Dă însemnătate timpului tău

Mă încălzisem în cele două pături. Încet- încet, mă învăluia o stare plăcută de moleșeală. Pe furiş, alunecam în braţele zeului Somn. Alunecam, alunecam... 

Şi, deodată, pac! Mintea se pune în mişcare şi rotiţele încep să învârtejească gânduri care mai de care. Fac un efort să nu mă enervez şi să alung somnul definitiv. Îmi spun: respiră, respiră, gândeşte-te că eşti pe un norişor care te duce departe, departe...

Nimic! Mintea nu vrea pe norişor şi ca să-mi facă în ciudă şi mai tare devine din ce în ce mai clară. Parcă e ziua în amiaza mare. Doar că nu e. E două şi jumătate dimineaţă. Şi ea nu vrea să doarmă. Are chef de discuţii. Eu, nu, dar n-am ce să fac. Închid lumina şi deschid ochii. Poate o păcălesc şi dacă vede întuneric se culcă. Poate...

Dar nu. 

Fie, cum vrei tu, mormăi în gând.

Pare că se liniștește. Nu mă mai bombardează cu gânduri disparate, nici nu se mai încăpăţânează să-mi aducă aminte câte nu am făcut din cele ce ar fi trebuit. Văd că nu vrea să mă sperie nici cu scenarii catastrofice despre ce s-ar putea întâmpla a doua zi. Doar stă la pândă. 
Oare ce-o mai cloci? îmi zic.

Şi, deodată, văd o luminiţă care se apropie, se apropie. Şi, nu, nu e luminiţa de la capătul tunelului. E un gând. Se apropie timid. Poartă ceva pe care scrie ceva. Îmi mijesc ochii minţii să văd mai bine. 
Scrie: Dă însemnătate timpului tău. 

Aşa, care vasăzică. Bine, am înţeles, zic. Ne culcăm şi noi? îi zic minţii.

Mintea dă din cap că nu încă. 

În schimb, îmi ţine în faţa ochilor mesajul. Şi mi-l silabiseşte: Dă în-sem-nă-ta-te tim-pu-lui tău.

Asta e bună, zic. La ora două jumate vrei să facem teoria mindfulness-ului. Acum chiar că am chef de ceartă. Dar n-am cu cine. Mintea nu zice nimic altceva.

Îmi tot ţine mesajul în faţa ochilor.

Sursa foto: http://toft.tk/time/

Mă dau bătută şi încep să mă zgâiesc la cele câteva cuvinte. De unde vin şi mai ales de ce la ora asta?
Ştiu răspunsul: pentru că în toate celelalte momente sunt/mă prefac foarte ocupată, mult prea ocupată ca să mă gândesc la asta. Şi când nu sunt ocupată de-a dreptul, intru compulsiv pe internet, să-mi verific mailul, să văd ce mai e pe Facebook, chiar cu riscul de a mă (re)încărca negativ pentru o zi întreagă. Pentru că de obicei fug, amân să mă gândesc.
Şi-ncet, încet, nu mă mai simt supărată pe mintea mea. Ce dacă e două şi jumătate dimineaţa. Putem sta la un pahar de vorbă. 
Îmi spune că din marea de lucruri pe care îmi propun să le fac, multe cerute de alţii şi, tot la fel de multe, făcute în special pentru a le păstra simpatia, ar trebui să încep mai întâi şi mai întâi cu cele mai dragi sufletului meu. Cele care au însemnătate pentru mine. Şi-mi mai spune că din marea de lucruri care mă înconjoară ar trebui să le păstrez doar pe cele de care am nevoie cu adevărat. Că n-ar mai trebui să încerc să acopăr golurile adânci din sufletul meu, îndesând lucruri, activităţi, numai de s-ar umple odată. Îmi spune să nu mai risipesc timp cu emoţii negative, să nu le mai hrănesc, şi să nu-i mai las pe alţii să mă încarce cu problemele lor reale sau nu. 
În schimb, îmi spune să zâmbesc mai mult, să mă bucur de lucrurile bune şi de oamenii buni care-mi apar în cale.
Şi ce de mai lucruri îmi spune...
Şi eu o ascult, o ascult, până ce vocea ei devine uşoară, ca un fulg, ca un vis.
E dimineaţă. Sunt trează, dar nu deschid ochii. Stau aşa, înfofolită în cele două pături. O mare de gânduri despre lucrurile pe care cred că trebuie neapărat să le fac stau la uşa minţii mele. Mă uit la ele. 
Azi ştiu ce trebuie să fac ca să dau însemnătate timpului meu.

Nu mai e timp!

Nu mai e timp.... Nu mai e timp de nimic... Aşa sună un cântec drăguţ, pe care, dacă doriţi (aveţi timp), puteţi să-l ascultaţi aici.

Astăzi, vorbeam cu soţul meu şi îi spuneam că am început să scriu o nouă poveste. V-am mai spus că, de obicei, îmi scriu poveştile de mână, în agenda mea... Nu le scriu dintr-o dată, ci în reprize. Le scriu acasă, când stau în pat, în metrou, oriunde pot...Îmi dă o stare de bine să las povestea să "crească" în mintea mea... Eram (sunt) oarecum mândră şi entuziasmată de noua poveste care se ţese pas cu pas şi nu am rezistat să nu-i arăt primele pagini... 

Prima reacţie a fost:

Atât de mult ai scris până acum? Cine crezi tu că o să citească atâta?

În mod ciudat chiar şi pentru mine, nu m-am enervat şi i-am răspuns:

Dacă vrei să ştii...nu am ajuns decât la jumătate. Şi de citit, o să citească cine o să fie interesat! Doar nu oblig pe nimeni să-mi citească postările. Nici măcar nu număr accesările...

