Despre acceptare...

Aţi văzut vreodată pe stradă oameni care sunt foarte încruntaţi, îşi mişcă buzele, fără a lăsa să se audă cuvintele, ca şi când ar avea un dialog alert cu cineva...Sau oameni care gesticulează? Nu mă refer la oameni cu probleme psihice, ci la oameni care acaparaţi, asaltaţi de o anumită problemă continuă să o dezbată în minte chiar şi atunci când merg pe stradă. Nu se pot desprinde de ea. Par prinşi într-o lume separată, în care încearcă cu încăpăţânare să-şi rezolve problema. Fie că este vorba despre un conflict, despre o problemă la serviciu sau una în viaţa personală...

Ligia Macovei, Fată din Sicilia

Cam aşa sunt eu acum. Prinsă parţial într-o lume în care caut explicaţii pentru o serie de lucruri care se întâmplă, mie sau celorlaţi, soluţii pentru cum ar putea fi gestionate astfel încât să lase cât mai puţine "zgârieturi"... 

Până acum, soluţii nu am găsit. Poate, doar o explicaţie. De asta, acum o sa scriu câte ceva despre acceptare. 

E ciudat cum un cuvânt pe care-l folosim curent, care descrie un comportament, o atitudine, pe care o asumăm, mai des sau dimpotrivă, poate fi cheia rezolvării atât de multor nefericiri, tristeţi şi uneori spaime...

Pot să spun că în viaţa mea am avut parte de momente triste, unele dramatice (nici pe departe atât de multe sau dramatice ca în cazul altor persoane, însă semnificative pentru mine şi evoluţia mea, ca să zic aşa). 

M-am luptat cu ele, am încercat să le depăşesc şi am încercat din răsputeri să le accept. Nu pentru că acceptarea ar fi dus la o vindecare mai firească sau mai sănătoasă, ci pentru că nu am avut încotro. Toţi cei din jurul meu mi-au spus asta, chiar şi eu mi-am spus-o...

În realitate, în cazul meu, însă acceptarea nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri şi aş îndrăzni să le numesc nesemnificative. În rest, nu am reuşit. Nu cred că încăpăţânarea a fost de vină, ci, mai degrabă, neputinţa şi frica în faţa lucrurilor care se (ţi se) întâmplă. Nu le înţelegi, au un final total inacceptabil şi, cu toate astea, nu poţi face nimic, dar absolut nimic, pentru a le împiedica. Nu stă în puterea ta. Şi totuşi, trebuie să accepţi... 

Şi cred că aici intervine problema: credinţa/dorinţa/aşteptarea (iraţională, e drept) că putem controla lucrurile din viaţa noastră, că putem face astfel încât lucrurile să fie bine, în regulă... Şi că, dacă ne vom da silinţa suficient, va fi bine... Vom fi feriţi de tragedii, de suferinţele noastre sau ale celor din jur, de depresii... 

Doar că în viaţa reală nu putem fi feriţi de toate astea sau, mai bine zis, nu ţine de noi, nu stă nici în puterea noastră, nici în controlul nostru... decât într-o măsură foarte mică. Cea mai mare parte ţine de genetică, de predispoziţie, de întâmplare... Iar odată ajuns aici, se pune problema "cum supravieţuiesc, cum trec mai departe". 

Ligia Macovei,
Fată din Sicilia (detaliu)

Soluţia mea de până acum a fost lupta+împotrivirea încrâncenată. A funcţionat, în sensul în care am supravieţuit, am mers, chiar şi dacă parţial, mai departe. Dezavantajul unei astfel de soluţii ţine însă de consumul de resurse. Este epuizant să te împotriveşti tot timpul, chiar şi emoţional (sau mai ales emoţional). 

Nu a fost sau mai precis nu este o soluţie ivită dintr-un soi de trufie... Acceptarea părea, pur şi simplu, o cedare, un pas care te aducea mai aproape de înfrângere... acceptarea părea sinonim cu a te lăsa copleşit (de durere, de dificultatea situaţiei cu care te confrunţi).

Nu mi-am propus să fac o pledoarie pentru acceptare, mai ales că, sincer, nu ştiu cum poţi să ajungi la ea, însă este un lucru la care m-am tot gândit în ultima vreme. Pentru că o "acceptare sănătoasă" ar putea fi baza pentru o refacere mai sănătoasă.

Însă, cum transformi acceptarea dintr-un deziderat raţional, să-i spunem, într-o realitate emoţională? 

Şi să nu-mi răspundeţi: "cu înţelepciune", că o să vă răspund şi eu, citând pe cineva, "de asta nu avem!". Adaug, deocamdată.

Eu o să continui să caut formula. Nu am certitudinea că o s-o găsesc, dar, măcar, promit să mă gândesc la ea.

Update:
Acceptarea, resemnarea, tristetea, bucuria, iubirea, uimirea, nedumerirea, uitarea,  pierderea, regăsirea...Toate sunt aici.


© Copyright Anamaria Cătănuş 2013.