că mai sunt o groază de alte lucruri care nu-mi plac, dar care nu-mi vin acum în minte.

Lucrurile si oamenii din ele

Exista oameni care sunt foarte atasati de lucrurile lor, fie ca e vorba despre haine, masina, calculator sau chiar obiecte de papetarie, o agenda, un pix. Se ataseaza de ele datorita valorii materiale, de prestigiu, sau emotionale, afective.

Acum, am sa vorbesc despre acele lucruri de care ne atasam emotional si la a caror pierdere suferim infinit mai mult... De ce? Pentru ca obiectul respectiv odata incarcat cu emotii nu mai este doar un obiect, ci devine purtatorul, depozitarul acelor emotii. Mai bine zis, obiectul poarta in sine amintirele despre o persoana, un loc, o anumita stare simtita la un moment dat.

Eu, de cele mai multe ori, asociez lucrurile cu persoane sau locuri  si astfel, pentru mine, devin unice, de neinlocuit, chiar daca in jurul meu exista o sumedenie de lucruri aparent identice.

Salul meu alb este aparent la fel cu zecile de saluri din jurul meu, dar al meu imi aminteste de o persoana foarte draga. Purtandu-l, port acea persoana cu mine, o simt aproape si ma incarc, de fiecare data, cu afectiunea cu care mi-a fost daruit.

Eu asa fac: cand imi este foarte dor de o persoana sau de o anumita perioada, iau cu mine ceva care ma leaga de persoana/locul/timpul respectiv, fie ca e vorba despre un sal, o pereche de cercei sau...un pix.

Cand ma gandesc la multimea de lucruri pe care le am, imi dau seama cat de norocoasa am fost/sunt pentru ca am intalnit atatia oameni care m-au iubit/iubesc sau au fost atasati de mine, pentru multimea de locuri pe care am putut sa le vad/cunosc.

Ah, doua persoane/lucruri pe care le port intotdeauna cu mine? Dan/ Verigheta de pe mana stanga si Mihaela/cruciulita de la gat!

Un dans pentru doi

Una dintre cele mai raspandite discutii intre prieteni, amici, cunostinte se refera la relatiile cu partenerul. Poate fi partenerul existent sau poate fi cel preconizat/dorit/asteptat.

Concluzia aproape generala ar fi ca o relatie nu este un lucru usor de mentinut si ca, dincolo de sfaturile de tip "Cosmopolitan", nu exista o reteta garantata si general valabila pentru a face un cuplu functional sau, sa spunem, multumitor pentru fiecare partener.

Adevarul este ca fiecare cuplu trebuie sa-si gaseasca propria reteta si asta se face doar atunci cand cele doua parti isi doresc sa continue impreuna si cand sunt dispuse sa faca si eforturile aferente. Pentru ca, indiferent de teoriile existente, un cuplu este un dans in doi sau pentru doi. Nu e nevoie de dansatori profesionisti, insa e nevoie ca fiecare partener sa-si adapteze miscarile din mers, astfel incat dansul sa capete imaginea aceea de alunecare lina, nu de miscare chinuita in care partenerii se calca pe picioare.

Eu am trait multa vreme cu impresia ca un cuplu inseamna in primul rand Responsabilitati, Obligatii. Majusculele se impun si apar pentru a sublinia ca, uneori, concentrarea numai pe Responsabilitati si Obligatii arunca pe umerii nostri o povara grea care se traduce in dificultatea de a fi "in doi".

Cuplul ar putea fi un joc, in care partenerii descopera placerea de a se juca impreuna. Si cand spun joc, o spun chiar din perspectiva jocului copiilor, care nu-si pun atat de multe intrebari, ci, pur si simplu, savureaza fiecare moment, asa cum ar savura o tableta de ciocolata.

Pentru o persoana obisnuita sa vada lucrurile in alb si negru, cuplul poate parea ca fiind alcatuit din doi trapezisti de la circ, pentru care o evolutie reusita inseamna sa se prinda unul pe celalalt in zbor si sa nu-l lase pe celalalt sa cada, chiar daca dedesubt au o plasa de siguranta.

Din fericire, nu traim tot timpul suspendati in gol. Nu spun ca nu e de dorit sa fii prins atunci cand risti sa cazi, spun doar ca intr-un cuplu ai mai multe sanse sa cazi in picioare.

Cel mai complicat lucru? Sa traiesti simplu!

Cred ca se intampla tututor sa aiba momente cand se simt satui. De tot si de toate. Momentele alea cand iti vine sa-ti iei lumea in cap, sa-ti inchizi telefonul, sa pleci fara sa spui nimanui unde, sa mergi pe strada fara sa mai vezi sau sa mai auzi de se intampla in jurul tau. Sa nu-ti mai pese!