Dialogul ăsta mi-a reamintit un subiect/comportament la care mă gândesc de ceva vreme, în primul rând în legătură cu mine... Dar, până la urmă, este specific majorităţii, pentru că e legat inevitabil de lumea în care trăim: lumea vitezei. 

Mă uit în jur şi mă  minunez cu câtă viteză circulă informaţia, cât de multe lucruri putem face accesând aplicaţii, cât de multe lucruri poţi să înveţi. Este extraordinar! Tehnologia a avansat într-un ritm ameţitor în ultimul deceniu, să zicem. Şi dacă ar trebui să o reducem pe toată la un singur cuvânt, eu aş vota pentru "viteză".

Este într-adevăr extraordinar. O repet. Cu toate astea însă nu pot să nu remarc schimbările pe care această viteză le produce în interiorul nostru, al oamenilor... Nu pot să nu mă gândesc dacă nu cumva, noi, oamenii, nu am fost concepuţi să funcţionăm la viteza asta... Mă uit cât de multe lucruri încercăm să cuprindem într-o singură zi. Le clasificăm, reclasificăm, le prioritizăm şi reprioritizăm şi timpul tot pare să nu ne ajungă... Slujbă, prieteni, familie, timp pentru noi, le vrem pe toate, avem nevoie de toate... Dar orele nu ne ajung....

Am vrea să cuprindem cantitatea-calitatea-viteza într-un singur coş. Doar că nu se poate! Asta cred eu. Şi mai ales, nu se poate tot timpul. Nu poate fi un mod de viaţă.

Învaţă engleza în 30 de zile... Curs de citit rapid... Oricine poate fi un bun bucătar cu doar 10 şedinţe... Sunt doar câteva anunţuri pe care le-am văzut pe cea mai celebră reţea de socializare...

Suntem cumva momiţi să credem că putem fi orice, putem face orice, cu investiţii minore de timp şi bani...

E fals! 

Yes we can! Dacă vrei, poţi! Just do it! sunt doar slogane ok atâta vreme cât ne inspiră să facem mai mult din ceea ce putem face noi. 

Nu cred că poţi învăţa engleza în 30 de zile, nici dacă ai învăţa 24 din 24. 

E posibil să reuşeşti să citeşti rapid, dar asta îţi asigură şi o înţelegere rapidă a ceea ce citeşti? 

Iar bucătar...în condiţiile în care nu ai niciun fel de abilitate pentru asta, iar singurele ouă prăjite de tine semănau mai mult cu chiftele...I don't think so!

Şi cu toate astea, ne-am dori să putem face totul. Şi ce minunat ar fi dacă le-am putea face în acelaşi timp!

Multitasking-ul (termen preluat din ştiinţa calculatoarelor şi care are în vedere executarea mai multor sarcini în acelaşi timp. Linkul duce către un articol foarte drăguţ. Asta doar dacă aveţi timp...) a devenit o realitate. Laptopul meu şi nu doar al meu are nu ştiu câte ferestre deschise (fişiere cu materiale la care lucrez, google, mailul, FB..., just in case). Scriu un email şi vorbesc la telefon, stau cu televizorul deschis şi citesc ceva...

Mă face asta mai eficientă? Pe mine, nu! Mă oboseşte, nu mă lasă să mă concentrez sută la sută pe ce am de lucru, iar navigatul pe net în "pauze", îmi face mai rău decât dacă m-aş ridica, aş face câţiva paşi, aş deschide fereastra şi aş respira... Da, aş respira cu plămânii şi cu mintea...

Soluţia mea la toată această nebunie a vitezei este să-mi spun, să spun minţii mele să se oprească! Altfel, îmi spune ea mie şi nu într-un mod plăcut. Nu-mi mai propun să fac tone de lucruri, chiar cu riscul de a dezamăgi sau de a părea neserioasă (iar pentru mine asta e teribil). Îmi propun să fac mai puţine şi mai bine. 

Revenind la poveşti...

Poveştile sunt poveşti... Nu pot fi scurtate, nici măcar pentru a fi în pas cu moda... nici măcar pentru a corespunde standardelor de eficienţă sau de utilizare eficientă a timpului.

Poveştile, ca multe alte lucruri, încearcă să ne spună ceva. Şi pentru asta e nevoie de timp pentru a le înţelege, desluşi... Asta doar dacă-l avem sau dacă ni-l facem...

Un alt articol drăguţ.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2014.

O poveste despre dorinţe

Odată, demult, într-un sătuc îndepărtat trăia o fată pe nume Mel. Mel locuia într-o căsuţă mică, acoperită cu stuf, la malul Mării fără Nume. Sătucul lui Mel nu era vreunul mare: câteva căsuţe, unele strânse laolaltă ca un ghem, altele, din contră, răsfirate pe ici pe colo. Ciudat ar putea părea faptul că sătucul nu avea un nume. Sau poate că avea, dar nu ştiu cum se făcea de nimeni nu-l ştia. Toţi cei care se refereau la el o făcea într-un fel bizar. La o întrebare precum: "tu de unde eşti", se răspundea invariabil: "de acolo, de la Marea fără Nume". Vă întrebaţi probabil cum era viaţa acolo. Păi cum să fie? cam ca la orice altă mare: bărbaţii se ocupau cu pescuitul, femeile cu împletitul şi copiii cu construitul castelelor de nisip. Viaţa în sătucul de la Marea fără Nume curgea lin, aidoma nisipului dintr-o clepsidră.

Foto: Ana Cătănuş

Privită din exterior, viaţa în sătucul de la Marea fără Nume putea părea plictisitoare. Oameni care se ocupau de aceleaşi lucruri, pe care le făceau într-un singur fel, aşa cum învăţaseră de la moşii şi strămoşii lor. Chiar şi casele arătau toate la fel: vopsite în albastru şi decorate cu scoici, melcişori şi steluţe de mare. Cum altfel ar fi putut să fie?

Însă pentru oamenii de acolo viaţa era mulţumitoare. Erau recunoscători pentru ceea ce aveau şi li s-ar fi părut ciudat să-şi dorească altceva.

De aceea, oricine ar fi îndrăznit să încerce ceva diferit sărea automat în ochi. Şi asta era Mel!

Mel crescuse într-o familie obişnuită, într-o casă albastră. Învăţase să împletească de la mama ei şi, la vremea ei, construise castele de nisip. Cu toate astea, Mel avea ceva diferit. Posesoare a unei imaginaţii extrem de bogate, Mel simţea permanent nevoia de nou.

Castelele construite de Mel erau, fireşte, de nisip, însă niciunul nu semăna cu celălalt. Apoi, împletiturile făcute de Mel erau colorate, pline de viaţă. Odată, pe când era mai mică, Mel fusese surprinsă de mama ei desenând nişte floricele pe pereţii exteriori ai casei. Noroc că mama ei băgă repede de seama şi acoperi florile cu un strat proaspăt de vopsea albastră. Din acel moment mama lui Mel îşi dedică tot timpul încercării de a o aduce pe Mel pe calea cea bună. Zilnic îi spunea cum cel mai mare duşman al ei era imaginaţia sa prea bogată, prea ieşită din comun. Nu o făcea cu rea intenţie, ci din contră: o iubea pe Mel, dar la fel de bine ştia că oamenilor din satul de la Marea fără Nume nu le plăceau şi nu îi acceptau pe oamenii diferiţi. Dacă Mel continua pe calea asta avea să rămână singură, uitată de toţi.

Mel asculta cu atenţie şi cu teamă. Era o visătoare, dar nicidecum o rebelă. Şi-ar fi dorit o mulţime de lucruri, însă nu se simţea în stare să plătească un preţ atât de mare. La ce bun atât de multe lucruri frumoase dacă nu ar fi avut cu cine să le împartă?

Aşa că Mel a învăţat să trăiască făcând zi de zi aceleaşi lucruri, în acelaşi fel, aidoma celorlaţi locuitori. Nu vă imaginaţi că-i era uşor. Şi pentru că între nevoia de a fi acceptată de ceilalţi şi dorinţa de a fi altfel se dădea o luptă crâncenă, Mel găsi o soluţie de compromis: avea să facă pe furiş toate acele lucruri pe care şi le dorea. 

Era casa lui Mel albastră? Sigur că era! Însă, ascunsă în interior, se găsea o cămăruţă mică cu pereţii pictaţi în toate culorile lumii. Flori, curcubeie, sori, toate erau îngrămădite pe pereţii înguşti, feriţi de ochii curioşi. 

Împletea Mel haine groase, lungi şi cenuşii pentru pescari? Fireşte! Însă, pe ascuns, Mel împletea haine colorate, fistichii, pe care nu ar fi putut însă să le îmbrace sau să le vândă vreodată. Pe acestea, Mel le ţinea dosite într-un cufăr, înghesuit în cămăruţa secretă.

Atât avea loc în cămăruţă: cufărul şi un scăunel mic, cu trei picioare. Mel nici nu avea nevoie de mai mult. De câte ori putea, Mel dădea confortul fotoliilor din celelalte încăperi din casă pe scăunelul mic şi şubred. Intra în cămăruţă, îşi ţinea capul în mâinile sprijinite pe genunchi şi visa cu ochii deschişi. Aproape imediat idei care mai de care mai trăsnite îi veneau în cap. Cum ar fi dacă ar pleca pe mare? Se scutura şi imediat raţiunea îi răspundea: "ce prostii visezi! numai bărbaţii merg pe mare!". Alteori se visa alergând pe plajă, despletită, cu picioarele goale şi îmbrăcată cu hainele ei fistichii. Nu dura mult şi raţiunea punea din nou piciorul în prag: "Mel, tu chiar vrei să creadă lumea că ai luat-o razna?".

Şi aşa treceau zilele lui Mel, una câte una. Mel trăia în două lumi, în niciuna pe deplin şi în niciuna fericită. Uneori o încerca un curaj nebun şi era gata să-şi strângă câteva lucruri şi să plece. Nu ştia unde. Doar să plece. Însă de fiecare dată, ajunsă la marginea satului de la Marea fără Nume o cuprindea o teamă fără margini. Unde să meargă singură? Măcar aici îi cunoştea pe oameni. Şi de fiecare dată, Mel se întorcea la casa ei albastră. Până la urmă, avea cămăruţa ei pictată şi cufărul.

Mi-ar plăcea să vă spun ce s-a întâmplat cu Mel, însă nu ştiu. 

Mi-ar plăcea să cred că într-o zi şi-a luat inima în dinţi şi a plecat să găsească lumea colorată pe care o visa. Doar că oricât ne-am dori un final ca în basme, poveştile de viaţă nu au întotdeauna finaluri fericite. 

Chiar şi aşa, m-aş mulţumi să ştiu că Mel s-a împăcat cu viaţa în satul de la Marea fără Nume. Dar nici asta nu ştiu cu certitudine. 

Nu pot decât să sper, într-un mod destul de nerealist, că la un moment dat Mel a găsit puterea să aleagă între cele două lumi. Şi că a ales-o nu pe cea corectă, ci pe cea care i se potrivea cel mai bine.

© Copyright Anamaria Cătănuş 2013. 

Buna dimineata!

De ceva vreme incoace, asaltata de stiri din cele mai alarmiste, de oameni galagiosi sau din contra plictisiti, indiferenti sau enervanti, mi-am facut obiceiul sa ma retrag, uneori nu fara ostentatie, in cochilia mea. 