Sigur se intampla. Unora mai des, altora mai rar. De vina sunt, probabil, frustrarile acumulate, presiunea venita din nevoia de a face "bine" tot timpul, de a fi la inaltime. E ca si cum, de cand devenim constienti de noi insine, incepem sa lucram la carapacea noastra, la exterior. Punem atat de mult suflet in ceea ce va fi infatisarea noastra exterioara, imaginea noastra, ceea ce vrem sa perceapa ceilalti despre noi, incat neglijam aproape cu totul "miezul".

Ne spunem: "lasa, de mine ma ocup mai tarziu". Si nu ne mai ocupam. Pana cand apar momentele astea de frustrare profunda, transformate in durere, insa o durere atat de greu de explicat, atat de greu de exteriorizat.

Solutia, de fapt reactia, e sa ne retragem intr-o "tacere suparata", resentimentara, de vreme ce nu reusim sa ne punem in acord nici cu noi insine, nici cu cei din jurul nostru.

Starea asta ne poate da sentimentul, fie el si temporar, ca ne-am asezat, am gandit lucrurile si am gasit ceva-ul ala care sa ne schimbe perceptia vizavi de noi, de viata noastra.

Din pacate, e doar o aparenta, pentru ca foarte curand ne vom scufunda in aceleasi probleme, aceleasi lucruri care se vor sfarsi tot printr-o perioada de "tacere suparata".

Este paradoxal cum tot timpul ne luptam sa devenim mai complecsi si complicati (de altfel, o amagire ca am evoluat) si in paralel ajungem sa tanjim dupa simplitate, dupa firesc.

Si e atat de greu sa reinveti sa traiesti simplu. E ca si cum ai invata sa mergi din nou, insa diferit de cum ai invatat prima data. Fiecare pas nu mai poate fi un simplu pas...

Scrisoare pentru maine

Exista oameni care au un fel de organizator, parca asa se numeste. Stiti voi, agenda aia in care ai planificat pe zile, pe ore, ce urmeaza sa faci, cu cine urmeaza sa te vezi, iti stabilesti prioritatile...La mine nu a functionat asta niciodata... Inutil sa spun ca la un moment dat mi-am si facut rost de un astfel de organizator, de parca in acel obiect statea toata capacitatea mea de "focusare" (urasc cuvantul asta, insa il folosesc pentru ca mi se pare ca intra in acelasi registru cu "organizator") si fara obiectul magic as fi fost supusa haosului... As, o iluzie! In concluzie: nu am organizator si nici o minte foarte organizata.
In schimb, scriu scrisori... 
Ador sa scriu scrisori. Savurez sa scriu scrisori, dar scrisori din alea adevarate, pe hartie, cu pixul, cu creionul, cu stiloul.... Ador sa simt cum invalmaseala de ganduri din mintea mea, tavalugul de senzatii, de stari se amesteca toate asa cum amesteci niste ingrediente, insa, de fiecare data, creand ceva nou, ceva diferit. 
Se spune ca intr-o viata nu iubim de doua ori in acelasi fel. Cred ca nici nu scriem de doua ori la fel, pentru ca gandurile, sentimentele noastre, desi pot fi asemanatoare, nu sunt identice. Cuvintele pot fi aceleasi, dar vor exprima altceva, ne vom raporta diferit la ele, le vom izbi de foaia de hartie sau le vom aseza cu cea mai mare delicatete, ii vom lovi pe ceilalti cu ele, ne vom lovi pe noi insine sau le vom oferi cu toata dragostea de care suntem capabili.
Revenind la scrisori.... 
De obicei scriu scrisori altora: oamenilor pe care ii iubesc, oamenilor importanti pentru mine, oamenilor care imi dau macar sentimentul ca vor incerca sa inteleaga ce le-am scris. Si, din cand in cand, imi scriu scrisori mie....sa ma cert, sa-mi dau incredere, sa ma agat de ceva, fie si de o iluzie. 


Acum scriu pentru maine!


Scriu pentru ca maine, cand o sa ma apuce din nou setea de "absolut" si de "tot" sa-mi aduc aminte ca exista foarte putine lucruri cu adevarat importante, ca "totdeauna" nu exista, exista doar "cateodata", ca alergand dupa "tot", risti sa "orbesti" si sa nu mai vezi nimic din "acum" si "aici".


Scriu ca sa "ma trag de maneca" si sa-mi spun ca nu exista retete consacrate despre cum se traieste, ci se traieste pur si simplu, asa cum a trai nu este un act individual, decat in masura in care nu permitem nimanui sa intre in viata noastra, nici chiar pentru o scurta perioada de timp.