Este modul de meu de a duce, bineinteles simbolic, degetul la gura si a spune st!, nu vreau sa mai aud nimic. Un fel de a reduce, bineinteles tot simbolic, la tacere vacarmul din jurul meu. In momentele astea, incerc din rasputeri sa ma conectez la prezent, la "aici si acum". Unii, cum ar fi autorul acestui articol, ar spune ca acesta ar fi putea fi un mod de a intra in contact, fie si pasager, cu fericirea. Sunt convinsa ca are dreptate. Sunt perfect de acord cu autorul si in privinta fericirii, dar si in privinta "creaturilor care se leaga de viitor", adica a ingrijorarilor. Ce sa faci insa daca esti o persoana cu o inabilitate aproape nativa de a trai prezentul. Ce te faci daca esti o persoana care penduleaza cu o eleganta desavarsita intre trecut si viitor, dar care, desi isi doreste teribil, nu reuseste sa se lipeasca, asa "ca marca de scrisoare", de prezent. O sa spuneti, bineinteles, ca o asemenea persoana trebuie sa faca eforturi, ca "traitul in prezent" se invata...

Probabil ca asa este.

Ma gandesc insa ca trebuie sa fie o groaza de oameni care, din motive din cele mai diverse, traiesc cu aceasta inabilitate. Cu siguranta nu sunt asa fericiti sau nu atat de des ca "traitorii in prezent" si cu siguranta sunt mult mai anxiosi sau nelinistiti decat cei inainte mentionati. Insa, captivi partial in trecut, partial in viitor, acesti oameni pot demonstra o capacitate extraordinara de a visa, de a face planuri, de a le pune in aplicare. Problema lor nu este incapacitatea de a face din vis realitate, ci doar incapacitatea de a se bucura pe masura atunci cand visul inceteaza sa mai fie o idee si ia o forma concreta. S-ar putea spune ca o fac din perfectionism. Niciodata nu e suficient de bine, asa ca de ce nu ne-am muta atentia de la un lucru imperfect spre unul care ar putea fi perfect. La fel de bine am putea spune ca acesti oameni au nevoie de vise noi asa cum au nevoie de aer. Bineinteles, imi asum faptul ca argumentatia mea, un pic subreda, sufera de o doza mare de subiectivism. Insa, cum vreau-nu vreau fac parte dintre acestia, imi acord circumstante atentuante.

Si in final, o mica dezvaluire. Din cele 24 de ore, impartite mai conventional sau mai neconventional in dimineata-pranz-seara, eu iubesc seara. Este momentul in care, de regula nemultumita de ziua care s-a scurs imi fauresc planuri pentru "maine".  In mod ciudat pentru unii, ceea ce ma incarca nu este ce am reusit sa fac, ci toate acele lucruri pe care le imaginez pentru "maine". Este felul meu de a spune in miez de noapte: Buna dimineata!

© Copyright Anamaria Cătănuş 2012. 

Timpul uitării

Dacă există un timp prezent, unul trecut, unul viitor, de ce n-ar exista şi un timp al uitării? Probabil sunt o groază de oameni gata să mă contrazică, spunându-mi că nu e adevărat, că timpul uitării există şi el. E adevărat, nu se învaţă la gramatică, nici măcar nu se învaţă conştient, pur şi simplu este modul în care creierul nostru alege, numai el ştie cum, să treacă într-o "cameră mai dosnică" informaţii de care nu mai avem nevoie la un anumit moment. Nu am să scriu un articolas despre asta: nu mă pricep şi nici nu este scopul meu acum. Acum scriu despre GABI, sora mea, despre amintiri, despre uitări, despre regrete. Mâine se fac şase ani de când..., de când nu mai e si mirarea mea continuă sa rămână la fel cu cea de anul trecut, de acum doi ani.... 

Cum se poate ca cineva sa nu mai fie..? 

Nu vreau să aud explicaţii de tipul: moartea este ceva ce ni se întâmplă tuturor, este o trecere spre...altceva, ş.a.m.d. Le cunosc, le-am citit, răs-citit, regândit. Cu toate astea, mirarea mea, dincolo de furie, de neputinţă, rămâne aceeaşi. Oricât de crud ar suna, câteodată aş vrea să am un burete magic cu care să şterg o parte din memoria mea. Ba, mai mult, dacă pentru a şterge toţi anii în care s-a chinuit, toată respingerea socială pe care a trebuit să o suporte, ar trebui să-mi şterg întreaga memorie, câteodată mă gândesc că nu ar fi un preţ prea mare de plătit. Doar că, poate din fericire, un asemenea burete magic nu este la dispoziţia noastră. Nu avem decât opţiunea de a ne raporta într-un fel sau altul la evenimentele din viaţa noastră. Şi asta, se pare că nu-i puţin lucru. 

Doar că, uneori, umbra din sufletele noastre este prea mare, durează prea mult iar singura persoană pe care o credeai când spunea "lasă, o să fie bine" nu mai e. 

Traim doar pentru noi?

Acum cateva minute "rasfoiam" lista blogurilor pe care le urmaresc. Marturisesc ca nu citesc intotdeauna toate posturile celorlalti, am bloguri pe care le deschid mai des, altele pe care le deschid foarte rar, bloguri/autori de care ma simt atasata. Obisnuiam sa-l deschid pe cel al Cristinei Dinu. O fata foarte frumoasa, cu o privire blanda, insa patrunzatoare, foarte tanara si, din pacate, bolnava de leucemie. Cumva, de la distanta, urmaream lupta ei pentru supravieture, batalie cu batalie, pentru inca o farama de viata. Am descoperit-o tarziu... si ce am simtit nu a fost nicidecum mila, ci un amestec de furie, ca viata, sau poate altcineva, poate fi atat de nedreapta, si o profunda admiratie.