Rusia, mereu surprinzatoare

M-am intors de curand de la Moscova. Asta este si motivul pentru care scriu acum...Pentru ca lucrurile imi sunt foarte prezente in minte, pentru ca nu m-am desprins cu totul de realitatea de acolo, pentru ca am reintrat atat de abrupt in realitatea de aici... Sunt cumva prinsa intre doua lumi: una fascinanta, Rusia, alta dezolanta.... Am vizitat Moscova si in urma cu 5 ani, acum insa am simtit-o altfel. Am vazut-o cu aceiasi ochi, dar cu priviri diferite, am descoperit-o, redescoperit-o, am simtit-o.... 

Prima data cand am fost la Moscova era si prima data cand ieseam din tara... Acum, dupa experienta Vestului, cred ca pot sa valorizez mai bine ceea ce inseamna Moscova, in parte Rusia si, de ce nu, poporul rus... Si incerc sa fac asta debarasandu-ma de stereotipuri, prejudecati. Incerc sa fac asta bazandu-ma doar pe propriile mele instincte, pe ceea ce am simtit acolo: fascinatie, emotie, teama, mirare.

Dincolo de cuvinte, Moscova mi-a dat senzatia a ceva ce te copleseste, prin dimensiuni, prin ceea ce transmite, prin ceea ce reprezinta pentru oamenii dinauntrul si din afara ei. 

Rusia este o realitate aparte si numai ignoranta ne poate face sa ne uitam in alta parte si sa nu luam in calcul acest lucru... Imaginea fostei Uniuni Sovietice a ramas pentru multi dintre noi un mod de a ne raporta la Rusia de astazi. Este adevarat, regimul politic din Rusia este caracterizat printr-o nota foarte pronuntata de autoritarism, dar, sincer, nu cred ca lucrurile ar functiona altfel acolo... Nu cred ca modelul democratiilor de tip occidental ar functiona acolo... Asa cum nu functioneaza nici la noi. Dar discutia asta este despre Rusia... Ce m-a impresionat si atunci si acum a fost modul in care rusii simt nevoia sa-si manifeste identitatea: prin muzica, programe de televiziune, afisarea steagului national sau scriindu-si pe masina versuri din ....Esenin.

Daca la noi smecherii au in masina tablite aduse din Italia sau tablite cu numele posesorului (nu cred ca exista kitsch mai mare!!!!!!!!) sau desene cu un anumit deget, adresat bineinteles colegilor de trafic, la Moscova, rusii care au si ei masini tari, au in interiorul lor o banderola tricolora sau un stegulet..... Si ziua lor nationala a trecut de ceva vreme, in caz ca va ganditi ca asta e motivul... Este pana la urma un sentiment de mandrie, ca sunt rusi, ca apartin unui asemenea popor... Spre deosebire de sentimentul nostru de jena.... 

Dincolo de toate astea, Rusia a fost si ramane un loc al contrastelor, greu de definit, greu de inteles. Intra, cred, in categoria acelor lucruri pe care le simti, nu cu simturile obisnuite, ci cu sufletul.

Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

Bagheta magica

Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.

Sunt ceea ce sunt pentru ca....

Sunt toti oamenii pe care i-am intalnit! Parca asa suna o reclama foarte la moda acum... Si sa nu uitam toate melodiile pe aceeasi tema...

Suntem suma experientelor traite, a oamenilor pe care i-am intalnit, a celor care care ne-au ajutat sa ne schimbam viata, sa descoperim in noi lucruri despre care nu stiam ca exista, bune sau mai putin bune?

Suntem toti oamenii pe care i-am intalnit, iubit, urat, ignorat? Suntem toti oamenii care au avut aceleasi trairi ca noi, toti oamenii in care ne-am regasit?

Pentru toti cei obisnuiti cu raspunsuri transante nu cred ca ar fi o mare problema sa raspunda la atat de multe intrebari, care pana la urma se reduc...la una singura. Cine suntem? Cum suntem?

Cred ca nu suntem, nu putem fi suta la suta originali, iar asta uneori ne raneste orgoliul atat de tare... Suntem putin parintii nostri, fratii sau surorile noastre, putin prietenii nostri, putin idolii nostri... Si mai suntem un "pic din noi", un pic din noi facut dintr-o farama de suflet, o farama de Dumnezeu si inca o farama "de bine si de frumos". Suntem toate aceste mici farame, amestecate, asa ca intr-o licoare magica, si care in final ne fac sa fim ceea ce suntem: Noi, cu alegerile noastre, cu temerile noastre, cu iubirile noastre. Doar noi.