Astazi am descoperit ca a murit..... la cateva luni dupa ce s-a intamplat.... Pare ceva ireal. Pentru ca undeva, in mintea mea, eram cumva convinsa (incercam sa ma conving) ca lucrul asta nu o sa se intample. Sunt una dintre sutele, miile de persoane care au "cunoscut-o" in forma asta virtuala si destul de neimplicata, cred, pe Cristina. M-am atasat de ea, de povestea ei, de lupta ei.... insa, nu intr-atat de mult incat sa urmaresc mai atent ce se intampla cu ea.

Inevitabil, ma gandesc ca am devenit atat de preocupati de problemele noastre, doar de ele: mici, mari, semnificative sau nu, banale, imaginate.... Ne afundam atat de mult in ele, incat nu mai putem distinge ce e cu adevarat important. O facem din egoism, teama de implicare, comoditate....si orice altceva.

E ciudat, pentru ca, desi ne dorim sa fim impreuna cu ceilalti, traim, in cea mai mare parte a timpului doar pentru noi. Pare firesc, normal....nu stiu.... Uneori, incercam sa ne convingem ca asa este bine, ca asta face fiecare dintre noi, ca asta e normalitatea....Poate asa si este.

Recitesc postul asta si parca nu are nici cap, nici coada... Cred ca nici nu ar trebui sa aiba... Este doar o amestecatura de sentimente, intrebari si foarte multa tristete...

Din pacate, Cristina nu mai e.

Fragmente de timp

 Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Limba secundarului bate cadentat si parca zgomotul devine din ce in ce mai ascutit. Parca face intr-adins. Cu cat ma straduiesc sa nu-l aud, cu atat bate mai tare.

Ma uit la ceas si parca am in fata un inamic. Parca el e cel care imi fura din timp, ma pacaleste, imi arata cum pot sa-l pierd printre degete.

Am irosit atat de mult timp fiind furioasa pe timpul care a trecut, incat nu mi-am pus niciodata problema ca timpul trecut e un timp trait, am fost o parte din el, poate mai neinsemnata, dar am fost...

 Si timpul de acum este unul pe care-l traiesc acum si mi-e atat de ciuda ca primul sentiment in fata timpului e de furie.

Avem o capacitate mult mai mare de a ne aminti durerile, neajunsurile, fricile. E un fapt dovedit sau cum spun americanii, ca tot e la moda: "it is a fact".

Percepem bucuriile ca avand o durata mai scurta, in timp ce tristetile sunt lungi si au "calitatea" de a fi recurente. In schimb, nimeni nu garanteaza acelasi lucru pentru bucurii.

De cand devenim constienti de noi, ne "parcelam" timpul, facem planuri (ceea ce e ok), trasam directii de evolutie. Fireste, suferim napraznic atunci cand nu le finalizam sau cand lucrurile nu stau asa cum ar trebui. Motivul ar fi ca ne plasam in afara timpului nostru, cel planificat.

Nu e nedrept sa ne fixam deadline-uri pentru orice? Pana la 30 de ani cariera. Dupa, familie. Dupa, altele si altele.... De parca viata noastra ar fi un calendar in care ne bifam realizarile, ne mandrim cu ele sau, din contra, scrasnim din dinti a frustrare.

Si totul cu ochii la ceas...

Nu exista un timp general. Exista, in schimb, timpul nostru, personalizat, despre care stim cum curge, il simtim cum curge, insa nu stim cand o sa se opreasca. Tocmai din acest ultim motiv ar fi mai bine sa ne bucuram mai mult de el.

E prea tarziu?

"-Buna ziua, as dori sa prelung

- Codul permisului

- 024...Ma numesc

- 9 decembrie

- Va multum

Tonul telefonului"

"Dialogul" e real, l-am avut cu cateva zeci de minute in urma. Incercam sa prelungesc termenul de returnare a cartilor imprumutate de la o biblioteca straina. Concluzia pe care am tras-o dupa incheierea acestui, sa-i zicem, dialog nu a fost ca persoana de la capatul celalalt al firului avea ceva cu mine personal, ci pur si simplu nu exista nimic, nici un motiv, care sa o determine sa incerce macar un dialog "normal".

Cu zambetul pe buze as putea spune ca la cursul de Comunicare de la facultate, profesorul ne-ar da acest pseusodialog drept o incalcare clara a principiului cooperarii din teoria lui Grice... Dincolo de zambetul meu, ce-i drept un pic chinuit, constatarea ramane aceeasi: dam din ce in ce mai putin timp, suntem negri de furie, de frustrare si daca cineva ar indrazni sa ne arate cum suntem, atunci am reactiona in doua feluri: fie am ridica din umeri si am incerca, cu un dram de vinovatie in glas, sa o dregem spunand: "stii si tu in ce lume traim"...... fie am deveni agresivi:"ia mai lasa-ma in pace cu aiurelile astea, nu vezi ca toti sunt la fel?"

Aparent fara nici o legatura cu ce am scris mai sus am sa spun ca zilele trecute cautam pe net niste materiale. Din intamplare, am dat peste un site de psihologie care avea si un forum. Nu m-am putut abtine sa nu citesc cateva din mesajele postate. Unele erau scrise de persoane bolnave de schizofrenie. Citind mesajele lor, atat de profunde, atat de inteligente, atat de puternice, emanand paradoxal dintr-o fragilitate pe care numai cine stie cu adevarat ce insemna boala asta o poate intelege, am avut un teribil sentiment al "salbaticirii". Oamenii astia tanjeau dupa comunicare, tanjeau sa vorbeasca si sa fie ascultati. E drept, pot face asta pe forum, intre ei, dar nu in alta parte, pentru ca in afara lumii lor oamenii "normali" ii ocolesc, din teama, din necunoastere, din 100 alte motive... toate la fel de ne-bune.

Noi, cei "normali", si folosesc ghilimele pentru ca normalitatea este un concept atat de relativ..., nu doar ca nu putem vorbi cu ei, nu putem comunica nici intre noi, cei care avem norocul sa fim "normali", ne salbaticim, folosim jumatati de cuvinte, "vorbim" din priviri cu atat de multe subintelesuri, dar rareori vorbim. Trimitem mail-uri, sms-uri, scriind "Te iubesc", dar nu mai spunem

T E  I U B E S C!

In ciuda progresului tehnologic ne salbaticim din ce in ce mai mult, devenim gri, devenim la fel . Nici macar nu putem spune ca ajungem la acelasi rezultat folosind cai diferite. Nu. Nici macar nu mai adoptam comportamente diferite, ci recurgem doar la variante ale aceluiasi comportament.

E prea tarziu sa schimbam ceva?

Timpul...

Nu avem timp...

Avem prea putin timp...

De cate ori ne ciocnim de propozitiile astea in mintea noastra, le auzim de la cei din jurul nostru. Goana nebuna in care ne-am obisnuit sa traim, care a devenit a doua noastra natura, ne face sa fim convinsi ca avem prea putin timp fata de cat avem nevoie.

Daca ar fi mai mult....

Probabil ca daca ar fi mai mult ar parea tot putin, insuficient...pentru ca niciodata nu e de ajuns.

Risipim timp, oferim timp, cerem timp, dam timp...Da, dam timp....Cateodata in zadar.

Si gasim atat de rar timp pentru lucrurile cu adevarat importante, cum ar fi sa faci moristi din coli de hartie A4 pentru niste copii pe care nu o sa-i cunosti niciodata...dar care o sa rada cu gura pana la urechi sufland cu toata puterea in ele.

Se apropie Pastele si pentru mine sarbatoarea asta a fost intotdeauna un pic diferita. Poate un pic dificil de inteles, de insusit. Poate din cauza faptului ca mi s-a parut foarte departe de omenescul cu care sunt obisnuita, poate din cauza distantei aparent enorme dintre sacrificiul Lui si limitele noastre.

Imi place sa merg sa iau lumina, dar nu-mi place sa asist la toata slujba pentru ca nu simt ca inteleg ce se spune acolo, ce inseamna tot acel ritual. Ma enerveaza oamenii care se imping sa ia lumina, care vorbesc la telefon tare sau care vorbesc la telefon oricum, ma enerveaza ideea de "socializare cand mergem sa luam lumina".

Mi-as dori sa merg intr-un loc in care oamenii vin cu linistea in suflet, care-si isi impartasesc in liniste taina invierii Domnului.

Si mi-as mai dori ca linistea, seninatatea pe care o simt in noaptea de Inviere sa dureze si a doua zi si a treia si mai multe zile dupa. Dar ca lucrul asta sa se intample ar trebui sa-mi aduc aminte mai des ca dincolo de grijile si problemele mele meschin de neimportante exista alte lucruri mult mai importante si care merita tot timpul din lume, inclusiv pe al meu.

Absolutul meu

Avem momente in viata cand totul pare inutil. Nu, nu vorbesc despre acele momente de tristete, depresie cauzate de un eveniment punctual, de o stare de oboseala... Vorbesc de acea situatie cand totul parca se aduna, se combina intr-un amestec covarsitor si, culmea, nu un amestec pe cale sa explodeze, ci unul care apasa, zi de zi, din ce in ce mai tare. Momentele astea sunt cele care de obicei genereaza schimbarea, dar sunt insotite de atat de multe intrebari, zbateri, de atata zbucium... Si asta pana ne dam seama ce trebuie schimbat. Dupa aceea este alta poveste...cea a capacitatii de a schimba la propriu lucrurile si cel mai greu de a te schimba pe tine.

Acum e unul din momentele alea cand imi dau seama, asa la modul cel mai dureros, cum tot alerg eu dupa absolut/uri. Si alerg, si tot alerg... Si degeaba. Si imi dau seama - oare de cate ori in viata asta pe care o am o sa imi tot dau seama de asta? - ca tot timpul nu am facut decat sa ma centrez pe un singur lucru: acel Absolut din acel moment. Am neglijat orice era pe langa, orice ar mai fi trebuit sa insemne viata mea, ca sa ma concentrez cu totul pe Absolutul ala. Iar cand Absolutul s-a facut tandari, nu a mai ramas nimic...pentru ca pe langa el, eu nu mai construisem, intretinusem nimic. Nu vorbesc despre solutii de avarie, ci despre toate celelalte lucruri care ar fi meritat o atentie macar egala. De ce? Pentru ca viata este facuta din mai multe paliere, pentru ca Absolutul, intelegand prin asta fericirea, multumirea, senzatia de bine, poate fi si un El si o slujba si o pasiune si orice altceva. 

Poate fi tot ceea ce esti tu si tot ceea ce poti da...

Bagheta magica

Imi aduc aduc aminte ca atunci cand eram mica imi doream sa fiu o vrajitoare sau printesa. In mintea mea nu faceam asa o mare diferenta intre ele. Esentiala era bagheta magica! Puteam schimba totul cu un simplu gest. E drept, am mai crescut ceva, dar tot imi doresc bagheta aia magica. As fi putut sa-mi cumpar una din pasajul de la Unirea... Dar ar fi fost atat de multe lucruri de schimbat: nepasarea care ne-a intrat atat de adanc in suflet, rautatea, micimea, intoleranta... faptul ca nu ne iubeste toata lumea sau ca noi nu iubim pe toata lumea.
Si atunci...incercam sa ne descurcam fara bagheta... Mai greu, mai taras, zi de zi...
Se intampla sa ai zile cand trebuie sa mergi in mai multe locuri: la un birou, la magazin, la benzinarie, sa platesti intretinerea si tot in zilele alea se intampla sa dai peste oameni care se poarta atat de urat cu tine incat, cateodata, pur si simplu te blochezi... Si te intrebi: oare atat de mult isi urasc oamenii astia slujba, atat de multe probleme au acasa, atat de gri este viata lor? Si tot uneori, atunci cand si tu vezi negru in fata ochilor, motive se gasesc intotdeauna..., te porti la fel. Si, catedodata, iti pare rau... Si asemeni unui copil, promiti, de data asta tie insati, ca nu o sa mai faci...si chiar si atunci cand nu ti-e bine o sa incerci, din rasputeri, sa fii dragut si daca e cazul sa rasplatesti cu un zambet, chiar daca poate parea atat de putin..
De ce? pentru ca maine s-ar putea sa nu mai existe pentru noi sau pentru celalalt de langa noi, cunoscut sau mai putin cunoscut.
Cu ceva vreme in urma au inceput sa circule pe internet acele prezentari power point cu imagini dragute si mesaje care in esenta se rezumau la ceva de genul: "nu uita sa le spui celor pe care ii iubesti, cat de mult ii iubesti". Si erau dragute si lumea le citea si cine stie cati pastrau in ei ceea ce citeau, pentru ca erau cuvinte frumoase, dar doar cuvinte..... Si eu faceam la fel.
Pana intr-o zi cand sora mea, Gabi, a murit instantaneu, singura, inconjurata de straini, care nu o iubeau, care o priveau ca pe o curiozitate si fara ca eu sa-i fi spus vreodata cat de mult o iubesc.
Ea stia, sunt sigura, dar eu nu am spus-o niciodata. Multa vreme am visat ca a mai trait macar cateva minute si am apucat sa-i spun ca o iubesc foarte mult si sa-i spun la revedere. Erau bineinteles dorintele, nevoile ascunse din subconstientul meu, sentimentele mele de vinovatie. Au trecut patru ani si eu tot simt nevoia sa-i fi spus asta.
Acum incerc sa o fac cu cei care sunt inca in jurul meu. Uneori mai stangaci, alteori mai firesc... Incerc. Nu-mi iese intotdeauna asa cum as vrea. Poate s-a transformat intr-o obsesie...
Nu stiu nici asta. Dar poate ca o astfel de "obsesie" ne-ar folosi sa spargem zidul asta de nepasare care se ridica tot mai mult in jurul nostru. Si poate ca atunci am reusi sa fim altii si fara bagheta magica.

O poveste despre nemurire

Rar mi s-a intamplat sa citesc o carte cu sufletul la gura si sa ma intristeze atat de mult. Este vorba despre Simone de Beauvoir, Toti oamenii sunt muritori. O carte foarte frumos scrisa si cand spun frumos ma refer la pasaje care te fac nu sa te imaginezi acolo, ci sa te simti acolo.

De exemplu, asta este un pasaj care mie mi-a placut foarte mult. E adevarat, carcotasii pot spune: ei da', ce chestie siropoasa, bineinteles ca este o carte scrisa de o femeie... Nu-mi pasa de carcotasi, de fapt in momentul asta nu-mi prea pasa de foarte multe lucruri, dar asta, din fericire, o sa-mi treaca. Dar cred ca oricine, oricat de putin suflet ar avea, nu ar putea sa nu recunoasca faptul ca este un pasaj care comprima in cateva randuri o explozie de sentimente, senzatii, trairi urmate de o liniste brusca si dureroasa, apasatoare. Si asta nu este la indemana oricui... Oricum eu o sa-l redau:

"Mariannei ii placeau furtunile. Nu puteam oare sa o fac sa traiasca prin mine? M-am asezat sub tei, pe locul ei preferat. Am privit umbrele violete, petele de alb crud, am sorbit parfumul magnoliei, dar luminile si parfumurile nu-mi spuneau nimic; ziua aceasta nu era facuta pentru mine; ramanea in aer, cerea sa fie traita de Marianne. Marianne n-o traia si eu nu puteam sa-i iau locul. Odata cu Marianne se prabusise o lume, o lume care nu se va mai inalta niciodata la lumina. Acum toate florile incepeau sa se asemene, nuantele cerului se amestecau si zilele nu vor mai avea decat o singura culoare: culoarea indiferentei".

Revenind la carte...Este povestea vietii spusa de un nemuritor. Da, poate parea ciudat, dar mie mi s-a parut ca nemurirea unui om a fost de fapt pretextul pentru a tese o intreaga poveste despre viata..despre viata noastra, a muritorilor. Si asta m-a durut cel mai tare: sa regasesc, sa recunosc in aceste pagini zbuciumul pe care il traiesc zi de zi, intrebarile cu duiumul la care nu gasesc nici un fel de raspuns, dar pe care nu reusesc sa nu mi le mai pun. Am gasit efervescenta si entuziasmul unor clipe, dar doar al unor clipe... Am gasit speranta sau mai bine spus dorinta nebuneasca de absolut, de absolutul ala care nu e omenesc si care nu te lasa sa traiesti si sa te bucuri ca un om de lucrurile mici si efemere. Si am mai gasit credinta pe care o avem uneori ca lucrurile pe care le facem sunt deosebite, unice, speciale...de fapt dorinta noastra de a fi unici si furia de a descoperi ca nu suntem...sau ca nu suntem "atat de unici pe cat ne imaginam". Si cel mai mult, cel mai mult m-a durut sa-mi mai spuna cineva o data, chiar prin intermediul unei carti, ceva ce stiam, dar pe care mintea si sufletul meu omenesc nu poate sa-l accepte si anume ca suntem sortiti uitarii. Oricat de buni, de generosi, de geniali am fi, in final, dupa o vreme, nu vom mai exista nici macar sub forma de amintire, pentru ca toti oamenii care ne-au cunoscut si iubit nu vor mai exista nici ei. Lumea va continua sa se inventeze si sa reinventeze fara noi. Pare atat de ciudat: niste fiinte atat de mici cu dorinte atat de mari....sa nu fim uitati.

Dincolo de toate aceste lucruri cartea este o pledoarie pentru viata, viata fiecaruia dintre noi, indiferent de alegerile pe care le facem. Pentru ca ceea ce ne motiveaza de cele mai multe ori vine din suflet si din nevoia de a face lucruri mari sau bune si ne canalizeaza toata energia pe care o avem si pe care suntem dispusi sa o sacrificam. Si chiar daca nu incercam lucruri extraordinar de originale, lucruri pe care nu le-a mai facut nimeni inainte, ei bine, nu asta conteaza, conteaza ca oricat de asemanatori putem fi, in esenta, suntem diferiti..."si pentru fiecare viata are un gust cunoscut numai de el".

Si vom continua sa ne traim viata mai bine, mai frumos sau din contra si vom continua sa o facem asa pe nesimtite, chiar si atunci cand vom avea impresia ca timpul nu mai conteaza si viata nu ne mai aduce nimic. Vom continua sa traim din obisnuinta pentru ca "nu putem impiedica viata sa o ia de la capat in fiecare dimineata....Inima bate si pui un picior inaintea celuilalt".

Si atat.

Cine mai are nevoie de povesti?

Se intampla, e adevarat, cel mai des in perioada sarbatorilor de iarna, sa intram intr-o stare speciala. Suntem un pic distrati, poate un pic mai visatori, mai dispusi sa petrecem timp cu noi insine sau cu cei foarte apropiati. E asa sentimentul ala ca iti vine sa strangi langa tine, asa tare tare de tot, ce iti este mai drag si sa nu-i mai dai drumul. Si mintea incepe sa ti se umple de amintiri frumoase, de planuri legate de toate lucrurile pe care ai sa le faci pentru ceilalti, se intelege cei iubiti si speciali pentru noi, si cat de mult o sa-i bucure asta... Bineinteles ca nu o sa se intample aproape niciodata totul asa cum ne-am imaginat, bineinteles ca o sa apara intodeauna ceva care sa ne intristeze, enerveze, o sa ne scoata din pepeni, dar asta aproape ca nu mai conteaza. Conteaza doar povestea... Povestea pe care o reinventam in fiecare an de Craciun pentru noi si care ii include si pe ceilalti. Uneori fara ca ei sa stie...uneori fara ca ei sa vrea cu adevarat. Dar nu conteaza... Este povestea noastra. Da, este adevarat, povesti inventam, cream si in restul anului. Este poate legatura noastra cu ramasitele unui univers magic al copilariei sau poate este o modalitate de a evada dintr-o lume gri. Dar de Craciun...ei aici este alta poveste. Povestea unui "nou inceput". 

Intotdeauna am asteptat Craciunul ca pe ceva cu adevarat foarte special. Nu intotdeauna a fost unul vesel, de putine ori am perceput esenta semnificatiei religioase si cu toate astea....intotdeauna mi-a oferit sansa sa ma reinventez, sa-mi umplu bateriile cu putina bunatate, frumusete, bunavointa si cateva zambete care sa-mi ajunga macar pana la urmatorul Craciun. E la fel de adevarat ca anul asta rezerva mi s-a terminat mai devreme... De aceea poate astept cu atata infrigurare Craciunul: am nevoie de o noua poveste.Voi nu?

Despre neputinta...mea

Despre neputinta celorlalti e atat de usor sa scrii. Totul este atat de evident, atat de usor de inteles, interpretat, judecat... Uneori ne depasim micile rautati si manifestam chiar intelegere fata de neputinta celorlalti. Asta ne da un sentiment de putere, sentimentul ca in esenta suntem niste oameni buni. Dar asta, doar uneori...

Stiu, scriu la persoana a II-a plural. Dar asta nu e din cauza ca atribui celoralti, celor din jurul meu, aceste judecati de valoare. Motivul este unul mult mai banal: neputinta de a spune Eu, de a-mi asuma toate aceste lucruri care ma fac sa ma simt mai putin bine fata de mine. 

Este mult mai usor sa vezi, sa acuzi neputintele celuilalt: cum de nu poate? nici nu-si da silinta foarte tare sa le depaseasca, un pic de vointa si ar fi de ajuns... Daca as fi eu in locul lui.... 

Si inevitabil ajungem si noi in aceeasi situatie sau intr-una similara si vedem ca toate retetele pe care le ofeream celorlalti, cu atat de multa bunavointa, nu prea functioneaza... Ca e nevoie de un pic mai multa vointa, ca e dificil... pentru noi. Atat de rar suntem dispusi sa ne recunoastem neputinta, chiar si atunci cand nu e vorba despre lucruri esentiale. Gasim tot felul de etichete, ne ascundem in spatele oricarei explicatii, orice numai sa nu ne simtim neputinciosi. Pentru ca celorlalti nu le plac oamenii slabi, pentru ca imaginea succesului nu are nici o legatura cu neputinta...

Cred ca cel mai tare ma deprima nu neputinta de a rezolva lucrurile negative, situatiile conflictuale, care pana la urma ar putea insemna o lipsa de curaj, ci neputinta de a ma bucura pe deplin de lucrurile bune si frumoase din viata mea. Ma deprima aceasta goana nebuna dupa absolut, ideal si care nu ma lasa sa traiesc lucrurile marunte, de o frumusete fie ea si efemera, care mi se intampla. Ma deprima neputinta de "a-mi trai clipa".